După cum v-am mai povestit, anul ăsta
vara a fost cam friguroasă. Nu chiar ca în Scoția, unde există doar două
anotimpuri, iunie și iarnă, dar pe aproape. Însă în septembrie a început așa-numita
vară indiană, care ne-a adus soarele și căldura mult visate. Așa că am profitat
de ultimele zile frumoase, ca să merg la mare. Litoralul belgian nu e foarte
întins, cam 67 de km, iar stațiunile sînt urîte, pline de clădiri de beton și
de blocuri foarte înalte, să aibă unde să se mute pensionarii. Fiindcă aici
lumea bună și cu bani se mută la mare după ce iese la pensie, ceea ce face ca
media de vîrstă a locuitorilor de pe litoral să fie undeva în jurul a 70 de
ani.
Am ales ca destinație De Panne,
ultima stațiune înainte de granița cu Franța, și care are reputația de a fi una
dintre cele mai drăguțe (mai puține betoane și mai multe case). În plus, e
înconjurată de rezervații naturale de dune de nisip, cu multe trasee pentru
amatorii de plimbare, și are și cea mai întinsă plajă. Mi-am sacrificat somnul
de duminică, fiindcă trenul pleca pe la 08.50 și am purces la drum. Aveam de
ales între a schimba trenul în Gent sau a lua un tren direct. În stil pur
belgian, trenul direct ajungea cu 20 de minute mai tîrziu, așa că am renunțat
la el. Oricum, drumul durează mult prea mult
(ajungeam mai repede la Londra…), dar deja m-am obișnuit cu lentoarea
căilor ferate. Gara e în afara orașului, practic e în alt oraș cu totul, dar
există tramvai care merge în centru. După o escală la biroul de informare
turistică, de unde ne-am cumpărat hărți cu traseele din zonă, am plecat la
drum.
Orașul e într-adevăr drăguț, cu
multe case cochete și cu un aspect de vacanță.
Sînt și aici destule blocuri, mai
ales la malul mării. Dar plaja este într-adevăr foarte frumoasă, lată și cu
nisip extrem de fin. Evident, tentația cea mare a fost să mă plimb cu
picioarele prin apă. Fiind vorba de Marea Nordului, temperatura e doar pentru localnici,
căliți de mici. Dar după primul sfert de oră, picioarele mele erau deja
suficient de înghețate și de amorțite ca să nu mai simt nimic… După cîțiva
kilometri de bălăceală, am văzut steagul Franței fluturînd din vîrful unui
catarg înfipt în dunele de nisip, semn că acolo era granița cu Franța. Și așa
am traversat frontiera prin apă.
Prima localitate franceză de pe
coastă se numește Bray Dunes și e mititică, dar plină de farmec. Nici vorbă de
betoanele din Belgia, doar căsuțe și cîrciumi cu terase. Evident, e plin de
belgieni, care vin să mănînce la prețuri mici și să bea vin franțuzesc. Proprietarul
terasei unde am mîncat mi-a urat să mai trec pe acolo, iar cînd i-am răspuns că
va fi mai greu, fiindcă stau în Belgia, mi-a zis că și el ajunge prin Belgia o
dată la doi ani. Eu m-am mirat și i-am spus că nu e chiar atît de departe, mai
ales că eu am venit pe jos pînă acolo. Săracul om era să cadă de pe scaun. „Cum
adică, pe jos ?” „Păi, pe plajă, mai precis prin apă.” L-am lăsat șocat și am plecat mai departe.
Drumul de întoarcere l-am făcut
prin dunele de nisip. N-am ajuns și la zona unde sînt turmele de măgari, dar poate data
viitoare… Am mers descălțată și pe poteca dintre dune, fiindcă nisipul e la fel
de fin ca cel de pe plajă și oricum îmi intra în pantofi la fiecare pas. Fără
hartă e destul de complicat, fiindcă traseele nu sînt marcate, ci au numere din
loc în loc și trebuie să știi ce număr să alegi la fiecare intersecție. Fiind
aproape de Dunkerque, e plin de cazemate și buncăre din timpul războiului,
unele căzute în ruină, altele pictate și transformate în atracții turistice.
