Din furtună în furtună, nu mai sper la vreme bună

M-am săturat pînă peste cap de furtunile de aici. După uraganul Christian de acum cîteva luni şi uraganul Xaver care a venit de Moş Nicolaie, luni seară am avut onoarea cu uraganul Dirk. Care, ca de obicei, nu m-a lăsat să dorm toată noaptea şi a mutat din loc antena de satelit, de m-a lăsat iarăşi fără semnal. Nimic nou deci...  Dar nu reuşesc să mă obişnuiesc cu vuietul vîntului – e prea sinistru. Deşi la Bucureşti furtunile se lasă cu copaci rupţi şi alte avarii, niciodată nu mi s-au părut de nesuportat. Poate şi fiindcă sînt ceva mai blînde. Sau sînt casele/blocurile mai solide. Dar apartamentul meu de la mansardă e direct în bătaia vîntului şi se zguduie de-a dreptul cînd e furtună. Pereţii scrîşnesc, ferestrele se clatină şi totul pocneşte de zici că acum crapă zidurile şi casa zboară ca în Vrăjitorul din Oz. Îmi aduc aminte de toate filmele americane cu uragane şi am senzaţia că le retrăiesc pe viu...

Noroc că luni a fost ultima zi de muncă şi am reuşit să ajung acasă înainte să se dezlănţuie iadul. Şi am fost fericită că nu a mai trebuit să ies din casă, am putut admira pe îndelete cele 48 de ore de ploaie (aproape) neîntreruptă. Miercuri şi joi a fost frumos în schimb, am ieşit din casă să fac cumpărături, să dau o fugă la poştă după un pachet cu cărţi şi să merg la şedinţele de kinetoterapie. Nu e foarte frig afară, e o iarnă foarte blîndă deocamdată. Dar se pare că e sezon de furtuni, căci azi au anunţat alta. De data asta cică e doar furtună, nu uragan. Adică e vînt doar de 80-100 km/oră. Minunat, m-am liniştit...

Am ieşit de dimineaţă pentru terapie şi deja bătea vîntul zdravăn. La întoarcere a trebuit să merg cu grijă, să nu mă ia pe sus. Iar acum a început deja ploaia şi iar se zguduie casa din cauza rafalelor de vînt. Se pare că va ploua abundent în următoarele două zile. Mi-am făcut provizii de mîncare, iar la terapie merg abia peste patru zile, aşa că voi sta în vizuină, la cald. Am cărţi de citit, am filme de văzut şi am ore de somn de recuperat. Trăiască vacanţa !

Presa belgiană (10)

Din categoria sunt belgian, deci sunt zgîrcit,  ministrul federal de finanțe a apărut cu o fîșie rasă în cap, explicînd că nevesti-sii i-a alunecat mîna pe cînd îl tundea. Uniunea coaforilor și frizerilor a protestat, motivînd că și așa sunt vremuri grele pentru coafori, măcar miniștrii ar trebui să dea un exemplu…

 

Berile belgiene "mănăstirești" sînt în pericol să dispară, căci nu mai sînt suficienți călugări în mănăstirile trapiste. Iar berea nu poate primi titulatura de bere călugărească decît dacă e efectiv făcută de călugări. Așa că presa a lansat un apel către populație: călugăriți-vă, ca să salvăm berea ! Se caută voluntari… Oare România n-ar putea să exporte și niște călugări, nu doar căpșunari ? Să facem o faptă bună, să nu lăsăm berea să dispară !

 

Și tot apropo de bere, una dintre scriitoarele belgiene a lansat o campanie prin care încurajează femeile să bea mai multă bere. Cică din sondajele de opinie a reieșit că bărbații cred că femeile care comandă bere la prima întîlnire sunt foarte sexy… Avînd în vedere că tocmai se pregătește lansarea unei noi beri cu gust de ciocolată, cred că multe femei vor deveni băutoare înfocate, și nu doar de dragul seducerii unui bărbat !

Fiindcă în Belgia calul de dar se caută rău la dinți, după ce au găsit timp de mai multe zile bancnote de 20 de euro în cutiile poștale, locuitorii din Koksijde au chemat poliția. După cercetările de rigoare, au descoperit că un domn din localitate, care tocmai primise o moștenire consistentă, se gîndise să facă pe binefăcătorul anonim și să doneze cîteva mii de euro. Dar, după cum se vede, nici o faptă bună nu rămîne aici nepedepsită.

