Cel mai poștaș iscusit

Nu știu dacă ați aflat, dar poșta belgiană negociază de ceva vreme să cumpere poșta română. E greu de spus dacă asta e o veste bună sau o veste proastă. Din amintirile mele despre cozile de la poștă, dinainte să plec din țară, aș zice că e o veste bună. Pe de altă parte, poșta română funcționează, chiar dacă cu viteza melcului obosit. Despre poșta belgiană e greu de spus dacă merge bine sau nu - să zicem doar că oferă experiențe interesante.

 

În spiritul nemuncii de aici, orarul de la poștă e 9.30-17. Perfect ca să nu poți ajunge vreodată acolo, decît dacă chiulești de la serviciu. Cum singura ocazie de a pleca de la birou să-ți rezolvi problemele personale ar fi pauza de masă, majoritatea oficiilor poștale se închid între 12.30-13.30. Ce-i drept, o mică parte sînt deschise sîmbăta, între 9.30 și 12.30 sau 13, dar depinde de cartier. Dacă ai totuși noroc să stai undeva cu poștă deschisă sîmbăta, trebuie să te pregătești psihologic pentru niște cozi infernale - toți cei care nu au avut cum să ajungă la poștă în cursul săptămînii se duc sîmbătă dimineață.  Oricum, pentru că chiar și acest program redus e mult prea obositor pentru angajați, majoritatea serviciilor poștale au fost externalizate către tutungeriile de cartier, iar oficiile poștale mari sînt închise și clădirile vîndute. Pentru mine e convenabil: înainte aparțineam de un oficiu poștal și trebuia mereu să plec pe șest în timpul programului ca să ajung să-mi iau un pachet. De cînd m-am mutat, aparțin de tutungeria unui turc, aflată la două străzi de mine, și care e deschisă pînă la șapte seara, inclusiv sîmbăta.

 

Modul de lucru e întortocheat și cu fracturi zdravene de logică. Pentru un pachețel care venea din Waterloo (aflat la 20 de km de Bruxelles) am avut de așteptat cîteva zile, fiindcă poșta nu l-a trimis la centrul de triaj din Bruxelles, cum mi s-ar fi părut mie logic, ci la cel din Charleroi, aflat 60 de km mai departe. E ca și cum un pachet care pleacă din Otopeni spre București trebuie să treacă mai întîi prin Ploiești… Centrul de triaj din Charleroi e faimos și pentru că triază după bunul chef. Unul dintre pachetele mele care venea din Germania a stat la Charleroi două săptămîni, după care poșta belgiană l-a trimis înapoi în Germania, pe motiv că destinatarul nu l-a ridicat. Destinatarul, adică eu, eram la Bruxelles, unde așteptam cu interes pachetul care n-a mai ajuns. Nemții mi-au returnat banii și m-au invitat să refac comanda, poate data viitoare nu se mai împotmolește în centrul de triaj și reușește să parcurgă și distanța Charleroi-Bruxelles. Nu am mai avut curajul… Pachetul trimis de mama, de ziua mea, s-a întors și el în România, după două săptămîni de stat prin triaj. Concluzia mea a fost că poșta belgiană are foarte mulți bani, de vreme ce preferă să plătească expedierea de colete internaționale în țările de origine, în loc să le transporte la destinație.

 

Comand cărți cu regularitate din Anglia, care e practic o țară vecină. O carte ajunge în 10-14 zile… Dacă te grăbești foarte tare, e mai bine să te duci personal s-o ridici - trenul face doar două ore de la Bruxelles la Londra.

 

Cît despre poștași, sînt o specie aparte. De obicei, își fac turul pe la 11-12, cînd nu e nimeni acasă la majoritatea adreselor. Ar trebui să lase un aviz pentru pachete, dar ei consideră asta ca ceva opțional. Dacă ai noroc și era bine dispus poștașul, afli că ai de ridicat un pachet. Dacă nu, o să zacă la oficiu două săptămîni, după care va fi trimis înapoi.

 

La adresa mea cea nouă m-am pricopsit cu doi poștași, care lucrează cu schimbul. Unul e nesimțit, altul e foarte inventiv. Poștașul nesimțit nu are niciodată răbdare să mă aștepte să cobor la parter ca să-mi iau pachetele. Sună la ușă, după care îmi aruncă pachetele în scara blocului, la îndemîna oricărui trecător, și dispare. Luna trecută, mi-am comandat un smartphone, să intru și eu în rîndul lumii. Evident, poștașul a trecut cînd eu eram la serviciu, dar, în loc să-mi lase un aviz, mi-a lăsat un bilet cum că va trece a doua zi din nou. M-am gîndit că, fiind vorba de un obiect de valoare mare, nu vrea să-l lase la tutungeria din colț și trebuie să mi-l predea personal. A doua zi, n-am mai plecat la serviciu dimineața, am rămas acasă să aștept poștașul. Pe la 10.30, sună soneria. Omul negru, care mă anunță că are un pachet pentru mine. Îi spun că vin imediat și cobor repede, să-mi ridic pachetul cel prețios. Ajung jos - nici urmă de poștaș, pachetul cu telefonul meu era lăsat în scară. Deci nici cînd e vorba de ceva valoros nu are răbdare să-l predea personal…

 

În schimb, celălalt poștaș e foarte inventiv. Dacă un pachet e prea mare și nu încape în cutia poștală (care e destul de generoasă ca volum), atunci meseriașul nu ezită să-mi desfacă pachetul și să introducă conținutul, obiect cu obiect, în cutia poștală. Îmi pune și factura din pachet, nu omite nimic. Cred că e foarte mîndru de cît de deștept e el și cum găsește soluții la probleme atît de complicate ! Am venit acasă într-o seară și mirosea foarte frumos în scara blocului. Eu, foarte încîntată de miros, m-am gîndit că a făcut cineva curat și a dat cu ceva parfumat pe jos. Greșit - mirosul venea din cutia mea poștală. Comandasem niște bețișoare parfumate și se nimerise poștașul cel iscusit pe tură, care desfăcuse pachetul și-mi vărsase conținutul în cutia poștală. Altă dată mi-a desfăcut pachete cu cărți și mi le-a pus în cutie, cu tot cu semnele de carte primite. Deși, în principiu, e vorba de violarea corespondenței și ar trebui să-l reclam, nu pot să fac asta, fiindcă risc să se transforme din poștașul iscusit în poștașul nesimțit. Și am auzit destule povești cu pachete lăsate direct în stradă, pe trotuarul din fața casei, mai ales cînd plouă torențial. Așa că tac și îl las să-mi umble prin pachete, atîta vreme cît le primesc, întregi sau pe bucăți.

 

Liniștea orașului

Bruxelles-ul e un oraș liniștit prin definiție. E aproximativ pe jumătate cît Bucureștiul, și ca suprafață, și ca populație. Doar că ritmul vieții e cu totul altfel aici. Venind din București, care e veșnic aglomerat și nu doarme niciodată, Bruxelles-ul pare provincial. Mic, cochet, fără probleme majore de trafic și foarte, foarte liniștit. Liniștea vine mai ales din faptul că totul se închide gradat după șase seara. După opt, nu mai e practic nimic deschis, cu excepția magazinelor de cartier ținute de imigranți. Străzile sînt pustii, se aud păsările ciripind și ai senzația că ești undeva la țară, nicidecum într-o capitală europeană. Nici restaurantele nu țin deschis pînă tîrziu, majoritatea se închid la ora 23. Iar duminica totul e mort de-a dreptul.

 

Dacă în timpul anului lucrurile sînt ceva mai animate, peste vară orașul doarme adînc. E anotimpul vacanțelor, cel puțin jumătate din locuitori pleacă în căutarea soarelui. Autobuzele își schimbă orarul și vin mult mai rar, magazinele mici de cartier și restaurantele se închid cîte o lună, iar atmosfera generală e de oraș abandonat. Iar mie îmi place grozav ! Încerc să nu-mi iau concediu vara, tocmai ca să nu ratez cele două luni de pace absolută. E perioada în care ador să mă plimb pe străzi și să admir casele. Singurul aspect negativ e că e greu de mîncat undeva la prînz - peste vară se închid și majoritatea cantinelor.

 

Oricum, de fiecare dată cînd ies în oraș vara, nu mă pot abține să nu fac comparații cu Bucureștiul… Uitați-vă la pozele de mai jos și spuneți-mi cînd ați văzut ultima oară străzi pustii, fără zeci de mașini care să circule aproape non-stop. Dacă v-ați săturat de zgomot, veniți la Bruxelles vara !

  

 

 

A venit vara, dar n-a stat mult

După două luni de iarnă (mai și iunie), în care am umblat cu bluze cu mînecă lungă și jachete de polar, fiindcă temperatura a fost în jur de 13-15 grade, a venit și vara. Aia adevărată, cu căldură de peste 30 de grade. Belgienii nu sînt obișnuiți cu „tropicale” din astea, așa că a fost jale pe toate planurile: lumea s-a încuiat în case, la adăpost de soare, și s-a văicărit că o să moară de cald, vînzările la ventilatoare au explodat (aer condiționat nu există aici) și, în general, a fost o dramă națională. La meteo au anunțat că n-a mai fost atît de cald de la 1833, respectiv de când au început măsurătorile meteorologice.

