Între case

Am mai trecut un hop - golitul apartamentului din România. Am muncit o săptămînă la golit sertare și triat lucruri (să trăiască rudele care m-au ajutat !), am mai aruncat zeci de saci de hîrtii și de mărunțișuri și am dat cadou haine, plante și tot ce-mi mai prisosea prin casă. În pauzele de curățenie, am fost la cumpărături, să fac provizii de zacuscă și dulcețuri, să am ce mînca la iarnă.

Cînd au venit cei de la firma de mutări eram deja stoarsă de puteri și nu-mi doream decît să se termine cît mai repede corvoada. Dar au fost atît de profesionişti, încît mi-au luat o mare povară de pe umeri şi au făcut ca întregul proces să fie total lipsit de stres. Am fost foarte impresionată de viteza şi de îndemînarea cu care au făcut totul, de la împachetat farfurii şi pahare, la dezasamblat mobilă. După ce au terminat de încărcat totul în camion (141 de colete !) şi au plecat, am rămas în casa goală. Chiar dacă ştiu că trebuie să fac pasul ăsta, mă încearcă un pic de tristeţe la gîndul că mă despart definitiv de un loc în care am trăit 24 de ani. Pînă acum, am tot făcut naveta între Bruxelles şi Bucureşti şi am venit acasă aproape o dată pe lună. Nici măcar nu îmi luam bagaje cu mine, fiindcă aveam tot ce-mi trebuia acasă. De acum înainte, însă, acasă nu mai există... Probabil că voi ajunge mult mai rar la Bucureşti, doar dacă voi avea treabă sau dacă mă va mîna dorul de prieteni. Şi va trebui să-mi iau bagaj, ca în orice vacanţă, şi să văd unde voi dormi.

Plecarea din România a fost cu peripeţii, fiindcă am plecat cu maşina, cu o prietenă. Am fost gata de plecare la prînz, dar am stat încă două ore degeaba, fiindcă cineva se parcase în faţa garajului şi nu puteam să scoatem maşina. După ce am întrebat pe toată lumea prin jur şi ne-am umplut de nervi, am sunat la poliţie. Au venit doi băieţi foarte veseli, care ne-au comunicat că nu mai au competenţe de ridicat maşini, deci nu au cum să ne ajute. Într-un final, au identificat proprietarul maşinii, o cretină de pe aceeaşi stradă, care a venit după vreo oră, foarte ofuscată că am apelat la poliţie să dăm de ea. Şi care avea loc de parcare mai sus pe stradă, în faţa propriei case, dar n-a vrut să parcheze acolo, ca să nu-l blocheze pe taică-su. Chestiile astea mă fac să mă bucur că am plecat din ţară şi să scap de orice nostalgii. Au şi belgienii proştii lor, dar ai lor sînt doar proşti, nu sînt şi obraznici...

Ajunsă la Bruxelles, am intrat în vîrtejul nebuniei de a căuta altă casă. Pentru că nu vreau să rămîn în apartamentul pe care l-am închiriat înainte de plecare. Precum am bănuit, antena de satelit nu merge. După o perioadă de neagră depresie (generată de situaţia în care am ajuns), m-am hotărît să reziliez contractul, indiferent de penalităţi. La urma urmei, sînt doar nişte bani, iar confortul meu psihic este nepreţuit. O să fac foamea vreo trei luni, dar oricum mai voiam să mai slăbesc niţel...

După ce am văzut cîte am împachetat la Bucureşti, m-am hotărît să caut o casă mai mare, cu suficient spaţiu, nu cu camere tip debarale de 8 metri pătraţi, care să mă frustreze permanent. Evident, asta costă. Dar, pînă la urmă, tot ce-i bun în viaţă costă, aşa că îmi asum această alegere. Am avut discuţii pe tema asta cu prieteni şi cunoştinţe de aici şi majoritatea sînt şocaţi de ideea de a da atîţia bani pe chirie. Cum, o treime din salariu pentru o casă ? Păi ai putea să faci altceva cu banii ăştia... Se poate, dar aş fi mult mai nefericită. Extrem de puţini m-au înţeles, respectiv cei care dau şi ei o grămadă de bani pentru confortul lor propriu. Între timp, dorm pe salteaua gonflabilă, care nu e prea confortabilă, mai ales pentru spatele meu, şi am sentimentul că sînt la camping. Am împrumutat şi un scaun, iar de ieri am şi o lampă, după o săptămînă de stat pe întuneric şi mers la baie cu lanterna. N-am despachetat nimic, în afară de cîteva haine şi prosoape. La bucătărie n-am frigider, deci nu gătesc decît strictul necesar, pentru masa din seara respectivă. Una peste alta, e deprimant să trăieşti aşa. 

Dacă am mărit bugetul, am găsit rapid cîteva potenţiale apartamente. Doar unul pare că are amplasarea necesară pentru antena mea, aşa că sînt hotărîtă să-l iau. În mod ironic, este în fostul cartier, de unde tocmai am plecat luna trecută, un kilometru mai la nord de fosta casă. Am un supermarket foarte aproape (lucru mare la Bruxelles, unde magazinele sînt rare) şi staţia de autobuz la trei minute de mers pe jos, cu autobuz direct spre serviciu. Pînă la birou fac cam 15-20 de minute cu autobuzul şi 25-30 de minute dacă merg pe jos. Doar de metrou sînt departe, dar nu e atît de grav. Deocamdată, mai am de discutat diverse mărunţişuri cu proprietarii, dar dacă se lămuresc lucrurile, săptămîna viitoare aş vrea să semnez contractul. În principiu, mă voi muta în jur de 15 noiembrie, aşa că mai am trei săptămîni de dormit pe saltea, într-un apartament gol şi neconfortabil. Dar rezist, cu gîndul la vremurile bune care vor veni...