Fiscul a anunțat că frauda fiscală se ridică în Belgia la 30 de miliarde de euro pe an. Poporul a dat din umeri și a declarat că frauda e la fel de belgiană ca berea și cartofii prăjiți, e înscrisă în ADN-ul nației.

Iar de la clienții fideli ai rubricii: iar s-a mai răsturnat un tren de marfă (al cîtelea oare pe anul acesta ?); poliția s-a bătut cu pompierii în timpul unei manifestații; 13 agenți ai poliției feroviare au fost condamnați pentru că se distrau torturînd boschetarii care dormeau prin gară.

În încheiere, procesul săptămînii, la tribunalul din Mechelen: o tipă a fost violată, dar nu și-a dat seama… Un cuplu petrecea o seară romantică, la domiciliul domnului, cînd s-a terminat băutura (era romantism în stil belgian). Așa că tipul s-a dus să cumpere de băut de la un magazin de noapte, unde s-a întîlnit cu un amic, cu care a mers după aceea înapoi spre casă. Amicul i-a cerut voie să meargă la toaletă și a urcat în apartament. Omul i-a dat voie și s-a dus să stocheze băutura. Cînd a văzut că amicul nu mai venea, s-a dus să verifice și a găsit baia goală, iar ușa de la dormitor încuiată. A reușit să iasă pe terasă prin geamul altei camere și a bătut la geamul dormitorului. Iubita a avut un mic șoc, văzîndu-l cum îi bate în geam, fiindcă tocmai făcea sex cu amicul, pe care-l confundase pe întuneric și deci nu-și dăduse seama că tipul din patul ei (mai exact, din corpul ei) nu era cine credea ea… Cum era zicala aia, că noaptea toate pisicile sunt negre ? Și toate belgiencele blonde…

Hărțuieli administrative

În naivitatea mea, am crezut că mutarea de la o instituție europeană la alta e doar o formalitate. Mi s-a spus că dosarul de personal va fi transferat automat, deci cei de la Consiliu vor avea acces la toate datele mele. Mi-am dat acordul pentru transferul dosarului medical cu cîteva luni înainte. În concluzie, nu mă mai așteptam la vreo problemă administrativă. Dar, precum am spus, în ciuda atîtor luni petrecute la Bruxelles, am rămas naivă. Și încrezătoare în logică, rațiune, bun simț. Chestii care nu numai că nu-ți sunt utile aici, dar te și deprimă…

 