 

Dacă la școală am învățat că materia se dilată de la căldură, asta nu e valabil și pentru materia cenușie a unora, care se reduce… Căile ferate belgiene au anunțat zilele trecute că s-a întrerupt circulația pe un tronson din cauza unor cămile. Nimeni n-a tresărit la auzul acestei vești - nu de alta, dar anul trecut circulația din Bruxelles a fost întreruptă ore în șir din cauza unor zebre scăpate de la zoo și care s-au plimbat în voie prin tot orașul. Și apoi, era vorba de căile ferate belgiene, de la care te poți aștepta la absolut orice. A doua zi, au revenit cu un comunicat prin care și-au cerut scuze: nu a fost vorba de cămile, ci de o pisică moartă. Oamenii au dat vina pe căldură, cică de aceea dispecerul nu a înțeles prea bine ce i-a comunicat mecanicul de tren, care nu a spus „chameaux” (cămile), ci „chat mort”. Mă rog, se pare că mecanicul era valon, iar dispecerul flamand - n-ar fi prima oară cînd se creează o confuzie majoră din motive lingvistice.

 

Cu această ocazie, căile ferate au anunțat că, pe îngă greva de săptămîna trecută, se gîndesc să mai facă una peste două săptămîni. În plus, le-a venit o idee minunată, potrivită sezonului de vacanță: grevă în fiecare sîmbătă, în iulie și august. Vara, trenurile spre mare sînt arhipline în weekenduri, cu circa 50 000 de călători/zi. Deci e tocmai bine să le taie elanul plimbăreților - sîmbăta nu se va mai circula, iar duminica va fi atît de aglomerat, că lumea va prefera să stea acasă. 

 

Oricum, vara a durat cinci zile. Acum, am revenit la temperaturile obișnuite de 20 de grade. Practic, în Belgia sînt doar două anotimpuri: anotimpul răcoros și anotimpul friguros. Orice altceva reprezintă o excepție și e întotdeauna de scurtă durată. Așa că, pînă vara viitoare, scot din nou hainele groase și pun centrala termică în funcțiune. 

 

 

 

 

A venit primăvara, reîncep grevele

Spre sfîrșitul lui martie am ieșit oficial din iarnă, așa că s-au trezit din hibernare și sindicatele. Pe 31 martie și 1 aprilie au fost deja primele greve. Mîine e anunțată altă grevă mare, a serviciilor publice. Aici, grevele încep cu o seară înainte de ziua respectivă, de la orele 22.00. Ca să dea transportul peste cap și în ziua anterioară și să-și ia cît mai multe înjurături de la călători.

 

Fiecare serviciu are stilul lui de a face grevă. Poliția, de exemplu, nu va da amenzi toată săptămîna. Vă dați seama cît de tare vor fi afectați cetățenii ! Iar vineri va ieși la miting prin centrul Bruxelles-ului. Sper să nu iasă ca data trecută, cînd s-au bătut cu pompierii, iar cei din urmă au scos stingătoarele și i-au umplut de spumă (la propriu) pe polițiști, de arătau toți ca omuleții Michelin. Pompierii sînt și ei în grevă. Aici recunosc că nu înțeleg ce vor face. Dacă apar incendii, nu se duc să le stingă ? Și dacă se duc, se mai cheamă că fac grevă ?

 

Grevă va fi și la poștă, în închisori, în școli, creșe și grădinițe. Ceea ce înseamnă că, în familiile cu copii, unul dintre părinți va fi silit să-și ia concediu și să stea cu plozii, fiindcă nu va avea unde să-i ducă. Acolo unde se poate, părinții îi iau cu ei la serviciu. Și la noi, la grevele trecute, au fost birourile pline de copilași. Cantinele sînt și ele în grevă, deci trebuie să venim cu mîncare la pachet. De fiecare dată cînd e grevă sîntem întrebați dacă putem ajunge la birou, fiindcă transportul e inexistent sau perturbat serios. Cei care stau departe și nu au mașină sînt nevoiți să-și ia o zi de concediu și să stea acasă. De aceea, la Bruxelles e foarte important să-ți iei casă la o distanță rezonabilă de serviciu, altfel vei avea probleme cu ajunsul la birou în zilele de grevă. Eu fac 12 minute cu autobuzul sau 20 de minute pe jos, așa că nu mă afectează prea tare lipsa transportului. Mai rău e cînd am și alte drumuri programate, la distanțe mai mari. 

 

Ca să profit de vremea frumoasă (și de transportul încă neintrat în grevă), în week-end am dat o fugă la un castel în apropiere de Bruxelles, unde era o expoziție florală (amenajată de olandezi, că localnicii nu se prea pricep). Deși am plecat la plezneală, în după-amiaza de sîmbătă, am reușit să ajung fără incidente și la timp. Castelul și parcul lui m-au cam dezamăgit, fiindcă erau mult prea modeste față de așteptările mele și nu meritau nicidecum cei 12 euro pentru biletul de intrare. Dar, pentru cîteva ore la iarbă verde, n-a fost rău. 

 

 

Cum la dus nu am avut incidente, lucru de mirare în Belgia, soarta s-a răzbunat la întoarcere. După ce am ieșit de la castel, nu am știu de unde să iau autobuzul înapoi spre Bruxelles. Nu aveam pe cine să întreb, fiindcă nu era nimeni pe stradă, iar magazinele erau închise. În general, în Belgia e o liniște mormîntală în week-end-uri, ai senzația că toți locuitorii fie stau încuiați în case, fie au plecat spre alte zări. După un pic de bîjbîială, am descoperit stația de autobuz, pe o stradă vecină. Vine autobuzul, mă sui, taxez biletul, după care șoferul ne anunță că el mai merge doar pînă la prima stație, după care se duce acasă, că i s-a terminat programul (era puțin peste ora 18.00). Lumea începe să se agite, dar șoferul ne spune că la stația următoare ne va aștepta alt autobuz, să ne preia, că are el o înțelegere cu colegul. Ok, ajungem la prima stație și coborîm. Nici urmă de alt autobuz. Stați calmi, zice șoferul, înainte să plece, în maximum 10 minute vine colegul. 

 

După vreo 20 de minute de așteptare, timp în care n-a apărut nici urmă de coleg, se fac pariuri cu privire la următorul autobuz. Lumea își dă cu părerea dacă vine peste o oră sau peste două. Cei cu experiență știu că vine peste o oră, fiindcă e sîmbătă. Doar duminica e un autobuz la două ore. Eu am cedat nervos și am plecat pe jos… N-am mers foarte mult, fiindcă după un kilometru și jumătate am dat de capătul unui tramvai care mergea spre Bruxelles. 

 

Ajunsă cu bine în oraș, am zis să mă tratez cu o înghețată, ca să închei ziua cu bine. Dar sîmbătă seara, la ora 19.00, e imposibil să mănînci așa ceva… Salonul de ceai și înghețată pe care-l știam în centru era închis de la 18.00, altul se desființase între timp. Al treilea e închis oricum mai tot timpul și e de mirare să-l nimerești deschis. Sîmbăta, de exemplu, are program de la 9.00 la 11.00. Atît. Dacă nu ai chef de înghețată la 9 dimineața e problema ta. Și în nici un caz patronul nu ține deschis mai mult de atît în week-end, doar nu e interesat să facă vînzare. Chestia asta mă disperă… Toate afacerile sînt făcute avînd în minte confortul patronilor și nicidecum al clienților. În primul rînd, în centru nu prea găsești ceva bun, fiindcă acolo vin turiștii, iar ăștia nu merită nimic bun. Dacă întrebi de o pizzerie bună, e la mama naibii, prin sud. Restaurantele de calitate sînt și ele cît mai departe de centru și, în general, greu accesibile cu transportul în comun. Mi se pare stupid să trebuiască să străbat tot orașul și să fac 7-8 km ca să pot mînca ceva bun. Dar așa e cu toate serviciile…Poșta e deschisă de la 9 la 17, exact cînd sînt toți la muncă. Muzeele se închid la 17. Am văzut coaforuri deschise de la 10 la 16 și brutării care se închid la ora 14.00 (fiindcă fac foarte puțină pîine și închid după ce au terminat de vîndut, că nu mai au marfă).

 

În concluzie, deși n-am păpat înghețată, am fost fericită că am reușit să ajung cu bine înapoi acasă, fără prea multe peripeții. Dar sper ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, să mă aventurez să parcurg cei 7-8 km care mă despart de un salon de înghețată bun. Măcar o dată pe an să-mi fac și eu o poftă… Dar, mai întîi, trebuie să aștept să se termine sezonul grevelor.

 

Aventurile cu mobilă continuă...

După ce am ajuns pe faimoasa listă de așteptare pentru dulap, a început să mi se strîngă inima de grijă, fiindcă n-aveam nici o garanție că dulapurile vor veni la timp și nu voiam să ratez șansa. Eram foarte fericită că găsisem un dulap cu culoarea potrivită, asortat cu comoda din camera respectivă, fiindcă am oroare de mobilă „desperecheată”.  Drept urmare, în fiecare zi urmăream site-ul magazinului, să văd dacă dulapul meu a sosit sau nu. Cu fiecare zi în care pagina menționa tot „stoc indisponibil”, îmi scădea moralul. În fine, cu trei zile înainte de data prevăzută pentru livrare, apare pe site „stoc limitat”. Fiindcă e limpede că, dacă ești comerciant belgian și vezi că nu mai ai ceva pe stoc, dar clienții se bat pe lista de așteptare, în nici un caz nu comanzi un număr suficient de exemplare. În Belgia, stoc limitat înseamnă de obicei 1-2 bucăți. Dacă au patru bucăți, e deja un stoc suficient și nu-și mai bat capul cu comenzi suplimentare. Fericită, sun la magazin, să mă asigur că mi-au trecut dulapul pe comandă. Între timp, mai adăugasem și un suport de DVD-uri, dacă tot venea camionul la Bruxelles. După ce obțin confirmarea că am dulap și că livrarea a rămas la data stabilită, întreb și dacă au primit banii și e totul în regulă cu plata. Ah, nu, apare că n-ați plătit tot. Să-mi stea inima-n loc, nu alta ! În final, ne lămurim că cei 1 000 de euro ajunseseră în contul lor, dar îmi mai rămîneau de plată dulapul, suportul de DVD-uri și montajul. Întreb, timid, dacă au idee la ce oră ajung la mine, fiindcă nu pot să-mi iau concediu toată ziua. Nu se știe de pe acum, vă anunțăm noi cu două zile înainte să venim. Adică mîine, spun eu. Da, așa e, astăzi nu știm, dar vom afla mîine la cît venim și vă anunțăm. A doua zi, am așteptat cu interes să văd dacă mă anunță cînd vin, cu gîndul că, dacă nu, îi sun eu în ziua următoare. Am primit un sms abia seara tîrziu… dar tot e bine că l-am primit.

 

În ziua fatidică, mi-am luat liber jumătate de zi și am stat acasă, să aștept băieții cu mobila. Apare un tip tatuat, perforat pe peste tot, cu inele în urechi și cu blugii căzuți în vine (ultimul răcnet al modei de cartier), care-mi zice că o să apară și colegul, de îndată ce găsește unde să parcheze camioneta. Apare și colegul, care arăta ca un paznic de discotecă, plin de mușchi și ras în cap. În fine, cară amîndoi o grămadă de cutii în casă, apoi se apucă de montat, unul într-o cameră, unul în cealaltă. Tatuatul monta suportul de DVD-uri și canapeaua, celălalt scaunul de birou și dulapul. Iar eu pendulam dintr-o cameră într-alta, să urmăresc progresul lucrărilor. La un moment dat, constat uluită că dulapul la care lucra nenea cu mușchi era de complet altă culoare decît ce comandasem eu. Îi arăt poza de pe site, unde dulapul era de culoare deschisă, aproape gălbuie, și uni. Dulapul la care muncea tipul era bej închis, spre gri și cu striații. Tipul cade de acord cu mine că nu e nicidecum aceeași culoare și sună la firmă, să comunice că clientul e nemulțumit de culoarea dulapului. Tanti de la firmă ne spune că nu e nici o greșeală, codul de produs e corect și, oricum, ei nu au decît două culori, gri șobolan (culoarea națională) și bej-gri deschis. Păi și imaginea de pe site ? Ah, aia nu e făcută de noi, e poza pe care am primit-o de la producător. Da, e altă culoare, dar nu ne-a interesat acest aspect. Mai vreți sau nu dulapul ? Ce să mai zic ? Era fix culoarea pe care o văzusem în showroom-ul lor și care nu-mi plăcuse deloc, dar nici să rămîn fără dulap n-aș fi vrut… așa că am cedat și am zis că-l păstrez. 

 

Deprimată că n-am reușit să am dulapul pe care mi-l doream, mă mut în cealaltă cameră, la tînărul tatuat. Cînd a terminat de montat suportul de DVD-uri, constat că are o zgîrietură destul de urîtă pe peretele de sticlă. I-o arăt, e de acord cu mine că e vizibilă și nu arată prea bine, așa că mă întreabă ce prefer: să-mi facă o reducere de preț sau să-mi înlocuiască panoul respectiv. Cum nu am sînge belgian, nu mă interesează banii, ci calitatea, așa că refuz reducerea de preț oferită și optez pentru înlocuire. Sunăm din nou la firmă, tanti zice că o să-l înlocuiască de îndată ce vor primi marfă. Păi apare că-l aveți pe stoc, zic eu. Ce-i drept, pe site era trecut celebrul „stoc limitat”, deci mai aveau unul sau două. Da, dar ce scrie pe site nu corespunde cu realitatea, că poate am vîndut deja marfa între timp. Și nu aveți un calculator, să vedeți stocurile în timp real, întreb eu, în naivitatea mea. Evident, actualizarea stocurilor e o treabă mult prea complicată, ce necesită specialiști. Uitasem cu cine aveam de-a face… Rămîne că mă vor suna ei în curînd, ca să-mi înlocuiască piesa. Cînd vor mai primi marfă, adică. La plecare, tatuatul îmi șoptește conspirativ că pot să sun și eu la firmă, dacă văd că trece timpul și nu mă contactează nimeni. Înainte să plece, a trebuit să plătesc ce comandasem suplimentar plus montajul, aproape 400 de euro. Cu toate telefoanele la firmă și discuțiile aferente, au reușit să piardă 1h20 cu montajul, echivalent cu 100 de euro. Scoate tipul un POS, să facem plata cu cardul (mă avertizaseră de la magazin că, de data asta, nu vor accepta cash). Încearcă de cîteva ori, dar aparatul nu mai avea baterie, deci nu se putea folosi. M-am scociorît prin geantă de bani și am reușit să încropesc suma, din bancnote de 5, 10 și 20 de euro. Bacșiș nu le-am mai dat, că nu mai aveam de unde.

 

Evident, nu m-a mai sunat nimeni pentru înlocuirea piesei cu defect. Pe site, apare în continuare „stoc limitat”. Momentan, n-am nervi să-i sun și să-i iau la întrebări, fiindcă sînt ocupată cu căutatul unei măsuțe, iar toate magazinele care au modele cît de cît decente au termen de livrare 3-4 luni. De căutat covoare încă n-am curaj să mă apuc… Poate mai încolo, cînd îmi revin cu nervii. Deocamdată, mă gîndesc serios să-mi comand o măsuță de pe Amazon. S-ar putea să nu corespundă poza de pe site cu ceea ce voi primi, dar sînt deja obișnuită...
 

Ghid de cumpărat mobilă fără să te lase nervii

Nu am mai scris de mult pe blog, dar nu din lipsă de subiecte, ci din lipsă acută de timp. Am început anul vijelios, cu multe deplasări, cu multe schimbări și cu speranța de mai bine. Între timp, am împlinit doi ani de cînd m-am mutat în Belgia. Tot ce pot să spun după acești doi ani este că, dacă vrei să trăiești aici, trebuie să ai nervii tari și să nu te lași doborît de prostia care te-nconjoară din toate părțile.

 

Nu am reușit încă să termin aranjatul casei, în principal din motive financiare. Cel mai rău e că nu am pe ce să stau la televizor și mă cam doare spatele din cauza scaunului tare. În concluzie, m-am hotărît să iau taurul de coarne și să rezolv problema. Mă hotărîsem de cîteva luni ce model de canapea vreau, dar magazinul era în Gent. La Bruxelles nu am găsit absolut nimic decent, nici ca preț, nici ca model, așa că a rămas să merg în Flandra cu prima ocazie, respectiv după ce am mai scăpat de datorii. Între timp, modelul pe care-l voiam eu dispăruse de pe stoc, că ăștia nu au niciodată destulă marfă în magazin și durează luni de zile să comanzi ceva. Le-am trimis un mail, să întreb cînd mai primesc marfă, și am sunat și la magazin, fiindcă nu-mi răspunseseră la mail. La telefon, îmi zice o tanti că primește canapeaua la sfîrșitul lui martie. O întreb dacă-mi poate garanta o dată anume, fiindcă aștept musafiri și am neapărat nevoie de canapea la începutul lui aprilie. Evident, datele sînt aproximative și, în realitate, habar n-are cînd va primi canapeaua. Dar îmi spune că mai are pe stoc un singur exemplar, dar în altă culoare. Peste cîteva ore, vine și răspunsul la mail, de la altă tanti, care susține că va primi canapele abia la sfîrșitul lui aprilie. M-am panicat că rămîn fără canapea și, înarmată cu ultimul card de credit neciuruit, am plecat la drum.

 

De la Bruxelles la Gent sînt 55 de km. Trenul face între 38 și 70 de minute, depinde ce tren nimerești. Pe toate scrie Intercity, deci, dacă nu te documentezi bine de acasă, riști să-l nimerești pe cel mai lent. Magazinul de mobilă e undeva la periferia nordică a orașului, într-o zonă industrială, dar sînt cîteva autobuze și tramvaie care ajung prin apropiere. Cu notițele de acasă în mînă, m-am dus să aștept autobuzul care ajungea cel mai aproape. Am așteptat 20 de minute, că există doar un autobuz pe oră (tot e bine, de obicei în week-end e cîte unul la două ore). Am luat autobuzul și mi-am zis că n-are rost să întreb unde cobor, că doar o să văd sigla magazinului de la distanță. După o vreme, ușor stresată că nu recunosc nimic din împrejurimi și că nu pare să meargă în direcția cea bună, mă duc la șofer să-l întreb. Care-mi spune senin că nu e autobuzul cel bun, fiindcă el nu ajunge la magazinul meu. Eu insist, că doar mă uitasem pe hartă acasă și eram sigură că e bine. Șoferul nu și nu, să mă dau jos acum, că altfel o să mă îndepărtez și mai mult de destinație. M-am dat jos și am luat-o la picior înapoi spre gară. Habar n-aveam unde mă aflu, harta pe care o aveam arăta doar centrul orașului și nu găseam nici una dintre străzile pe care mergeam eu. Nu era nimeni pe stradă să întreb, că era sîmbătă și belgienii se ascund în case, nu mișună nicăieri în week-end. După cîțiva kilometri de mers pe jos, ajung la o autostradă și văd plăcuța cu „Gent”, semn că abia acum intram din nou în oraș. Într-un final, m-am lămurit că luasem autobuzul cu numărul corect, dar în sens opus și ajunsesem la periferia sudică a orașului. În fine, după o oră și jumătate de rătăceală, mai mult pe jos decît cu autobuzul, am reușit să ajung la magazin.

 

Era plin de lume, că era și perioadă de promoții, și speram să fi ajuns înainte ca ultima canapea să fie vîndută. Am stat la o coadă respectabilă pînă să ajung față în față cu un vînzător. I-am spus ce model vreau și l-am rugat să verifice dacă îl mai au. Victorie, în calculator apărea singurul exemplar rămas nevîndut. Super, cumpăr canapeaua ! Ah, știți, trebuie să mai așteptați, fiindcă trebuie să vină un alt coleg, să vă facă bon. Păi dvs nu puteți să-mi faceți bonul ? Nu, eu arăt doar catalogul clienților și le prezint mostrele de țesătură, dar nu știu să fac bon. Peste vreo zece minute, apare și colegul "ultraspecializat", care știa să facă bon. Îmi face bon, dar mă avertizează că e un bon temporar, urmînd să revin mai tîrziu pentru bonul definitiv. Că poate, între timp, mă hotărăsc să mai cumpăr ceva, și atunci bonul trebuie lăsat deschis. Ok, dar dacă nu mai vreau altceva, pot să mă duc să plătesc direct ? Nu se poate, că aveți bon temporar. Puteți plăti doar după ce obțineți un bon definitiv. Amețită de atîția specialiști, fiecare competent doar pe cîte un tip de bon, că știința multă dă durere de cap pe meleagurile astea, am plecat să mai casc gura și să văd ce aș mai putea cumpăra. Am găsit un scaun de birou, dar era la alt etaj, unde coada era și mai mare pînă să ajungi să vorbești cu un specialist în bonuri. M-am întors la etajul cu canapeaua, că era coada mai mică. Am reușit să trec scaunul pe comandă, că-mi notasem codul, și am obținut faimosul bon definitiv. Care era atît de definitiv, că nu cuprindea toate sumele, fiindcă nu au cum să estimeze cît va dura montajul, iar ăla se plătește la oră. Așa că era 1 000 de euro + montajul. Mă așez la altă coadă, la casă. Cînd ajung în față, scot cardul de credit și dau să plătesc. Casierița se uită urît la mine și-mi zice: nu puteți plăti cu cardul de credit. Mă uit și eu la ea, șocată. Îmi arată o pancartă pe care scrie cu majuscule: Nu acceptăm Visa și Mastercard. Ce dracu' acceptați atunci, că pînă și la supermarket pot plăti cu orice tip de card ? Păi numai cash sau cu Maestro, că altfel ne costă prea mult. După discuții încinse, admite că ar putea totuși să mă lase să plătesc cu cardul de credit, dar doar dacă mă ofer să plătesc 30 de euro în plus, ca să-și acopere ei costurile. Zîmbesc frumos, ca să n-o întreb despre sănătatea mamei ei și a mamei patronului… Într-un final, plec cu o hîrtie cu numărul lor de cont și cu promisiunea că fac virament bancar. Și cu groaza în suflet că n-am plătit canapeaua și că, pînă fac eu rost de bani, o să dispară.

 

Seara, înapoi la Bruxelles, mă duc la bancomat, să scot bani cu cardul de credit și să-i depun în cont, ca să pot face transferul. Bancomatul are limită 600 de euro. Mă întorc a doua zi, pe o ploaie torențială, să scot restul de 400 de euro. Nu se poate, ați depășit limita. Am încercat de vreo patru ori, la bănci diferite, nimic. Luni dimineață, mai încerc o dată. Tot nimic. Plină de spume, văzînd cum îmi alunecă canapeaua mult visată din mîini, sun la bancă. Nu se poate să scot bani cu cardul de credit în fiecare zi, trebuie să treacă cel puțin două zile. Păi am scos o dată sîmbătă, azi e luni și tot nu merge. Nu, pentru că trebuie să așteptați 48 de ore, deci luni seara. Între timp, am mai găsit 200 de euro într-un cont de economii și cu cei 250 pe care-i aveam în cont, am adunat suma și am făcut transferul. Am rămas fără nici un ban, dar cu canapeaua (sper eu).

 

Două zile mai tîrziu, sun la firmă, să verific dacă le-au intrat banii și dacă e totul în regulă. Nu le apare nici o plată făcută, dar să nu ne stresăm, chestiile astea nu se fac așa, de la o zi la alta. Pînă se uită specialistul în citit extrase de cont să vadă ce bani au intrat, ca apoi să transmită specialistului în băgat date în computer și ăla să treacă asta în baza de date… e complicat, rău. Ca atare, m-am interesat dacă mai pot adăuga ceva la comandă, respectiv un dulap. Sigur că da, dar nu-l avem pe stoc. Și cînd o să-l primiți ? Pe 1 martie. Păi sîntem deja în 4 martie. Da, cum vă spuneam, primim pe 1 martie dulapuri. Deci l-ați primit sau nu ? Ah, nu, dar așa scrie în computer. Deci trebuie să primim zilele astea. Bine, rezervați-mi și mie unul, fiindcă livrarea mea e programată pe 12 martie. Perfect doamnă, v-am trecut un dulap. Dar, dacă cumva nu le primim pînă pe 12 martie, veniți dvs pînă la noi, să-l ridicați ? Nu cred, zic eu, dar n-ați zis că le primiți în curînd ? Ba da, dar voiam să știu, preventiv, dacă cumva nu le primim… 

 

În concluzie, nu știu dacă săptămîna viitoare voi avea canapea, dacă banii au ajuns unde trebuie, dacă vin dulapurile și apuc și eu unul… Dar viața e frumoasă în Belgia, e bine să rămîi optimist și să visezi că, într-o bună zi, zîna mobilei îți va îndeplini dorințele…

 

 

Decembrie, luna dezastrelor

Pentru cei mai mulți dintre noi, decembrie e luna cadourilor. Pentru mine, a fost luna dezastrelor. Dezastre de tot felul, de la accidente casnice la catastrofe financiare. Prima săptămînă a fost chiar ok, deși am fost în vacanță. Spun „deși”, fiindcă eu îmi rup cu regularitate cîte un picior prin vacanțe sau am tot felul de accidente. Dar, de data asta, m-a scutit destinul, probabil fiindcă știa ce mă așteaptă acasă.

 

După ce m-am întors din vacanță, m-am apucat de despachetat și aranjat lucruri. Cînd am spălat robotul de bucătărie, am dat cu degetele peste lamele de tăiat, care sînt super ascuțite. Rezultat: am umplut bucătăria de sînge. La un moment dat, mă plictisisem să aștept să se oprească de curs și m-am apucat să desenez cu sînge în chiuvetă, creînd tot felul de forme abstracte. Vegetarienii au oricum probleme cu coagularea sîngelui, iar tăietura era foarte adîncă, deci am avut material destul pentru creațiile mele. După ce am umblat cu bandaje la degete cîteva zile, de abia mai puteam să tastez la calculator, m-am apucat să schimb becurile din baie. Becurile de aici sînt ciudate rău, nu prea seamănă cu cele de acasă, nu au filet și au forme ciudate. În baie, aveam două lumini sub formă de fiole subțiri, deasupra dulăpioarelor. M-am chinuit multă vreme să aflu care e sistemul de prindere, că nu-mi dădeam seama. Pînă la urmă, am reușit să scot una dintre fiole, dar cea de a doua era înțepenită. Și n-a ieșit decît prin spargere, direct în mîna mea. Deci alte degete bandajate, de data asta la mîna stîngă. Le-am făcut vînzare farmaciștilor, cumpărînd cutii pansamente adezive în cantități industriale... După asta, m-am dus la dermatolog, să cer o opinie cu privire la o aluniță pe care voiam s-o scot. Doctoreasa mi-a spus că e benignă, dacă vreau pot s-o scot fără probleme. Și mi-a scos-o pe loc, fără să mă mai lase să mă gîndesc prea mult. Alt sînge, alte bandaje, haine pătate etc. Dar aveam deja stocuri de pansamente în casă !

 

Apoi, a fost balamucul cu hîrtiile… Mai întîi discuțiile cu cei de la asigurări, fiindcă am cerut 250 de euro despăgubiri pentru faptul că mi-au cam bușit biblioteca în timpul mutatului. Pînă la urmă, le-am trimis toate explicațiile și pozele cerute, după care au dispărut în neant și n-au mai dat nici un semn de viață. Separat, am reușit să completez dosarul pentru rambursarea cheltuielilor cu mutatul. După ce le-am scris o notă explicativă, am primit aprobare și pentru decontarea liftului exterior. Doar cei 1 000 de euro plătiți pentru stocarea în depozit nu am cum să-i recuperez, dar asta e. Însă banii vor veni abia peste cîteva săptămîni, în funcție de cît de repede se mișcă cei de la oficiul de plăți. Mi-am propus să rezolv și problema cu cartea de identitate, dar a fost destul de complicat. În mod normal, era o colegă finlandeză care se ocupa de documente și care era foarte drăguță. Dar, fin motive misterioase, e mai tot timpul în concediu și am fost trimisă la o nemțoaică acră. Care mi-a respins o dată hîrtiile, pe motiv că adresa declarată de mine nu apărea încă în baza ei de date (abia mă mutasem), așa că m-a trimis la plimbare. Am revenit după vreo lună, cînd se actualizase baza de date. M-a trimis înapoi, să scriu o declarație pe propria răspundere că nu am depus actele la timp, fiindcă trecuseră vreo opt luni de cînd ar fi trebuit să-mi schimb cartea de identitate. După ce am completat declarația, m-am mutat din nou, așa că a trebuit iar să aștept să-mi apară noua adresă în baza de date. În decembrie, m-am dus din nou la cucoana cea acră. Nu m-a primit, fiindcă nu-mi făcusem programare… Mi-am făcut programare pentru a doua zi și m-am dus iar cu dosarul. Mi-a puricat toate hîrtiile și, minune mare, a declarat că sînt în ordine și le poate primi. Dar nu i-au plăcut pozele, că erau cu cîțiva milimetri mai mici decît chenarul unde trebuiau lipite. Deci mi-a pus dosarul în brațe și m-a trimis să-mi fac poze. Am găsit a doua zi un atelier foto, mi-am făcut niște poze foarte frumoase (10 euro) și m-am dus cu ele. Problemă: zîmbeam în poze și aveam și gura deschisă… Pînă la urmă, am ajuns la un automat de poze din metrou, unde mi-am făcut niște poze oribiloase, sumbre, fără urmă de zîmbet. Dar care i-au plăcut cucoanei și, cu două zile înainte de Crăciun, mi-a acceptat dosarul. Cu puțin noroc, pînă la sfîrșitul lui ianuarie voi primi noua carte de identitate. Care nu-mi folosește practic la nimic, doar că în ianuarie și februarie va trebui să fac un alt dosar, pentru rambursarea de TVA la anumite bunuri, iar acolo voi avea nevoie de faimoasa carte de identitate. Sper doar să nu nimeresc din nou peste nemțoaică…

 

Dacă tot m-am apucat de hîrțogării, am reușit să ajung și la Ministerul de Finanțe, să verific dacă fostul proprietar înregistrase contractul sau nu. Am stat o oră și jumătate, am fost la vreo patru ghișee, la etaje diferite, și am vorbit cu o mulțime de funcționari, toți extraordinar de amabili. Deși contractul tot nu apărea în baza lor de date, mi-au spus că durează uneori și cinci luni pînă procesează toate dosarele, iar o doamnă plină de zel s-a apucat să caute prin cutiile de carton pline cu dosare în așteptare… și l-a găsit. Deci sînt bună de plată și nu am cum să scap. I-am scris așadar proprietarului și i-am plătit o primă tranșă din cei 6000 de euro pe care îi datorez. Asta m-a dat complet peste cap, nu numai emoțional, ci mai ales financiar. Fiindcă suma e imensă și va dura destul de mult pînă voi acoperi gaura din buget. 

 

La dentist n-am mai ajuns și nu știu cum voi face, fiindcă autorizația prealabilă de tratament pe care o obținusem de la serviciu era valabilă pe 2014. Deci iar o iau de la capăt cu hîrtiile, să încerc să obțin o prelungire sau să-l conving pe dentist să-mi facă factura cu data de anul trecut. Deși cred că va trebui să ajung la spital înainte, la chirurgie maxilo-facială, fiindcă problema e la gingie, nu la dinte.

 

Pe final de an, am fost atît de obosită și de stoarsă de puteri, încît n-am mai avut chef de nimic. M-a găsit anul nou cu casa neterminată, cu vasele nespălate, cu gunoiul nedus și cu fix 45 de euro în cont…Am amînat și menajera și kinetoterapeutul cu plata, mănînc ce mai am prin casă, că și cantina a devenit prea scumpă, și aștept cu interes viitorul salariu. Care e mult prea mic pentru cîte datorii mai am…

 

În concluzie, aștept anul nou chinezesc, că poate pînă atunci se mai aranjează lucrurile și începe să-mi meargă și mie mai bine. Și fac planuri de vacanță, că doar visurile sînt pe gratis !

 

 

Cum să slăbeşti în stil belgian

Belgia e ţara ciocolatei, a berii şi a cartofilor prăjiţi. Nu chiar cele mai sănătoase opţiuni alimentare, deşi ciocolata are antioxidanţi şi combate depresia. Deci, după părerea mea, ar trebui mîncată zilnic. În general, toată lumea care se mută aici pune cîteva kilograme în primii ani, apoi se tot chinuie să le dea jos – lucru greu de făcut, cîtă vreme tentaţiile sînt la orice pas. Cred că tocmai de aceea statul belgian s-a gîndit să asigure condiţii celor care vor să slăbească. 

Săptămîna trecută m-am întors din Mexic şi am aterizat la Amsterdam. De acolo m-am gîndit să iau un tren spre casă, fiindcă un bilet de avion doar dus era peste 250 de euro. Cum trenul direct, cel pe care îl aştept de doi ani, va începe să circule abia săptămîna asta, a trebuit să schimb iarăşi trei trenuri şi am parcurs cei 200 de km în patru ore. Nu mîncasem prea mult în avion, aşa că mi-era foame. Am ajuns la Bruxelles sîmbătă seara, după ora 20, cînd toate magazinele erau deja închise. În concluzie, m-am culcat cu burta goală. A doua zi a fost duminică, deci toate magazinele erau închise şi iar nu am avut de unde să-mi iau ceva de mîncare. Eram mult prea obosită ca să mai merg pînă la magazinele turcilor sau arabilor, unde mai ai şanse să găseşti ceva în weekend, aşa că iar m-am culcat cu burta goală. Luni dimineaţa m-am trezit cu chiu, cu vai, să merg la serviciu. Am zis să trec pe la supermarket mai întîi, să iau ceva de mîncare. Evident, era zi de grevă şi toate magazinele erau închise. Am ajuns la birou şi mi-am făcut o cană mare de ceai, cu gîndul că la ora 12, cînd se deschide cantina, sparg uşa şi dau năvală la mîncare. Greşit, şi cantina participa la grevă, deci nu am mîncat nici de prînz. Seara, mînată de foame, am ajuns la minimarketul unui turc, de unde mi-am luat două borcane de năut, o lămîie şi o sticlă cu apă.

Marţi dimineaţă aveam deja 1,5 kg mai puţin decît sîmbătă. Dar s-au redeschis magazinele şi am nimerit fix la raionul cu tarte de ciocolată... Nu vă mai povestesc urmarea, că mi-e ruşine. Miercuri m-a ajuns oboseala şi nu m-am dus la birou, am stat toată ziua în pat, cu minimum de mîncare, aşa că am compensat consumul de tarte. Joi am reuşit să cumpăr legume şi fructe şi am mîncat decent, dar vineri a fost grevă la supermarketuri şi nu am reuşit să cumpăr nimic de nicăieri. Sîmbătă am ajuns la magazin, am avut ce mînca. Duminică a fost iar închis peste tot, iar azi a fost din nou grevă (inclusiv la cantina noastră) şi mi-am adus de acasă un borcan de zacuscă de la mama. Cînd e grevă, nu numai că nu găseşti nimic de mîncare, dar nu circulă nici un mijloc de transport, aşadar fac kilometri buni pe jos. Am ajuns să cred sincer că statul belgian se gîndeşte la sănătatea noastră şi ne pune să facem sport, pe burta cît mai goală. Cum sindicatele tocmai au anunţat că şi în ianuarie vor fi nenumărate greve, deci nu va circula nimic şi voi merge pe jos zile întregi, iar supermarketurile au încheiat un armistiţiu pe perioada sărbătorilor, dar vor relua grevele după 6 ianuarie, presimt că voi fi din ce în ce mai suplă...

Lăsînd gluma la o parte, grevele au ajuns să paralizeze întreaga ţară. Sînt greve de 24 de ore, dar care încep la ora 22.00, cu o seară înainte, cînd se opresc toate trenurile, inclusiv cele internaţionale, se închide complet spaţiul aerian al ţării, şi nici vapoarele nu mai circulă pe rîuri sau canale. Nu funcţionează nici un serviciu public, se închid şcolile, că şi profesorii fac grevă, iar la spital se asigură doar urgenţele, dar şi alea la un minimum absolut. Oraşul e pustiu, fiindcă nu circulă nici un autobuz, tramvai sau metrou. Gările şi aeroportul sînt şi ele închise. Drumurile naţionale sînt blocate de pichete de grevişti, care nu lasă pe nimeni să treacă, ca nu cumva să ajungă vreunul la serviciu. După cum au declarat sindicatele: „nu ne lăsăm noi doborîţi de cei care vor să muncească”.

Cum pierderile economice sînt uriaşe (după ultimele estimări 600 de milioane de euro), firmele private nu ştiu ce să mai facă să convingă angajaţii să vină la muncă. Un patron le-a promis angajaţilor o sticlă de şampanie, dacă vin la serviciu în ziua grevei. Nu ştiu dacă a ajuns cineva, fiindcă greviştii au blocat accesul către toate zonele industriale şi au înconjurat toate fabricile. Unii mai inventivi au adus remorci cu bălegar, pe care l-au vărsat pe drumurile de acces către clădirile de birouri sau către fabrici. Cei care vor să ajungă la muncă n-au decît să se umple de rahat, la propriu. Iar pe pistele de biciclete au împrăştiat piuneze. Puţinii rătăciţi care au încercat să iasă la muncă au fost prompt opriţi de sindicate şi convinşi rapid, cu forţa, să renunţe. Nu au fost judecate nici procese, fiindcă judecătorii, grefierii şi restul personalului n-au lucrat, iar gardienii fiind şi ei în grevă, n-a avut cine să transporte deţinuţii la tribunal. Nici gunoierii n-au lucrat azi... Doar poliţia a fost peste tot, ba chiar i-a apucat zelul şi au făcut controale rutiere la greu.

Oricum, sindicaliştii au fost foarte fericiţi la sfîrşitul zilei şi au declarat că greva de azi a fost un mare succes şi că acum pot începe negocierile cu guvernul. Fiindcă belgienii nu procedează ca alte naţii, care ajung să facă grevă doar după ce oricare alte metode, inclusiv negocierile, au dat greş. Nu, belgienii fac mai întîi grevă, paralizează întreaga ţară, şi abia apoi consideră că e cazul să discute ceva cu guvernul. Nu ştiu la ce vor duce discuţiile şi negocierile, fiindcă deja au anunţat în avans grevele din ianuarie. Eu zic s-o ţină tot aşa, numai în greve, că mai am de dat jos nişte kilograme şi-mi uşurează sarcina. Stocuri de apă mai trebuie să-mi fac, că zacuscă am destulă...

Marea despachetare

Nu am mai avut timp să scriu în ultima vreme, fiindcă am fost prinsă cu mutatul şi cu diverse chestiuni administrative, care par să nu se mai sfîrşească. În plus, am evadat şi două săptămîni în vacanţă, aşa că-mi cer scuze de la cititorii fideli care aşteptau veşti. De cînd m-am mutat în casă nouă, n-am făcut altceva decît să despachetez. E un proces laborios, fiindcă trebuie să mă hotărăsc unde să așez fiecare obiect, iar asta cere timp. Iar timpul e exact ceea ce-mi lipseşte...

Casa e plină de cutii și, de fiecare dată cînd am nevoie de ceva, stau și mă întreb în care dintre zecile de cutii s-o afla. Prima zi în bucătăria cea nouă a fost o adevărată corvoadă. Am vrut să-mi fac o salată, să mănînc ceva proaspăt. Am reușit cu greu să găsesc un castron și să pun salata în el. După care am umblat 20 de minute prin cutii, să caut uleiul de măsline. După ce am găsit uleiul, m-am apucat să caut storcătorul de lămîi. Nu l-am găsit, aşa că am stors lămîia într-o ceșcuță, apoi am pescuit sîmburii cu lingurița. A urmat altă căutare îndelungată, după sare și piper. După alte 15-20 de minute de căutat ierburile și semințele pe care le pun de obicei în salate, am renunțat și am mîncat salata goală. Însă a fost mai bine decît anul trecut, la prima mutare, cînd a trebuit să mestec supa cu bețișoare chinezești, fiindcă nu știam în ce cutie am împachetat lingurile de lemn.

La o săptămînă după ce m-am mutat, am plecat în vacanță. În seara dinaintea plecării am stat să-mi caut costumul de baie. Am căutat prin sacii de haine, ore în șir. Se făcuse două noaptea, iar eu mai aveam puțin și plîngeam de nervi, fiindcă răscolisem totul de cel puțin trei ori și nu-l găsisem, iar a doua zi plecam foarte devreme şi trebuia să mă culc. Și nu voiam să plec în vacanță fără costum de baie. Evident, chiar cînd eram gata să abandonez și să mă duc la culcare, am dat de el într-o sacoșă pierdută într-un colț. Conform legii lui Murphy, nu am avut nevoie de el în vacanță, dar asta e altă poveste. Tot înainte de plecare, mi-am dat seama că-mi va trebui un adaptor pentru priză. Aveam chiar două, dar în ce cutie ? Pînă la urmă, am renunțat. Sper să le găsesc pînă la vacanța următoare.

Despachetatul decurge haotic, în funcţie de cheful meu şi de ce caut la un moment dat în casă. Am umplut cîteva rafturi cu cărţi, dar mai am cel puţin 10-12 cutii de desfăcut. Am aranjat bucătăria, dar mai am cîteva cutii cu aparate electrocasnice, cu ceaiuri şi cu condimente. Am pus o parte din haine în dulap, dar m-am oprit din lipsă de umerașe. N-am avut timp să merg la cumpărături, așa că stau cu sacii de haine înșirați pe jos, pînă oi reuşi să ajung la un magazin mai mare şi să cumpăr umeraşe. Nu am găsit încă savoniera, nu știu unde sînt forfecuțele de unghii și caut de zor o față de pernă. Abia aștept vacanța de iarnă, să am timp suficient și să despachetez totul. Pînă atunci, am sentimentul că sînt în tranzit, că nu m-am așezat încă la casa mea. În plus, fac liste cu lucrurile care mai sînt de cumpărat, dar încă nu am bani pentru ele. Mai îmi trebuie o canapea (pentru uitat la televizor), un scaun pentru birou, un corp de bibliotecă (tot pentru birou), nişte etajere, ştechere ultraplate pentru prizele care sînt în spatele mobilelor, un suport de prosoape pentru baie şamd. Ca să nu mai spun că ar trebui să-mi iau un laptop nou, căci ăsta a început să tuşească şi dă semne că n-o s-o mai ducă mult, şi o imprimantă. Covoarele şi perdelele sînt pe o listă opţională, fiindcă nici în România n-am avut aşa ceva, deci nu mă grăbesc să-mi cumpăr nici aici.

Una peste alta, încerc să mă adaptez în noua casă şi să o transform în cămin. Dar, cum spuneam, nu prea am timp pentru asta, aşa că o să mai dureze niţel pînă cînd o să fie gata şi o să pun poze pe blog. La serviciu a început cea mai aglomerată perioadă a anului, cu zile atît de încărcate, că nu am timp nici să mănînc. Nu am timp de rezolvat probleme personale, deşi am o listă lungă-lungă. Nu am lămurit situaţia cu fostul proprietar, care vrea să mă jupoaie de bani, şi va trebui să mai fac un drum la Ministerul de Finanţe şi să consult un avocat. Mai am o dispută cu o societate de asigurări, fiindcă mi s-au stricat nişte rafturi în timpul transportului din România în Belgia şi le-am cerut despăgubiri, iar ei nu se grăbesc să plătească. N-am reuşit să-mi schimb cartea de identitate, dar sper s-o fac pînă la sfîrşitul anului şi să intru în legalitate. Şi mai am de recuperat banii pentru transportul internaţional de mobilă, dar nici acolo nu e atît de simplu, fiindcă trebuie să scriu o notă explicativă, în care să justific de ce am cerut mutatul la o adresă şi l-am făcut la alta. Şi de ce am plătit 300 de euro în plus pentru liftul exterior (primul apartament era la parter, deci n-aş fi avut nevoie, însă acum m-am mutat la etajul 3 şi am băgat toată mobila pe geam).

Peste toate astea, mai am kinetoterapia, osteopatul, dentistul la care n-am mai apucat să ajung, o programare la dermatolog pentru nişte aluniţe, plus coafeza la care trebuie să ajung înainte de Crăciun, că pleacă în vacanţă. Şi, ca să fie totul şi mai complicat, n-am mai reuşit să mă readaptez la fusul orar după întoarcerea din vacanţă şi sufăr de insomnii crunte.

Sper sincer ca anul care vine să fie mai bun, fiindcă ăsta m-a stors de puteri...

A venit toamna, opriți munca și spălatul !

Dacă „codrul e frate cu românul”, atunci greva e soră cu belgianul. Fiindcă nici n-am vorbit bine despre greve, că s-a anunțat un alt val. După căi ferate, supermarketuri și poștă, au făcut și polițiștii grevă. Mai întîi, au defilat prin oraș cîteva sute, pentru că vor să iasă la pensie la 58 de ani, nu la 60 cît prevede legea actuală. Lege după care noi vom ieși la 67 de ani, dar să nu ne comparăm cu polițiștii…După marș, s-au gîndit să facă și ei grevă, dar una mai specială, ca de polițiști belgieni. Respectiv, s-au gîndit să muncească. Au anunțat controale suplimentare pe aeroport, unde au creat un haos total, mai ales că era perioada de vacanță școlară și erau mai mulți pasageri ca de obicei. După ce au dat peste cap aeroportul, unde se formaseră cozi imense la controlul pașapoartelor, fiindcă domnii citeau acum pagină cu pagină, motivînd că ei fac un control amănunțit, s-au mutat la Gara de Sud, de unde pleacă Eurostarul spre Londra, să-i mai amețească și pe călătorii de acolo.