Cînd am ieșit din zona dunelor și
am ajuns din nou la plajă, am avut surpriza să constatăm că, între timp, venise
refluxul și marea se retrăsese. Am uitat cît de puternică e mareea aici, fiind
obișnuită cu Marea Neagră. Plaja era acum uriașă, de sute de metri. Însă fundul mării e foarte dur și e mult mai greu de mers pe nisipul
întărit și denivelat. Apăruseră și pescari, care umblau cu minciogurile prin
mare, dar nu știu ce anume prindeau, probabil creveți.
Cînd am ajuns înapoi în De Panne,
era deja trecut de ora 19.00. Din cauza oboselii (făcusem în total cam 17 km pe
jos), n-am mai gîndit rațional și am luat cîteva decizii proaste. Știam că
există doar un tren pe oră spre Bruxelles, dar nu știam la ce oră și
perspectiva de a aștepta timp îndelungat în gară ne cam speria. Așa că am
hotărît că ar fi mai bine să mergem pînă la Oostende, 30 de km mai la nord,
unde e o gară mai mare și de unde existau șanse să găsim mai repede un tren. Am
luat tramvaiul, care a făcut o oră pînă acolo. Am ajuns la gara din Oostende pe
la 20.45 și am constatat că și de aici era doar un tren pe oră spre Bruxelles,
care abia plecase. În consecință, am luat un tren care mergea la Gent, în ideea
că de acolo sînt două trenuri pe oră spre Bruxelles. Dar n-am căscat ochii bine
la traseu - era un tren care ocolea îngrozitor și care făcea o buclă prin juma'
de Belgie, înainte să ajungă în Gent. După mai bine de o oră de mers, trenul
s-a oprit într-un orășel și n-a mai mișcat. Am așteptat aproape jumătate de
oră, ca să ne anunțe că a avut loc un accident pe linie (era duminică, ziua
cînd îi apucă pe toți sinucigașii pe aici) și că trenul nu poate merge mai
departe. Și că o să ne pună la dispoziție un autobuz, dar care o să vină abia
peste o oră și care nu va merge decît pînă la cea mai apropiată gară. De unde
nu exista nici un tren care să meargă la Bruxelles și, oricum, am fi ajuns
acolo spre miezul nopții. Am început să fac diverse scenarii apocaliptice -
unde găsim un hotel, să dormim acolo și să luăm un tren a doua zi dimineață, cu
riscul de a întîrzia la birou. Doar că eram undeva la mama dracului și nici
măcar nu puteam situa pe hartă localitatea respectivă. Am intrat în vorbă cu
ceilalți călători și am aflat că eram cam la o sută de kilometri de Bruxelles
și că erau puține șanse să mai ajungem într-un oraș mai mare în seara/noaptea
aia, ca să prindem un tren. Ni s-a sugerat să luăm un taxi pînă la Bruges, care
era la doar 40 de km. Dar la cît costă taxiul aici, lăsam peste 100 de euro,
deci era mai ieftin să dormim la un hotel. Într-un final, după ce începusem să
ne consolăm cu ideea că vom dormi cine știe pe unde, am avut parte de un mic
miracol. O tînără care fusese cu noi în tren și cu care vorbisem de cîteva ori,
cerîndu-i diverse informații, a venit la noi și s-a oferit să ne ducă cu mașina
pînă la cel mai apropiat oraș. Sunase un prieten să vină s-o ia din gară și s-a
gîndit să facă o faptă bună și să ne salveze și pe noi, dacă tot era loc în
mașină. Și așa, datorită unor flamanzi cu inima mare, am ajuns să dorm totuși
în patul meu. Fiindcă din gara unde ne-au lăsat am găsit un tren spre Gent, iar
din Gent am luat alt tren spre Bruxelles, probabil ultimul din ziua respectivă.
Am ajuns aproape la 1 noaptea acasă, obosită moartă. Atît de obosită, încît nu
am fost în stare nici să mă tîrăsc pînă la duș, și am umplut patul de nisipul
de pe picioare…
Am tras concluzia că nu e cazul
să mai merg vreodată cu trenul duminica prin Belgia, fiindcă e a doua sau a
treia oară cînd rămîn blocată pe undeva din cauza anulării trenurilor. Și că
trebuie să am cu mine și o hartă a țării, ca să pot urmări gările unde oprește
trenul și să nu mai ocolesc sute de kilometri prin cîmpii. Dar la mare o să mă
mai duc, fiindcă a fost într-adevăr frumos. Doar că, în țara asta de șapte ori
mai mică decît România, mersul cu trenul e întotdeauna o aventură cu final
neașteptat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu