Sub asediu

La Bruxelles, dacă nu-i grevă sînt summituri sau mitinguri sau bătăi cu poliția. Oricum ar fi, balamucul e asigurat. Vinerea trecută, cînd să plec la serviciu, citesc un mesaj de la societatea de transport care anunța că majoritatea liniilor de autobuze nu circulă în ziua respectivă, „due to a lightning strike”. Cum eram încă pe jumătate adormită, am bombănit nițel, dar am plecat voinicește pe jos. Pe drum, am stat însă să mă gîndesc ce fel de fulger i-o fi lovit și de ce nu merg atîtea linii de autobuz. Că nu plouase cu o noapte înainte… și chiar dacă ar fi lovit vreun fulger depoul de autobuze, n-ar fi avut cum să scoată din uz toate autobuzele. Și de ce mergeau anumite linii, iar altele nu ? Adîncită în gînduri, trec pe lîngă o stație goală, unde același mesaj se derula pe un ecran și în franceză. Și citesc în treacăt "grève spontanée", moment în care-mi pică fisa: nu era nici un fulger, doar că francofonii au vrut să traducă greva spontană prin grevă fulger și le-a ieșit cu totul altceva în engleză… 

 

Azi dimineață, primesc un mesaj de la serviciu, că s-a închis stația de metrou aflată în apropiere. Mă gîndesc că nu-i bai, eu merg cu autobuzul de obicei. Înainte să plec din casă, intru pe net să văd la ce oră vine autobuzul. Timp teoretic: 30 de minute. Mă întreb preț de cîteva secunde ce naiba s-a întîmplat și astăzi, că greva s-a terminat între timp, dar îmi aduc aminte că sînt la Bruxelles și plec pe jos. Pe drum, autobuze deviate de la traseu și mașini în coloană. Ce naiba, că nu e zi de summit ? După două stații de mers pe jos, reușesc să prind un autobuz, care ne debarcă la prima și ne anunță că nu merge mai departe, fiindcă zona Schuman e închisă din cauza tractoarelor. Îmi aduc aminte că ne-au anunțat de săptămîna trecută că luni e manifestația fermierilor și că vin cu mii de tractoare la Bruxelles, să ocupe centrul și să protesteze împotriva prețurilor prea scăzute pentru produsele agricole. Uitasem de asta, dar acum n-am ce face și plec mai departe pe jos. În apropiere de Schuman sînt baricade de sîrmă ghimpată și blocaje ale poliției. Nimeni nu trece mai departe, cu excepția funcționarilor europeni care lucrează în zonă. Arăt și eu legitimația și sînt lăsată să trec. Reușesc pînă la urmă să ajung la birou, cu ceva întîrziere. În zonă, e un vacarm general: se aud claxoane, tălăngi de vaci, biciuri și petarde, iar poliția e în număr mare, cu mașini blindate și trupe dotate cu scuturi.

 

Pe la 11.30, începe balamucul. În rondul de la Schuman sînt 1 500 de tractoare și cam tot atîția oameni. Se țin discursuri, susținute de hărmălaia claxoanelor. După care lucrurile se încing, la propriu: fermierii dau foc la cauciucuri și încep să arunce cu petarde. De la geamul meu se văd flăcările și un fum gros, care acoperă zona. Cîteva tractoare încearcă să spargă barajul. Poliția pune tunurile cu apă pe fermieri. Manifestanții ripostează, aruncînd cu ouă în polițiști, apoi cu baloți de fîn cărora le dau foc. Probabil urmează pietrele de caldarîm, că așa se practică aici. E de folos și că zona e în șantier, deci au destule obiecte contondente la îndemînă, să-și spargă capetele. Deja sînt răniți în rîndul poliției și au primit ajutor din partea vecinilor - 140 de polițiști olandezi au sosit să sprijine forțele de ordine. Înțeleg din presă că următoarea etapă e inundarea cu lapte a străzilor…

  

 

E ora 15.30 și nu se întrevăd semne de încetare a ostilităților. Ca de obicei, sîntem blocați în clădirile din zonă și așteptăm să se termine balamucul. Eu am programare la kinetoterapie astăzi și mă întreb dacă și cum ajung. Ar trebui să merg cu metroul, dar stațiile din apropierea biroului sînt închise și se pare că vor rămîne așa pînă seara. Autobuzele nu circulă pe aici, că toată zona e izolată de poliție. Noroc că nu e prima dată cînd sîntem sub asediu - am devenit cu toții creativi și dezbatem trasee de evadare, de parcă am fi membri ai mișcării de rezistență din timpul războiului.

 

Oricum, nu ne plictisim la serviciu - avem și acțiune palpitantă, și ambianță sonoră - zici că e fîșia Gaza, nu altceva…

 

Pentru doritori de distracție suplimentară, cîteva poze făcute de agențiile de presă.

http://www.standaard.be/cnt/dmf20150907_01853968

 

 

Liniștea orașului

Bruxelles-ul e un oraș liniștit prin definiție. E aproximativ pe jumătate cît Bucureștiul, și ca suprafață, și ca populație. Doar că ritmul vieții e cu totul altfel aici. Venind din București, care e veșnic aglomerat și nu doarme niciodată, Bruxelles-ul pare provincial. Mic, cochet, fără probleme majore de trafic și foarte, foarte liniștit. Liniștea vine mai ales din faptul că totul se închide gradat după șase seara. După opt, nu mai e practic nimic deschis, cu excepția magazinelor de cartier ținute de imigranți. Străzile sînt pustii, se aud păsările ciripind și ai senzația că ești undeva la țară, nicidecum într-o capitală europeană. Nici restaurantele nu țin deschis pînă tîrziu, majoritatea se închid la ora 23. Iar duminica totul e mort de-a dreptul.

 

Dacă în timpul anului lucrurile sînt ceva mai animate, peste vară orașul doarme adînc. E anotimpul vacanțelor, cel puțin jumătate din locuitori pleacă în căutarea soarelui. Autobuzele își schimbă orarul și vin mult mai rar, magazinele mici de cartier și restaurantele se închid cîte o lună, iar atmosfera generală e de oraș abandonat. Iar mie îmi place grozav ! Încerc să nu-mi iau concediu vara, tocmai ca să nu ratez cele două luni de pace absolută. E perioada în care ador să mă plimb pe străzi și să admir casele. Singurul aspect negativ e că e greu de mîncat undeva la prînz - peste vară se închid și majoritatea cantinelor.

 

Oricum, de fiecare dată cînd ies în oraș vara, nu mă pot abține să nu fac comparații cu Bucureștiul… Uitați-vă la pozele de mai jos și spuneți-mi cînd ați văzut ultima oară străzi pustii, fără zeci de mașini care să circule aproape non-stop. Dacă v-ați săturat de zgomot, veniți la Bruxelles vara !

  

 

 

Dacă apă nu e, nimic nu e

De cînd m-am mutat în casă nouă, mă lupt cu diverse probleme legate de instalații. Apartamentul e frumos, dar finisajele sînt catastrofale (a se citi belgiene). Nu are rost să caut altceva, că aici toate casele sînt la fel. Șansa de a găsi una fără probleme e cam la fel de mare cu cea de a cîștiga la loterie. 

 

Chiuveta de la bucătărie se înfundă cu regularitate, deși n-am înțeles încă de ce. Am cheltuit zeci de euro pe soluții de desfundat, geluri, prafuri, sodă caustică, clor… Am două pompe și un șarpe. Degeaba. Ultima oară, ambele chiuvete s-au umplut cu apă și, din cauza greutății, au cedat țevile (care sînt din PVC). Toată apa s-a scurs pe parchetul meu și am stat în genunchi, cu cîrpele, să curăț mizeria. Pisica tropăia prin baltă, foarte interesată de fenomen, eu țipam la ea să plece de acolo, că apa e murdară de grăsime și detergent, iar toate astea se petreceau la două noaptea, spre bucuria vecinilor.

 

De cîteva săptămîni, spăl vasele la baie și le mut apoi la bucătărie, după ce s-au uscat. Evident, am reușit să înfund și chiuveta de la baie o dată, dar, din fericire, am reușit s-o desfund singură. Proprietarul, care mi-a promis că-mi trimite instalator dacă va fi cazul, e plecat în Spania, să joace golf, ca orice belgian bogat. Așa că nu mi-a rămas decît o singură soluție: instalatorul român. Pe care-l aștept cu interes, să vedem dacă va reuși să mă salveze.

 

Între timp, la serviciu e exact la fel. Deși clădirea nu are nici 10 ani, și ar trebui să fie ultimul răcnet, e făcută tot de belgieni. Penele de electricitate sînt atît de dese, că au devenit banale. Aerul condiționat se strică cu regularitate, iar peste tot sînt panouri demontate și fire care atîrnă din tavan. Jumătate din toalete nu funcționează de luni de zile. Mai nou, ne-au închis și apa de la chicinete și de la dușuri, fiindcă s-a constatat că avem legioneloză în clădire și bacteria respectivă trăiește în apă caldă. Prin urmare, peste tot oamenii umblă bezmetici în căutarea unei surse de apă sau a unei toalete funcționale. 

 

Azi, am citit în ziar că și la Parlamentul flamand s-a tăiat apa în toată clădirea, fiindcă au niște scurgeri pe care nu le pot rezolva. Și nici cu electricitatea nu stau prea bine, că se întrerupe în mod frecvent. Ca să nu vorbim că le cade și serverul și au probleme cu e-mailurile. În cazul ăsta, mai pot eu să mă plîng de niște banale chiuvete ?

 

 

A venit primăvara, reîncep grevele

Spre sfîrșitul lui martie am ieșit oficial din iarnă, așa că s-au trezit din hibernare și sindicatele. Pe 31 martie și 1 aprilie au fost deja primele greve. Mîine e anunțată altă grevă mare, a serviciilor publice. Aici, grevele încep cu o seară înainte de ziua respectivă, de la orele 22.00. Ca să dea transportul peste cap și în ziua anterioară și să-și ia cît mai multe înjurături de la călători.

 

Fiecare serviciu are stilul lui de a face grevă. Poliția, de exemplu, nu va da amenzi toată săptămîna. Vă dați seama cît de tare vor fi afectați cetățenii ! Iar vineri va ieși la miting prin centrul Bruxelles-ului. Sper să nu iasă ca data trecută, cînd s-au bătut cu pompierii, iar cei din urmă au scos stingătoarele și i-au umplut de spumă (la propriu) pe polițiști, de arătau toți ca omuleții Michelin. Pompierii sînt și ei în grevă. Aici recunosc că nu înțeleg ce vor face. Dacă apar incendii, nu se duc să le stingă ? Și dacă se duc, se mai cheamă că fac grevă ?

 

Grevă va fi și la poștă, în închisori, în școli, creșe și grădinițe. Ceea ce înseamnă că, în familiile cu copii, unul dintre părinți va fi silit să-și ia concediu și să stea cu plozii, fiindcă nu va avea unde să-i ducă. Acolo unde se poate, părinții îi iau cu ei la serviciu. Și la noi, la grevele trecute, au fost birourile pline de copilași. Cantinele sînt și ele în grevă, deci trebuie să venim cu mîncare la pachet. De fiecare dată cînd e grevă sîntem întrebați dacă putem ajunge la birou, fiindcă transportul e inexistent sau perturbat serios. Cei care stau departe și nu au mașină sînt nevoiți să-și ia o zi de concediu și să stea acasă. De aceea, la Bruxelles e foarte important să-ți iei casă la o distanță rezonabilă de serviciu, altfel vei avea probleme cu ajunsul la birou în zilele de grevă. Eu fac 12 minute cu autobuzul sau 20 de minute pe jos, așa că nu mă afectează prea tare lipsa transportului. Mai rău e cînd am și alte drumuri programate, la distanțe mai mari. 

 

Ca să profit de vremea frumoasă (și de transportul încă neintrat în grevă), în week-end am dat o fugă la un castel în apropiere de Bruxelles, unde era o expoziție florală (amenajată de olandezi, că localnicii nu se prea pricep). Deși am plecat la plezneală, în după-amiaza de sîmbătă, am reușit să ajung fără incidente și la timp. Castelul și parcul lui m-au cam dezamăgit, fiindcă erau mult prea modeste față de așteptările mele și nu meritau nicidecum cei 12 euro pentru biletul de intrare. Dar, pentru cîteva ore la iarbă verde, n-a fost rău. 

 

 

Cum la dus nu am avut incidente, lucru de mirare în Belgia, soarta s-a răzbunat la întoarcere. După ce am ieșit de la castel, nu am știu de unde să iau autobuzul înapoi spre Bruxelles. Nu aveam pe cine să întreb, fiindcă nu era nimeni pe stradă, iar magazinele erau închise. În general, în Belgia e o liniște mormîntală în week-end-uri, ai senzația că toți locuitorii fie stau încuiați în case, fie au plecat spre alte zări. După un pic de bîjbîială, am descoperit stația de autobuz, pe o stradă vecină. Vine autobuzul, mă sui, taxez biletul, după care șoferul ne anunță că el mai merge doar pînă la prima stație, după care se duce acasă, că i s-a terminat programul (era puțin peste ora 18.00). Lumea începe să se agite, dar șoferul ne spune că la stația următoare ne va aștepta alt autobuz, să ne preia, că are el o înțelegere cu colegul. Ok, ajungem la prima stație și coborîm. Nici urmă de alt autobuz. Stați calmi, zice șoferul, înainte să plece, în maximum 10 minute vine colegul. 

 

După vreo 20 de minute de așteptare, timp în care n-a apărut nici urmă de coleg, se fac pariuri cu privire la următorul autobuz. Lumea își dă cu părerea dacă vine peste o oră sau peste două. Cei cu experiență știu că vine peste o oră, fiindcă e sîmbătă. Doar duminica e un autobuz la două ore. Eu am cedat nervos și am plecat pe jos… N-am mers foarte mult, fiindcă după un kilometru și jumătate am dat de capătul unui tramvai care mergea spre Bruxelles. 

 

Ajunsă cu bine în oraș, am zis să mă tratez cu o înghețată, ca să închei ziua cu bine. Dar sîmbătă seara, la ora 19.00, e imposibil să mănînci așa ceva… Salonul de ceai și înghețată pe care-l știam în centru era închis de la 18.00, altul se desființase între timp. Al treilea e închis oricum mai tot timpul și e de mirare să-l nimerești deschis. Sîmbăta, de exemplu, are program de la 9.00 la 11.00. Atît. Dacă nu ai chef de înghețată la 9 dimineața e problema ta. Și în nici un caz patronul nu ține deschis mai mult de atît în week-end, doar nu e interesat să facă vînzare. Chestia asta mă disperă… Toate afacerile sînt făcute avînd în minte confortul patronilor și nicidecum al clienților. În primul rînd, în centru nu prea găsești ceva bun, fiindcă acolo vin turiștii, iar ăștia nu merită nimic bun. Dacă întrebi de o pizzerie bună, e la mama naibii, prin sud. Restaurantele de calitate sînt și ele cît mai departe de centru și, în general, greu accesibile cu transportul în comun. Mi se pare stupid să trebuiască să străbat tot orașul și să fac 7-8 km ca să pot mînca ceva bun. Dar așa e cu toate serviciile…Poșta e deschisă de la 9 la 17, exact cînd sînt toți la muncă. Muzeele se închid la 17. Am văzut coaforuri deschise de la 10 la 16 și brutării care se închid la ora 14.00 (fiindcă fac foarte puțină pîine și închid după ce au terminat de vîndut, că nu mai au marfă).

 

În concluzie, deși n-am păpat înghețată, am fost fericită că am reușit să ajung cu bine înapoi acasă, fără prea multe peripeții. Dar sper ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, să mă aventurez să parcurg cei 7-8 km care mă despart de un salon de înghețată bun. Măcar o dată pe an să-mi fac și eu o poftă… Dar, mai întîi, trebuie să aștept să se termine sezonul grevelor.

 

Socoteala de acasă și balamucul din tîrg

După un decembrie plin de catastrofe și accidente, am început luna ianuarie cam tot așa. Mai întîi, m-am îmbolnăvit… Am cumpărat de la piață niște pateu de anghinare și am mîncat cu poftă toată casoleta. După care mi s-a făcut rău și m-a luat cu leșin. Cum mănînc destul de des pateu de anghinare (ce-i drept, de la supermarket) și știu toate ingredientele din el, m-am dus săptămîna următoare din nou la piață să întreb ce naiba a pus omul ăla în el, să mă lămuresc de ce mi-a fost atît de rău. Păi ce să pun, zice el: anghinare, ulei de măsline, zeamă de lămîie, usturoi, pește… Am înțepenit cînd am auzit de pește. Cum ați pus pește în anghinare ??? Păi niște anșoa, ca să-i dea un gust mai bun, doamnă. E vreo problemă ? Da, zic, una mare. Sînt vegetariană și n-am voie pește. Eh, da' n-am pus mult, să știți… Ce să-i mai explic omului, că după 25 de ani de cînd n-am mai mîncat carne de nici un fel, corpul meu nu mai tolerează așa ceva și consideră carnea o toxină. Orice cantitate, chiar dacă altcuiva i se pare mică, la mine dă simptome de otrăvire și credeți-mă că nu e plăcut deloc. Mă rog, finalul a fost că omul mi-a dat mobilul lui și a zis să-l sun cînd mai vreau anghinare, că o să-mi facă el special, fără pește. Nu prea știu dacă să mai am încredere… Deocamdată, mă abțin.

 

După ce că rămăsesem fără bani la sfîrșit de an, au mai apărut niște facturi neprevăzute. Electrabel nu mi-a reziliat contractul de la fostul apartament decît după cel de-al treilea telefon și mi-a tot emis facturi, așa că a trebuit să le plătesc, urmînd să ne socotim mai încolo și să-mi dea banii înapoi. M-am mai trezit și cu un plic misterios de la un laborator de anatomie patologică și citologie, de m-a și speriat. Dar era analiza de la alunița scoasă anul trecut. Rezultatul analizei nu mi l-au comunicat, probabil după ce vor primi cei 86 de euro ceruți. În ultima zi a anului, am plătit și abonamentul pentru transportul în comun - 500 de euro pentru un an de zile. În concluzie, am început anul cu dreptul, avînd în cont 2,07 euro. Așa că am ciuruit și cardul de credit, ca să am ce mînca și să plătesc chestiile urgente, pe care nu le-am putut amîna. Aici au intrat și biletele de avion și camerele de hotel necesare pentru cinci city-break-uri, planificate pînă în iunie. Fiindcă oricît de puțini bani aș avea, la călătorii nu renunț niciodată.

 

Prima deplasare din an trebuia să fie la Paris, unde aveam un bilet de tren cumpărat cu multe luni înainte, fiindcă voiam să merg la o expoziție. Și, după o perioadă atît de agitată, abia așteptam o ieșire din monotonie… dar n-a fost să fie. Biletul meu era pentru 11 ianuarie, fix cînd 1,5 milioane de oameni au mărșăluit pe străzi, vegheați de poliție, armată și lunetiștii de pe acoperișuri. Cu multă părere de rău (mai ales că biletul de tren era nerambursabil), am renunțat, fiindcă nu aveam chef de balamuc. Las vizita la Paris pe altădată…

 

Între timp, a intrat și Bruxelles-ul în alertă. Oficial, e cod galben. Adică nu ne-a amenințat nimeni, dar ne băgăm noi în seamă, ca să arătăm că avem cu ce. Dimineața, cînd merg spre serviciu și văd soldații în uniforme de camuflaj și cu mitraliera de gît, postați în fața clădirilor importante, îmi taie și cheful. La intrare e control suplimentar, făcut de serviciul nostru de pază. Sper să n-o mai ținem mult așa, că e deprimant.

 

Diseară mă duc la aeroport, sper să nu fie iarăși balamuc și controale, că m-am săturat să-mi dea toți teroriștii planurile peste cap !

 

 

Democrația, în inima Europei

Ieri a fost zi de grevă și manifestație națională. De fiecare dată cînd am asistat la așa ceva, s-a lăsat cu bătaie și capete sparte. Nici de data asta, belgienii nu m-au dezamăgit. Căile ferate, care se luptă din greu cu pierderile financiare, s-au gîndit să mai piardă niște bani și au vîndut 80 000 de bilete la preț redus, pentru cei din provincie, care voiau să ajungă la Bruxelles. Evident, au pus în circulație și 15 trenuri suplimentare, toate costurile urmînd a fi suportate de către populație, cu ocazia următoarelor scumpiri de bilete. În consecință, numărul de manifestanți, care de obicei se învîrtea pe la 50 000, a depășit 100 000 de data asta (după unele estimări au fost 120 000).

 

Întreg orașul a fost blocat, multe magazine au fost închise, estimînd corect că nu vor avea prea mulți clienți în ziua respectivă, iar traseul manifestanților (de la Gara de Nord la cea de Sud) a fost zonă de război. Eu am reușit să ajung la birou doar fiindcă au mai circulat cîteva metrouri (3-4 pe oră) și am stat baricadată în clădire pînă seara, urmărind însă veștile despre miting. O să vă întrebați de ce au ieșit în stradă 100 000 de oameni, cînd la București abia se adună cîteva sute la un miting. Pentru că noul guvern, format acum 27 de zile, a anunțat măsuri de austeritate. Iar oamenii nu au așteptat să le vadă puse în aplicare, nu au așteptat să treacă măcar o lună de funcționare a noului guvern, ci au ieșit să protesteze.

 

La un număr atît de mare de manifestanți, era de așteptat ca lucrurile să scape de sub control. Mai ales că a participat și nucleul dur, respectiv docherii din Antwerpen, care se înflăcărează subit după ce iau la bord puțin (mai mult) alcool. La nici o oră după ce a început manifestația, Poliția a scos tunurile cu apă și gazele lacrimogene, manifestanții au aruncat cu pietrele din caldarîm, cu sticle, pubele, garduri metalice, stîlpi de semnalizare și cu ce au mai găsit pe străzi. Rezultat: 60 de răniți, dintre care 24 de spitalizați, 30 de arestați, mașini și motociclete distruse (atît ale poliției, cît și ale unor cetățeni nevinovați, care se parcaseră în zonă) și străzi devastate, pline de gunoaie și de resturile rămase după bătălie. Pe la 17.30, după ce a primit întăriri masive, poliția a reușit să respingă atacul ultimilor manifestanți și să elibereze zona Gării de Sud, unde au fost luptele cele mai grele. Curățarea zonei s-a făcut cu bastoanele, iar polițiștii nu au făcut nici o diferență între participanții la miting și gură-cască de pe margine: au încasat-o la greu cu toții.

 

Deși de fiecare dată se lasă cu bătaie și capete sparte, niciodată nu am auzit pe cineva să protesteze împotriva brutalității poliției sau să pomenească ceva de drepturile omului. Bătăile se desfășoară într-un ciudat spirit de fairplay: fiecare parte știe bine regulile jocului și le acceptă fără crîcnire, cu toate consecințele ce decurg de aici. După ce au fost dispersați (cu forța) toți manifestanții, reprezentanții sindicatelor s-au dus liniștiți la guvern, să discute cu prim-ministrul despre cerințele lor. După o oră de discuții, nu s-a ajuns la nici un rezultat, fiindcă guvernul n-are nici o intenție să renunțe la măsurile de austeritate. Așa că toată lumea a plecat acasă, nu înainte ca manifestanții să promită că se vor întoarce în decembrie și atunci vor distruge Bruxelles-ul de-adevăratelea.

 

Vă las să vă bucurați și de cîteva imagini de la cum se manifestă democrația la Bruxelles. Fotografiile aparțin agențiilor de presă menționate.

 

© Photo_news

© Reuters

 

© Reuters

© Reuters

© Reuters

© Reuters



© Belga



© Belga

© Belga

© Belga

Povestea asta are și un final fericit. Mașina portocalie care se vede răsturnată într-una din imagini aparținea unui electrician, care o cumpărase la mîna a doua, și care s-a trezit că manifestanții i-au incendiat-o, cu tot cu trusa de scule din portbagaj și cu toate materialele de lucru. Cum omul era un amărît, un arab cu mulți copii pe acasă, care strînsese bani timp de un an ca să-și ia mașină, s-au găsit și oameni cu sufletul mare, care au donat bani pentru a-l ajuta să-și cumpere alta. Doar în cîteva ore s-au strîns peste 11 000 de euro, iar acum sînt destui bani pentru a despăgubi și alte victime ale vandalismului de ieri. Și totul doar din donațiile cetățenilor, fiindcă statul nu intervine în treburi din astea. El trebuie să ia măsuri de austeritate, nu-i așa ?
 

Greve, furtuni și alte banalități

A venit toamna, deci a început sezonul furtunilor. Aici, lumea se panichează atît de tare, încît avertizările de furtună ajung ca în povestea cu Petrică și lupul: de cele mai multe ori nu se întîmplă mai nimic. Dar, de fiecare dată, belgienii fac pregătiri ca pentru dezastre apocaliptice: se închid toate parcurile din oraș, mașinile nu mai au voie să circule prin pădure și toată lumea se baricadează în case, să urmărească furtuna la TV. E adevărat că pe coastă situația e destul de serioasă, fiindcă vînturile suflă cu peste 80 km/h și fiecare furtună din Marea Britanie, după ce face ravagii pe acolo, traversează canalul Mînecii, și-și face nițel de cap și prin Flandra. Dar Bruxelles-ul e suficient de departe ca să nu fie afectat, deci panica e inutilă. Anul trecut am avut doar 3-4 furtuni zdravene, cînd într-adevăr am avut senzația că o să zboare acoperișul de pe casă și n-am putut să închid un ochi toată noaptea din cauza vijeliei. Să vedem ce mă va aștepta și toamna/iarna asta…

Între timp, s-a mai găsit un motiv de panică: criza energetică. Nu știu dacă din motive de ruși care taie gazele sau de belgieni care nu știu să se administreze, dar sîntem amenințați cu întreruperi de energie. Prin oraș e plin de afișe cu "Blackout is no fun" (nu zău !), iar ziarele publică hărți cu zonele care vor fi cele mai afectate de întreruperile de curent. Poți să cauți și pe internet, în funcție de adresă, să vezi ce te paște… Mai nou, ministreasa flamandă a energiei a venit cu o propunere genială: să nu mai folosim aparate electrocasnice, să nu mai facem duș și nici să nu spălăm vase între 17-20. Mă întreb dacă la ora 20, cînd toți belgienii vor băga în priză aparatele și va cădea instant rețeaua națională, va mai conta faptul că s-au economisit nu știu cîți kilowați… Doamna ministru nu e singura cu idei crețe: cei de la pompe funebre presează guvernul să aprobe o lege prin care cadavrele să nu mai fie incinerate (consum mare de energie, deh), ci dizolvate în hidroxid de potasiu. Cică așa e mai ecologic… Eu știam că și soda caustică ajută, dar poate întrebăm și la mafioți, că sigur știu și ei metode de-astea bio, care nu consumă curent.

Toamna e și sezonul grevelor. Ce-i drept, aici sînt greve tot timpul, dar toamna se înmulțesc dramatic. Au fost cîteva zile de grevă la căile ferate, că tot mergeau foarte bine. Citisem recent că trenul Oostende-Paris transportă în medie patru călători pe zi ( nu e o greșeală, pe zi, nu pe oră), dar nu va fi scos din noul mers al trenurilor. Să nu cumva să-și reducă pierderile și să devină profitabili, că nu-s obișnuiți cu asta și s-ar putea să li se facă rău. Au introdus în schimb un tren direct spre Amsterdam, pe care-l așteptam de doi ani, dar care face cei 200 de km în 3h20… În curînd se anunță grevă și la aeroport, evident, exact la sfîrșitul unei perioade de vacanță școlară, cînd e un număr crescut de pasageri și cînd se poate crea cît mai mult haos. Am înțeles că și poșta vrea să intre în grevă. Și ei munceau excesiv de mult, cu program de 9-17, ca să nu te poți duce nici înainte, nici după serviciu. Ca să pună capac, au intrat și supermarketurile în grevă. Zilele trecute au fost peste 100 de supermarketuri Delhaize închise, ceea ce n-a făcut decît să trimită toți clienții la concurență, să le sporească ălora vînzările. Deocamdată, cei de la transportul în comun văd că se abțin, dar nu e vremea pierdută… Oricum, sindicatele au anunțat că pe 15 decembrie va fi o zi de grevă națională, în toate sectoarele. E cazul să-mi fac provizii serioase și să cumpăr lumînări, că poate pînă atunci ne taie și curentul…

Între case

Am mai trecut un hop - golitul apartamentului din România. Am muncit o săptămînă la golit sertare și triat lucruri (să trăiască rudele care m-au ajutat !), am mai aruncat zeci de saci de hîrtii și de mărunțișuri și am dat cadou haine, plante și tot ce-mi mai prisosea prin casă. În pauzele de curățenie, am fost la cumpărături, să fac provizii de zacuscă și dulcețuri, să am ce mînca la iarnă.

Cînd au venit cei de la firma de mutări eram deja stoarsă de puteri și nu-mi doream decît să se termine cît mai repede corvoada. Dar au fost atît de profesionişti, încît mi-au luat o mare povară de pe umeri şi au făcut ca întregul proces să fie total lipsit de stres. Am fost foarte impresionată de viteza şi de îndemînarea cu care au făcut totul, de la împachetat farfurii şi pahare, la dezasamblat mobilă. După ce au terminat de încărcat totul în camion (141 de colete !) şi au plecat, am rămas în casa goală. Chiar dacă ştiu că trebuie să fac pasul ăsta, mă încearcă un pic de tristeţe la gîndul că mă despart definitiv de un loc în care am trăit 24 de ani. Pînă acum, am tot făcut naveta între Bruxelles şi Bucureşti şi am venit acasă aproape o dată pe lună. Nici măcar nu îmi luam bagaje cu mine, fiindcă aveam tot ce-mi trebuia acasă. De acum înainte, însă, acasă nu mai există... Probabil că voi ajunge mult mai rar la Bucureşti, doar dacă voi avea treabă sau dacă mă va mîna dorul de prieteni. Şi va trebui să-mi iau bagaj, ca în orice vacanţă, şi să văd unde voi dormi.

Plecarea din România a fost cu peripeţii, fiindcă am plecat cu maşina, cu o prietenă. Am fost gata de plecare la prînz, dar am stat încă două ore degeaba, fiindcă cineva se parcase în faţa garajului şi nu puteam să scoatem maşina. După ce am întrebat pe toată lumea prin jur şi ne-am umplut de nervi, am sunat la poliţie. Au venit doi băieţi foarte veseli, care ne-au comunicat că nu mai au competenţe de ridicat maşini, deci nu au cum să ne ajute. Într-un final, au identificat proprietarul maşinii, o cretină de pe aceeaşi stradă, care a venit după vreo oră, foarte ofuscată că am apelat la poliţie să dăm de ea. Şi care avea loc de parcare mai sus pe stradă, în faţa propriei case, dar n-a vrut să parcheze acolo, ca să nu-l blocheze pe taică-su. Chestiile astea mă fac să mă bucur că am plecat din ţară şi să scap de orice nostalgii. Au şi belgienii proştii lor, dar ai lor sînt doar proşti, nu sînt şi obraznici...

Ajunsă la Bruxelles, am intrat în vîrtejul nebuniei de a căuta altă casă. Pentru că nu vreau să rămîn în apartamentul pe care l-am închiriat înainte de plecare. Precum am bănuit, antena de satelit nu merge. După o perioadă de neagră depresie (generată de situaţia în care am ajuns), m-am hotărît să reziliez contractul, indiferent de penalităţi. La urma urmei, sînt doar nişte bani, iar confortul meu psihic este nepreţuit. O să fac foamea vreo trei luni, dar oricum mai voiam să mai slăbesc niţel...

După ce am văzut cîte am împachetat la Bucureşti, m-am hotărît să caut o casă mai mare, cu suficient spaţiu, nu cu camere tip debarale de 8 metri pătraţi, care să mă frustreze permanent. Evident, asta costă. Dar, pînă la urmă, tot ce-i bun în viaţă costă, aşa că îmi asum această alegere. Am avut discuţii pe tema asta cu prieteni şi cunoştinţe de aici şi majoritatea sînt şocaţi de ideea de a da atîţia bani pe chirie. Cum, o treime din salariu pentru o casă ? Păi ai putea să faci altceva cu banii ăştia... Se poate, dar aş fi mult mai nefericită. Extrem de puţini m-au înţeles, respectiv cei care dau şi ei o grămadă de bani pentru confortul lor propriu. Între timp, dorm pe salteaua gonflabilă, care nu e prea confortabilă, mai ales pentru spatele meu, şi am sentimentul că sînt la camping. Am împrumutat şi un scaun, iar de ieri am şi o lampă, după o săptămînă de stat pe întuneric şi mers la baie cu lanterna. N-am despachetat nimic, în afară de cîteva haine şi prosoape. La bucătărie n-am frigider, deci nu gătesc decît strictul necesar, pentru masa din seara respectivă. Una peste alta, e deprimant să trăieşti aşa. 

Dacă am mărit bugetul, am găsit rapid cîteva potenţiale apartamente. Doar unul pare că are amplasarea necesară pentru antena mea, aşa că sînt hotărîtă să-l iau. În mod ironic, este în fostul cartier, de unde tocmai am plecat luna trecută, un kilometru mai la nord de fosta casă. Am un supermarket foarte aproape (lucru mare la Bruxelles, unde magazinele sînt rare) şi staţia de autobuz la trei minute de mers pe jos, cu autobuz direct spre serviciu. Pînă la birou fac cam 15-20 de minute cu autobuzul şi 25-30 de minute dacă merg pe jos. Doar de metrou sînt departe, dar nu e atît de grav. Deocamdată, mai am de discutat diverse mărunţişuri cu proprietarii, dar dacă se lămuresc lucrurile, săptămîna viitoare aş vrea să semnez contractul. În principiu, mă voi muta în jur de 15 noiembrie, aşa că mai am trei săptămîni de dormit pe saltea, într-un apartament gol şi neconfortabil. Dar rezist, cu gîndul la vremurile bune care vor veni... 

 

Mutatul dăunează grav sănătății

AMR 3… Peste trei zile părăsesc definitiv apartamentul în care stau de un an și jumătate. Și încă nu am terminat de împachetat și de transferat lucrurile în viitorul apartament. Am făcut zeci de drumuri între cele două apartamente, am umplut o cameră cu sacoșe, saci și valize, dar mai am încă destule.

 

De cîteva nopți, nu mai dorm bine din cauza stresului. Adaug mereu lucruri pe listele cu lucruri de făcut, stau pe mailuri și telefoane cu diverși furnizori, caut electricieni și zugravi etc. La serviciu am anunțat deja că zilele astea am un program-șvaițer. Adică în principiu sînt la muncă, dar cu găuri mari în orele de program, în care fug să mă întîlnesc cu vreun tehnician, să aștept o livrare sau să rezolv vreo problemă administrativă. Mi-am comandat televizor și mașină de spălat (și am depășit zdravăn bugetul estimat inițial). Cum aici aproape nimic nu e pe stoc, trebuie să fii foarte atent la termenele de livrare, care pot depăși o lună. Deci alegerile se fac mai puțin în funcție de model sau de preț și mai mult în funcție de cît de repede ai nevoie de obiectul respectiv. După care trebuie să stai pe telefon, fiindcă ți se spune că vei fi anunțat cînd vor primi obiectul, dar evident că uită să te sune. Cu puțin noroc și ceva nervi pierduți cu funcționari tîmpiți, am reușit să obțin termene de livrare decente, de 10-14 zile. Televizorul a sosit ieri, chiar mai devreme de ora prevăzută (ceea ce m-a costat un taxi, ca să ajung rapid și să nu-i las pe băieți să mă aștepte prea mult). Arată bine, dar e prea modern pentru evul mediu tehnologic în care se află Belgia. Dar, cu puțin noroc, poate în cîțiva ani ajunge progresul și la noi…

 

Azi a trebuit să stau toată dimineața în noul apartament, fiindcă trebuia să vină tehnicianul de la Belgacom, să-mi conecteze cablul și internetul. Tot azi venea și mașina de spălat. Belgacom-ul se pare că a intrat în anul morții, fiindcă s-a schimbat mult în bine. După toate poveștile horror auzite de la colegi și prieteni și după toate problemele avute cu ei anul trecut, mă așteptam la ceva nervi. Dar li s-a schimbat conducerea, iar schimbarea e vizibilă. Nu numai că m-au sunat la fix două minute după ce le-am trimis un e-mail, dar mi-au confirmat programarea și în scris, după care mi-au mai dat SMS-uri cu două zile înainte, să mă întrebe dacă nu cumva m-am răzgîndit și aș vrea altă dată. Am schimbat programarea inițială, fiindcă nu aveam încă televizor, și mi-au reconfirmat pe loc noua dată. După care, cu o zi înainte, mi-au mai dat vreo două mesaje, să-mi reamintească. Singura bubă: tehnicianul urma să vină între 8 și 12.30. Deci a trebuit să mă scol pe la 7, ca să ajung la apartament la 8, să nu cumva să-l ratez pe Dorel. Care a venit după ora 11, cînd deja citisem 300 de pagini din cartea pe care, prevăzătoare, mi-o luasem la mine. Omul a fost destul de ok, doar că a trebuit să mai plătesc 80 de euro, fiindcă priza era pe hol și n-am vrut să mai trag cabluri prin casă. Așa că a trebui să mai cumpăr niște adaptoare, ca să pot conecta televizorul wireless la rețea.

 

Cu ocazia asta, am mai învățat și un cuvînt nou. La un moment dat, m-a întrebat: „Dar un domino aveți ?” Eu m-am uitat la el, neînțelegînd ce vrea să spună. „Dacă nu aveți, n-am cum să vă conectez.” Într-un final, ne-am lămurit că domino însemna prelungitor sau triplu ștecăr. M-am uitat în dicționarul olandez după aceea, unde scria că e un regionalism belgian. Cum eu vorbesc olandeza standard, de Olanda, e normal că nu l-am mai auzit pînă acum. Tot la cuvinte noi, dar în franceză, am mai învățat recent „diable”, adică diavol, care înseamnă cărucior de cumpărături sau de marfă, din acela pe care-l tîrăsc toate mămăițele prin supermarketuri.

 

Cînd a venit mașina de spălat, am avut surpriza să constat că nu funcționează robinetul de apă la care am conectat-o. Și nu am nici cea mai mică idee care e motivul… Deci mai am încă o problemă de rezolvat, de care mă puteam lipsi. Și nu știu cu cine aș putea s-o rezolv. Blocul are un administrator extern, o firmă care se ocupă mai mult de facturile de utilități și de întreținerea spațiilor verzi. Le-am scris acum o lună de zile, să-i anunț că mă mut și să-i rog să comande plăcuțe cu numele meu pentru sonerie și cutia poștală. Evident, o lună e mult prea puțin pentru așa ceva - încă nu am plăcuțe la sonerie. Și nu ne-am lămurit cum o să scrie pe ele, fiindcă ei vor doar numele de familie, iar eu vreau și inițiala, dar cică trebuie să respectăm regulamentul intern al blocului.

 

Mai trebuie să-i scriu proprietarului, ca să-i cer acordul să zugrăvesc un perete (care e gri șobolan, culoarea națională belgiană) și să mut niște etajere (în care am dat cu capul de cîteva ori și am deja un cucui). Și mai am de făcut contractele de utilități, fiindcă trebuie să le reziliez pe cele vechi mai întîi, iar citirea contoarelor se va face abia în ultima zi, cînd facem procesul verbal de predare-primire.

 

Problema cea mai mare este însă antena de satelit. Blocul este înconjurat de copaci, ceea ce înseamnă că risc să nu am semnal. Fiindcă a dracului tehnologie modernă, unda trece prin plastic, dar nu și prin frunza de copac… Deja rumeg scenarii apocaliptice, în care sînt nevoită să mă mut înainte să fi locuit cu adevărat în apartament. Iar rezilierea contractului nu e o glumă aici, penalitățile sînt uriașe. În plus, mi-a luat șase luni să găsesc apartamentul ăsta, nu știu cîte luni îmi va lua să găsesc altul. Mobilele din România stau să plece cu containerul și nu știu dacă să le mai aduc aici sau nu… În acest moment, oricum nu mai gîndesc logic. Aștept să treacă zilele una cîte una, să rezolv ce pot rezolva, iar restul… Sper să supraviețuiesc.

 

Cum să numărăm ca belgienii

Ca în orice oraș nou, am mereu de căutat adrese. Magazine interesante, restaurante, patiserii, birouri administrative, doctori etc. Plus o mulțime de case vizitate în speranța găsirii locuinței perfecte.

De fiecare dată cînd plec la drum, mă aștept la lucruri logice: străzile să înceapă de la numărul 1 pe un trotuar, respectiv de la 2 pe celălalt, și numerele să continue într-o ordine logică. Doar că logica și belgienii sînt două noțiuni total incompatibile. Străzile pot începe de la orice număr, e normal ca numărul 25 pe un trotuar să fie față în față cu numărul 86 pe celălalt, cît despre ordinea în care se succed numerele… Să vă dau cîteva exemple. Clădirea în care lucrez are numărul 145. Următoarea clădire are numărul 155, urmat de 175.  Fix vizavi de clădirea mea este numărul 170, urmat de numărul 200. În sens opus, înainte de numărul 145 vine 109, iar înainte de 170 vine 130.

Strada pe care locuiesc în prezent începe de la numărul 6. Cea pe care mă voi muta în curînd are și ea o numerotare aiurea, fiindcă după numărul 16 vine direct 24. Numărul 16 fiind vizavi de numărul 31… Iar pe partea opusă, numărul 5 e urmat direct de 25.

În fiecare dimineață, merg pe jos pînă la birou și, printre altele, parcurg o stradă de la un capăt la altul. Strada are 400 de metri, deci nu e foarte lungă, dar numerotarea amețește orice om normal. Într-o zi, am notat toate numerele, fiindcă mi s-a părut un exemplu relevant al numerotării (i)logice belgiene. Pe o parte, strada începe promițător, cu numărul 1. Însă care e urmat imediat de numărul 13, apoi de 25. După care vin în ordine: 29, 55, 61, 65, 71, 75, 77, 79, 83, 85, 89, 93, 107, 115, 125. Pe trotuarul opus, e la fel de mișto. Începe direct cu numărul 4, continuat cu 10, 12, 16, 30, 36, 52, 60, 66, 80, 130, 132, 150, 152, 168, 170, 172. 

Evident, cu un asemenea sistem de numerotare, nu ești niciodată sigur cam pe unde se află numărul pe care îl cauți. Și nu poți face niște calcule de bun-simț, fiindcă riști să te înșeli amarnic. Nimic nu se succede logic și nu poți lua numerele ca punct de reper pentru distanță. Sînt totuși curioasă cum se descurcă poștașii și șoferii de taxi, fiindcă bănuiesc că ei sînt cei mai afectați. Pe belgienii de rînd nu i-am auzit să se plîngă, probabil că lor li se pare perfect normal. Eu încă mă mai minunez, dar s-ar putea să-mi treacă în cîțiva ani. Nu de alta, dar prostia n-are limite. Și, de fiecare dată cînd cred că mai rău de atît nu se poate, belgienii se străduiesc să-mi demonstreze că mă înșel...

Cum să cheltui 15 000 de euro, fără efort

Peste două săptămîni mă mut în casă nouă.  Deja chestia asta mi-a mîncat mai mult timp și nervi decît credeam și încă nu s-a terminat. Am fost o săptămînă în România, ca să triez lucrurile din casă și să arunc vechiturile. După 20 de saci de gunoi aruncați, nu se vede vreo diferență majoră… Oricum, am subestimat masiv timpul necesar pentru operațiunea respectivă, așa că mi-am anulat concediul prevăzut pentru septembrie și mă întorc la București, să continuu curățenia generală. Sincer, abia aștept să treacă următoarele două luni, să se termine tot balamucul cu mutarea și să mă instalez cu adevărat în casa cea nouă. 

 

Însă, pentru a realiza acest vis măreț, trebuie să sacrific nu numai concediul, timp și nervi, ci și o grămadă de bani. Mai întîi, e compania de mutări, care-mi va căra tot calabalîcul de la București la Bruxelles. Și care mi-a cerut un inventar al tuturor bunurilor, cu valoarea de piață actuală. Cîte farfurii, cîte pahare, cîte oale de bucătărie aveți ? Cîte tricouri, cîte bluze, cîte fuste ? Cîte cărți, cîte DVD-uri ? Mă întreb dacă știe cineva exact cîte cărți are în casă… Evident, n-am stat să număr nimic, ci am aproximat din topor. Dar a trebuit să caut pe net zeci de obiecte, să văd cît costă, ca să pot estima valoarea pentru asigurare. Fiindcă nu are importanță cît am dat eu pe ele, la vremea lor, ci cît m-ar costa să cumpăr acum obiectul respectiv, în caz că se strică la transport și trebuie să-l înlocuiesc. După ce am terminat toate actele, am primit și factura ca premiu: 6 500 de euro.

 

Înainte de a primi cheile de la noul apartament, a trebuit să depun o garanție bancară de 2 400 de euro, bani care vor rămîne blocați pînă la terminarea contractului. Am încheiat și o asigurare (obligatorie, conform legii), care m-a mai costat 400 de euro. Și mai trebuie să plătesc chiria în avans pe o lună și jumătate, 1 950 de euro. Expertul imobiliar care redactează procesul-verbal de predare-primire pentru apartament mai cere și el 150 de euro. Belgacom vrea 50 de euro ca să-mi transfere abonamentul la noua adresă. Înainte de asta, trebuie să-mi cumpăr televizor, fiindcă nu am. Ceea ce mă va costa între 500 și 750 de euro, în funcție de model. Mai am de luat și mașină de spălat, 300 de euro. Am plătit deja 350 de euro pentru un dulap de haine second-hand (a aparținut foștilor locatari, care mi l-au lăsat la jumătate de preț) și 800 de euro pentru niște corpuri de mobilă de care aveam nevoie pentru living. Voi mai avea de luat un covor, un birou pentru calculator (cel de acasă e mult prea mare pentru cît de mică e camera) și un cuptor electric, fiindcă nu există cuptor în bucătărie. Deci încă vreo 500 de euro. Mai am de înrămat niște tablouri, de plătit un electrician ca să-mi mute niște prize și să-mi instaleze corpurile de iluminat. Plus menajeră pentru curățenie generală în trei apartamente, fiindcă trebuie să las curat apartamentul din care plec, trebuie să-l curăț și pe cel în care mă mut, iar la București trebuie ca totul să fie lună înainte de împachetare, ca să nu aduc lucrurile prăfuite încoace. Și mai am de cumpărat vopsea, amorsă, chit, trafalet, bidinele și perii, ca să-mi zugrăvesc pereții din living. Per total, mai estimez vreo 800 de euro care vor zbura.

 

Mă doare capul numai cînd mă gîndesc cîte am de făcut și cît timp voi pierde cu alergatul prin magazine. Mai am de reziliat contractele vechi și de încheiat altele noi și mai trebuie să anunț schimbarea de adresă peste tot, de la bănci la supermarketul care-mi trimite oferte și cupoane de reducere prin poștă. Precum am zis, visez deja la ziua cînd toate astea vor fi deja rezolvate, cînd toate mobilele vor fi instalate la locul lor în casa cea nouă și cînd mă voi putea relaxa, știind că nu mai am nimic de rezolvat. După care mă pot ocupa de planurile de vacanță mult amînate. Dar pînă atunci, mai e vreme…

 

La periferie

În ciuda ploilor anunțate, am ieșit și duminica asta la plimbare. Cum peste o lună mă mut, m-am gîndit să explorez un pic viitoarele împrejurimi. Mă mut într-o zonă foarte liniștită, în sud-estul orașului, la cîțiva kilometri de pădure. Atît de liniștită, încît nu există magazine, restaurante sau alte forme de comerț. În schimb, am văzut o veveriță în fața blocului... Să sperăm că liniștea și verdeața vor fi suficiente și vor suplini lipsa oricăror alte semne de civilizație. Va trebui să mă obișnuiesc să iau metroul sau autobuzul ca să mă duc la supermarket sau la poștă.

 

Însă o stradă mai încolo de viitorul meu bloc începe o altă comună, Boitsfort, care constituia pe vremuri periferia orașului și care încă mai păstrează atmosfera de sat. Poate de aceea, mulți dintre străinii de aici sînt francezi sau englezi care au nostalgii rurale. Am făcut un tur de recunoaștere, întrerupt constant de ploaia mocănească.

 

 

 

Pe valea rîului Woluwe

Deşi vremea e cam cîinească (frig + ploaie + vînt), conform calendarului e totuşi vară. Aşa că mă simt obligată să ies la plimbare în weekenduri, să mai explorez puţin oraşul. Cum sînt sătulă de şantierele din centru, care par să nu se mai termine, m-am gîndit să fac o plimbare prin zona verde.

Am făcut un traseu de vreo două ore, urmînd firul apei. Woluwe este de fapt un pîrîu lung de 11 km, botezat pompos rîu de către localnici şi care traversează Bruxelles-ul de la sud la nord. Deşi e cam firav, alimentează cîteva iazuri, ba chiar şi o mlaştină. Iar cartierul prin care am umblat era atît de frumos şi de elegant, încît nici nu mi-a venit să cred că eram la Bruxelles. Pe cîteva străzi mi s-a părut chiar că eram la Sinaia, erau străzi în pantă, cu mulţi brazi şi cu vile cochete. Vile care costau de la un milion de euro în sus... 

Dar prin pădurice şi pe lîngă lacuri era atîta linişte, încît nici nu se mai simţea sau auzea oraşul. Totuşi, am fost puţin dezamăgită. M-aş fi aşteptat să fie un paradis al păsărilor, dar nici măcar raţe nu erau prea multe. Dar e adevărat că oraşul ăsta nu prea iubeşte animalele sau păsările... Au reuşit să extermine vrăbiile (ce-i drept, asta s-a întîmplat mai peste tot prin Occident), mai nou omoară şi gîştele decorative de prin parcuri, pe motiv că-s prea multe, iar de porumbei şi pescăruşi să nu mai zic - sînt inamicul public numărul unu.

În fine, apă era destulă... Poate că vor apărea şi vietăţile. Pînă atunci, e bine că există atîtea oaze de verdeaţă, unde poţi evada pentru cîteva ore.