 

Iar azi sindicatele au anunțat începutul sezonului de greve de toamnă. Joi 6 noiembrie este grevă națională. La Bruxelles va fi miting toată ziua, cu defilare prin tot orașul, iar poliția a anunțat deja că traficul va fi perturbat și a rugat șoferii să evite să intre sau să circule în oraș cu mașina. Doar trenurile vor circula cît de cît, dar vor fi pline cu sindicaliștii care vin din alte orașe spre Bruxelles. Deci va fi un haos garantat. Mai rău e că și transportul în comun participă la grevă, iar acum stau foarte departe de centru și n-am cum să ajung pe jos la serviciu. Nu știu cum o să mă descurc… Ziua următoare, pe 7 noiembrie, e grevă în închisori. Despre situația din închisorile belgiene o să scriu un articol aparte, fiindcă sînt prea multe de spus aici. În fine, căile ferate, care abia au terminat o grevă și tocmai gestionează niște accidente (da, iar s-au mai bușit niște trenuri și s-a lăsat cu răniți), au anunțat că mai vor să facă o grevă, în perioada 7-23 noiembrie. Pentru greva neanunțată de data trecută, conducerea a aplicat pedepse „dure”: tuturor greviștilor li s-au oprit 12,50 euro din salariu.

 

După ziua de grevă națională, mai avem și greve regionale: pe 24 noiembrie, 1 decembrie și 8 decembrie (din nou la Bruxelles). După ce s-au antrenat și regiunile, o luăm din nou de la capăt, cu o nouă zi de grevă națională, pe 15 decembrie, cînd se pare că nici avioanele nu vor mai zbura. În aceste condiții, mă întreb cine mai muncește în țara asta. Ce-i drept, întrebarea asta mi-o pun de cînd am venit în Belgia și tot n-am găsit un răspuns… Apropo, o grevă scurtă, de juma' de zi, a fost și la federația de fotbal, ca protest pentru concedierea personalului. Asta ca să nu fie nici o îndoială că toată lumea face grevă pe aici.

 

A doua mare problemă e penuria de energie. După cum v-am spus, ne pasc niște întreruperi de curent iarna asta. Pe lîngă sfaturile (idioate) date de miniștri pînă acum, guvernul a lansat și un site cu sfaturi utile. Se reiterează ideea că trebuie să economisim drastic curentul între 17-20. Pe lîngă interdicția de a spăla rufe, vase sau propriul corp, ni se oferă și alte idei minunate de economisire. Să nu mai folosim periuța de dinți electrică, să scoatem încărcătorul de mobil din priză, să nu deschidem ușa cuptorului cînd gătim (ca să vedem în ce stadiu e friptura), să nu gătim mai multe feluri de mîncare (minunat, trăiască raționalizarea!), să nu fierbem mai mult de o cană de apă pentru ceai, să deschidem frigiderul o singură dată și să scoatem tot ce avem nevoie din el… Dacă spălăm totuși rufe, să le spălăm numai cu apă rece și să nu folosim uscătorul după aceea. Să nu mai folosim calculatorul, ci doar laptopuri sau tablete, care să meargă pe baterie și pe care să le încărcăm doar noaptea. Iar la serviciu să nu mai luăm liftul, ci să urcăm pe scări. În sine, sfaturile n-ar fi chiar rele (ecologiștii probabil că le adoră), însă sînt total impracticabile. Ca să nu mai spun că generează panică și că impresia generală e că ne pregătim de război. Iar eu lucrez la etajul 7, cu niște scări fooaarte lungi între etaje, și n-am de gînd să-mi dau duhul în fiecare zi. Cît despre restul sfaturilor, se vede că belgienii n-au trăit în perioada ceaușistă și n-au experiență cu restricțiile: au uitat să interzică uscătorul de păr, telefonul fix, aspiratorul și mașina de tocat. Dar mai e vreme, oamenii abia acum învață…

 

Presa belgiană (11)

Fiindcă e o mică aniversare la mijloc (postarea cu numărul 100), m-am gîndit să vă mai delectez cu vești din țara asta minunată…

 

În Bruges e plin de lebede, după cum ați văzut prin poze și la fața locului. Lebede albe, ca niște lebede flamande respectabile. De curînd, a apărut o lebădă neagră pe lac. De aici, a început scandalul. Cine este lebăda neagră, de unde vine și ce vrea ea ? Primarul orașului s-a lansat în declarații care mai de care mai înverșunate, cum că lebăda respectivă trebuie prinsă și eliminată, fiindcă nu se știe ce-i cu ea și ce origine are. Dacă o fi cumva bolnavă și o să le molipsească pe lebedele albe, ce ne facem atunci ? Mai bine să-i dăm la cap, să evităm pericolul. Evident, s-au format tabere pro și contra. Pe Facebook s-au strîns nu știu cîte semnături pentru salvarea lebedei. Între timp, primarul a dat ordin ca lebăda să fie prinsă. Și s-au apucat angajații primăriei să vîneze biata lebădă… Care nu era proastă deloc (o fi imigrantă ?) și care nu s-a lăsat prinsă de nici un fel. Au venit și pompierii, cu o barcă cu motor. Au alergat după lebădă, pînă le-a cedat motorul și au trebuit să renunțe. În fiecare zi, mai apărea un articolaș în presă, de genul: "nici astăzi, lebăda neagră nu a putut fi prinsă". La televizor, la știri, s-au dat reportaje cu vînătoarea lebedei, plus interviuri cu consilierii municipali, care subliniau că populația nu trebuie să protesteze și că banii cheltuiți cu alergatul după lebădă sînt perfect justificați. Că și dacă ar fi apărut un pelican pe lac, tot ar fi fost vînat, fiindcă regulamentele nu permit stabilirea unor specii "exotice" în oraș. Ei bine, după ce s-au chinuit vreo săptămînă să prindă lebăda, cu urmăriri ca-n filmele de acțiune, au cedat nervos cu toții. Și s-au hotărît să lase lebăda în pace… Iar lebăda, fiind deșteaptă, precum am spus, s-a prins imediat că nu mai e cazul să fie precaută, și acum umblă peste tot relaxată, iese din apă și se plimbă pe trotuar, ba chiar stă și la pozat. Se înțelege perfect cu suratele ei albe și e o plăcere să o privești. Totuși, primăria a dat o declarație că armistițiul e temporar și că încă nu au luat o hotărîre definitivă cu privire la situația lebedei.

 

Dacă lebăda neagră a făcut să curgă destulă cerneală, nu la fel se poate spune și despre țiganii care dormeau în parcul din Bruges. Cum toată administrația publică era ocupată cu problema arzătoare a lebedei, nimeni nu a observat că în parcul orașului un cuplu de romi dormeau într-un cort de aproape un an de zile… Doar cînd a reclamat o băbuță că femeia era cu burta la gură și mai avea puțin pînă năștea sub cerul liber, abia atunci s-a sesizat și poliția și s-a dus să-i evacueze.

 

În alte orașe din Flandra, administrația este ocupată cu număratul plantelor și al tufelor. În Genk, o femeie a primit o scrisoare recomandată din partea primăriei, prin care era înștiințată că are în grădină un ciuline de 25 de cm și că, dacă nu-l taie pînă la o anumită dată, va primi amendă. Casa era încă în construcție, așa că mai erau pe ici, pe colo ceva buruieni în grădină, dar nimeni nu observase ciulinul buclucaș. Doar primăria, vigilentă, nu numai că-l observase, dar îl și măsurase exact… În alt orășel, 80 de familii au fost somate să-și refacă grădinile din fața caselor, fiindcă nu îndeplineau procentul de 60 % verdeață, conform legii. Oamenii își făcuseră alei din pietriș, mărginite de tufe de lavandă și de gard viu, dar fuseseră reclamați de vecini, care au observat, și ei foarte vigilenți, că nu erau destule plante…

 

Și, ca să închei într-o notă veselă, să vă spun ce se mai fură prin Belgia. Pe lîngă dinamitatul bancomatelor, care se lasă cu bancnote zburînd prin aer, spre bucuria vecinilor, se fură la greu alte chestii. Se fură cîini (în special chihuahua, Jack Russell și collie), se fură cai, steaguri (să aibă oamenii, în caz de meci al echipei naționale), legume din grădini și, mai nou, ulei de friteuză în cantități mari, din restaurante și fast-food-uri. De aici se vede diferența dintre hoții noștri și hoții lor. Ai lor sînt patrioți (cînd ați auzit să se fure în România drapelul național ?) și au conștiință civică, circulă cu mașini ecologice pe bază de ulei de rapiță reciclat…

 

 

În Belgia, vara începe cu P

P de la plapumă, pilotă, pulover, polar. Fiindcă e prea frig ca să fie vară. În iunie, m-am hotărît cu greu să scot pilota și s-o pun în dulap, spunîndu-mi că a venit vara și că ar fi totuși cazul să mă adaptez la calendar. Poate că în calendar era vară, dar, după vremea de afară, nu era nici o diferență majoră între iunie și noiembrie. Era la fel de frig, întunecat și ploios. La început de iulie, am dîrdîit în bluză cu mînecă lungă și blazer și m-am bombănit de multe ori că am pus jacheta de polar în dulap și că nu mai era la îndemînă. Acum sîntem la sfîrșit de iulie, iar dimineața sînt în jur de 12‑14 grade. E adevărat că spre prînz temperatura ajunge spre 23-24 de grade, dar, nu știu cum, pare întotdeauna mai frig. Pînă și în birou domnește răcoarea și, dacă nu mă înfășor în șalul pe care‑l țin permanent pe birou, încep să strănut.

 

Deși, teoretic, corpul meu s-a adaptat destul de bine la clima asta polară, realitatea e că voiajele dese în țările calde nu mă ajută deloc. De fiecare dată cînd mă întorc din Spania sau din România, după un sejur la +30 de grade, și aud vocea pilotului care spune că, la Bruxelles, temperatura la sol este de 20 de grade, mă înfior la propriu. 

 

 

Totuși, să nu credeți că vara chiar nu există aici. Acum cîteva săptămîni, într-una din seri chiar a fost vară ! Am plecat de la serviciu pe la ora 19, iar cînd am ieșit din clădire m-a învăluit o căldură intensă și extraordinar de plăcută, aproape ireală. Am regretat că stătusem în birou toată ziua și că ratasem cea mai mare parte din vară. Căci aici nu se aplică expresia „vara a picat într-o joi”, ci mai degrabă vara pică într-o după‑amiază. Sau, mai poetic și mai aproape de adevăr, „într-o seară, a fost vară”.
 

E week-end. Turiștii sînt rugați să se abțină

Între două furtuni cu grindină, au fost și cîteva zile cu soare, așa că mi-am făcut planuri de plimbare. Dar socoteala mea de acasă nu prea s-a potrivit cu tîrgul belgienilor, ca de obicei. În naivitatea mea, am crezut că turismul e încurajat în țara asta, deși pînă acum nu prea găsisem semne în acest sens. Cu excepția marilor orașe (Bruxelles, Antwerpen, Gent și Brugges), nu există informații turistice detaliate, e foarte greu să găsești hărți sau să afli ce ar fi interesant de vizitat. Dar nu mă descurajez eu atît de ușor…

Am vrut să merg undeva duminică, să fac o plimbare în natură, să mă bucur de vremea frumoasă. Prietena mea portugheză, tovarășa mea de drumeții, m-a lăsat pe mine să aleg destinația. Cum toată Belgia se pregătea să meargă la mare, m-am gîndit să evităm aglomerația și să mergem în direcția opusă. Am făcut o listă cu posibile locuri interesante de vizitat - nu prea multe, precum am spus informațiile sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire. Ca să constat că toate locurile alea interesante nu sînt accesibile decît cu mașina. Cu ocazia asta, am descoperit și că Belgia e plină de orașe care nu au gară. Sigur, există niște autobuze care ajung acolo. Dar care nu circulă în week-end, să nu cumva să se umple de turiști. După ce am făcut o mie de calcule, din care reieșea că era mai rapid să ajung la Stokholm decît la 150 km de Bruxelles, m-am hotărît să merg la Eupen, capitala comunității germane din Belgia. Alegerea prezenta două mari avantaje: nu mai fusesem niciodată acolo și, fiind capitală de regiune, avea gară și exista tren direct pînă acolo.

Problemele au început încă de la plecare. Era duminică, deci nu mergea metroul cu care aș fi putut ajunge la Gara Centrală. În general, în week-end se ajunge greu undeva, fiindcă sînt programate lucrări de reparații și întreținere și multe mijloace de transport sînt suspendate. Nu știu de ce, dar belgienii se așteaptă ca toată lumea să stea acasă în week-end și să nu se deplaseze nicăieri. În fine, am luat un autobuz spre Gara de Nord și am luat trenul de acolo (care n-a plecat decît cu 10 minute întîrziere, mult prea puțin față de norma căilor ferate belgiene).

Eupen e un oraș mic, cu vreo 20 000 de locuitori, aflat la 12 km de granița cu Germania. Evident, se vorbește nemțește, deși majoritatea locuitorilor știu și franceză. E o atmosferă tihnită, de orășel nemțesc bine organizat. La marginea orașului sînt ferme de vaci, dar am văzut și case frumoase, cu grădini pline de flori. Fiind duminică, toate magazinele erau închise, ba chiar și majoritatea restaurantelor. Dar am plecat de acasă cu tema făcută și am mers la unul dintre puținele restaurante deschise, care avea și recomandări foarte bune. Acolo, surpriză: proprietăreasa ne-a spus că nu ne mai poate servi, fiindcă a depășit deja numărul maxim de 30 de clienți. Dar i s-a făcut milă de foamea noastră și ne-a primit, în cele din urmă, după ce am asigurat-o că nu ne deranjează să așteptăm 45 de minute pînă e gata mîncarea. Așteptarea a meritat pe deplin, fiindcă mîncarea a fost minunată și chiar ca la mama acasă (la mama nemțoaicei, adică).

Cu burțile pline, am plecat la plimbare. Nu am găsit hărți (era duminică, deci oficiul de turism era închis), dar găsisem ceva informații pe net despre traseul pe care voiam să-l facem. Ce-i drept, a durat nițel să-l găsim, fiindcă nu existau nici un fel de indicatoare, iar marcajul roșu despre care citisem eu pe net a fost greu de depistat la fața locului. Nu de alta, dar nu știu cine s-ar fi uitat după mini-autocolante pe stîlpi de electricitate…

 

 

Plimbarea a fost frumoasă, am reușit să nu ne rătăcim și să ajungem la lacul de acumulare. Acolo, marcajul a dispărut brusc, dar știam că va trebui să urcăm pînă pe baraj, așa că am urmat șoseaua și am reușit să ajungem unde trebuie. Lacul de acumulare nu e mare, nu e spectaculos, dar emană aceeași atmosferă calmă și liniștită ca întreaga zonă. Am descoperit că pădurea de lîngă lac e plină de afini, poate că ar merita să mai fac un drum pe acolo prin august, cînd se coc afinele…

 







 

 

La întoarcerea în oraș, eram rupte de oboseală. Cel puțin, eu mi-am bătut recordul personal: am mers pe jos 18,5 km (anul trecut, pe vremea asta, făceam cam 15). Am tras cît am putut de mine, ca să ajungem la gară la timp, fiindcă e doar un tren pe oră și nu voiam să-l ratăm și să stăm o oră degeaba în gară. Am ajuns cu 15 minute mai devreme, chiar la timp să auzim cum se anunță la megafon că trenul de 20.15 spre Bruxelles a fost anulat… După ce i-am drăcuit bine, am aflat că trenurile sînt suspendate, fiindcă s-a sinucis cineva în capătul celălalt al țării, spre mare, și s-a dat peste cap circulația trenurilor în toată țara. Trenul care trebuia să ne ducă pe noi la Bruxelles venea de fapt de la mare. Și n-a mai avut cum să ajungă la Eupen, deci ne-a lăsat în aer.  Și nu exista nici o garanție că peste o oră va sosi vreun tren, fiindcă nu știau cînd se va rezolva situația. Tipic belgian: cînd crezi că lucrurile merg bine și ai avut cumva o zi frumoasă, găsesc ei ceva s-o strice… În cele din urmă, ne-au pus la dispoziție un tren-navetă, care mergea pînă la prima gară mai mare, respectiv la Verviers. De unde puteam lua un tren spre Liège, de unde puteam lua un tren spre Bruxelles. 

La Verviers, nimeni nu știa cînd va sosi trenul spre Liège. „O să vină cînd o să vină”, ne-a spus un controlor. Dacă tot aveam de așteptat, ne-am dus să căutăm o toaletă, fiindcă gara din Eupen era închisă (era duminică…) și nu avusesem unde să mergem înainte să luăm trenul. La Verviers, toaleta era închisă cu cheia. Am întrebat și ni s-a spus că societatea care administrează toaleta (da, ați ghicit, au externalizat serviciile) nu lucrează duminica, așa că toaleta e închisă. Nu-i nimic, mai rezistăm pînă la Liège… Evident, după o oră, în gara de la Liège, am dat din nou cu capul în ușă: duminica, toaleta se închide la 20.30 !

Am reușit să ajungem la Bruxelles aproape de miezul nopții, după patru ore petrecute prin trenuri și gări. Dar am fost în Flandra, am fost în Valonia, am fost în Regiunea Germană. Deci i-am bombănit degeaba că nu încurajează turismul de week-end: căile ferate m-au plimbat prin patru regiuni federale și am admirat frumusețile patriei la lumina nopții, mai ales cînd trenul oprea cîte un sfert de oră într-o gară prăpădită, unde nu cobora nimeni și unde nu urca nimeni…

În concluzie, turiștii ar trebui să stea acasă duminica, nu să umble de bezmetici prin Belgia și să pretindă ca lucrurile să funcționeze și toaletele să fie deschise. Ca să-mi întărească părerea, căile ferate tocmai au lansat o promoție pentru bilete ieftine de tren pe perioada verii: numai de luni pînă vineri. În week-end, turiștii sînt rugați să se abțină.