Cu cîteva săptămîni înainte să mă transfer, am primit un mail de la Consiliu, prin care îmi cereau ultima fișă de salariu de la Comisie, ca să vadă ce drepturi am și să-mi poată calcula salariul mai repede. Am trimis fișa pe noiembrie, bucuroasă că scap doar cu o hîrtie. Evident, după ce am început serviciul, mi-au mai cerut să completez două formulare, printre care unul despre contul meu bancar, care trebuia semnat și ștampilat de bancă. Cele două formulare le completasem și cu nouă luni în urmă, cînd mă angajasem la Comisie. Am întrebat de ce mai e nevoie să le completez, dacă ele există deja la dosar. Răspuns: așa ni se cere de la oficiul de plăți, altfel nu puteți să vă primiți salariul. Da, dar oficiul de plăți e comun pentru Comisie și Consiliu. Și ei mi-au plătit salariul timp de nouă luni, în același cont, la aceeași bancă. Mai e nevoie să aduc din nou toate actele ? Ne cerem scuze, dar așa e regulamentul, altfel nu vă putem plăti salariul. Mi-am adus aminte cum la început Comisia a uitat pur și simplu să-mi plătească primul salariu, de a trebuit să stau cu mailurile și telefoanele pe ei, așa că am oftat adînc și am completat formularele. Cucoana care se ocupă de dosarul meu mi-a spus că pot să aduc un extras de cont de la bancă în loc de unul dintre formulare. Minunat, dar între timp am descoperit că mi-am pierdut cardul bancar… Am căutat prin casă timp de două zile, nu l-am găsit nicăieri, așa că am telefonat la bancă și l-am blocat. Cum sîntem în Belgia, durează vreo trei săptămîni să-mi dea alt card. Am reușit să obțin un card temporar, care are toate funcționalitățile unui card normal - așa m-a asigurat nenea de la bancă. Evident, am constatat ulterior că le are pe toate, în afară de accesul la home banking, plăți online, extrase de cont etc. Deci am fost la bancă și mi-am semnat și ștampilat formularul. L-am dus mîndră la Consiliu, unde cucoana mi-a spus că de ieri pînă azi s-a schimbat regulamentul și că trebuie să-i aduc un extras de cont pe lîngă cele două formulare predate deja. Altfel cică nu vor ști ăia unde să-mi plătească salariul și iar rămîn fără bani. De data asta, m-au apucat dracii. Nu înțeleg de ce trebuie să mai aduc totul încă o dată - sînt aceeași persoană, am același cont, la aceeași bancă și același oficiu îmi va plăti salariul ca și pînă acum. Dar nu ai cu cine să te înțelegi... Am mai făcut un drum la bancă, să cer un extras de cont. A durat nițel să-i fac pe cei de acolo să priceapă ce-i ăla. Mi-au tipărit o foaie cu intrările și ieșirile din cont, care arăta ca o fișă contabilă, fără nume, fără alte date de identificare. Cînd le-am explicat că vreau un extras de cont care să aibă și numele și adresa mea pe el, le-a picat fața. Cică așa ceva se obține numai cu pre-comandă, ei nu-mi pot da chestii din astea complicate. Dar, dacă dau comanda acum, durează doar vreo săptămînă să mi le trimită prin poștă. Într-un final, la capătul nervilor, l-am rugat să-mi tipărească pe o foaie datele mele personale, cu numărul meu de cont, pe care să se semneze și să pună și o ștampilă. M-am întors cu hîrtia la Consiliu și i-am spus cucoanei că alta nu am cum să obțin. Dar s-a luminat la față și mi-a zis că a mai văzut hîrtii din astea și că acum e totul în ordine. De unde deduc că au mai cedat nervos și alții înaintea mea în luptele seculare cu băncile de aici.

 

Am trecut la partea a doua a luptei cu morile de vînt - încadrarea la o treaptă superioară. Atunci cînd am primit hîrtiile de transfer, am văzut că m-au încadrat la prima treaptă. Iar regulamentul spune că, dacă ai experiență profesională în domeniu, poți să fii încadrat la a doua treaptă, ceea ce înseamnă vreo 200 de euro în plus la salariu. Mi-am făcut copie după cartea de muncă și m-am dus din nou la serviciul de personal. Finlandeza de acolo a zis că nu e bună și că trebuie să aduc adeverințe de la fiecare angajator. Apucă-te să-i explici că o carte de muncă bate la fund orice adeverință și că e de fapt singurul document legal, recunoscut de Ministerul Muncii din România. După multiple discuții, ne-am dus la o colegă italiancă, care mai văzuse cărți de muncă românești și care a decretat că o acceptă dacă are ștampile în interior. S-a uitat, a văzut suficiente ștampile și a zis că e ok. Dar că are foarte mult de lucru și poate prin ianuarie va procesa și cererea mea. Să nu-mi fac griji, că în februarie îmi vor plăti retroactiv sumele datorate…

 

Între timp, a sosit și dosarul meu de personal de la Comisie, dar lipsesc niște hîrtii și nu se știe cine le-a rătăcit. Noroc că îmi făcusem eu copii după actele importante și le-am trimis prin mail, să le pună la dosar. Acum cică mai trebuie să facă verificări cu privire la istoricul carierei mele în instituții, să confirme că am fost recrutată din România și nu pe plan local (e important pentru salariu). Am aflat cu stupoare că trebuie să-mi anulez cartea de identitate belgiană, pentru care am așteptat două luni, pe motiv că a fost eliberată prin intermediul Comisiei. Trebuie să fac cerere de anulare, să obțin o scrisoare de confirmare că a fost anulată, apoi să cer eliberarea altei cărți de identitate (cu completarea acelorași formulare ca prima oară), doar ca să o primesc prin intermediul Consiliului. Chestia asta va dura cel puțin o lună. După care va trebui să merg peste tot și să las copii după cartea mea cea nouă de identitate, începînd cu banca. Pe scurt, toate hîrtiile și formularele completate vreodată trebuie anulate și înlocuite cu unele absolut identice, dar care vor fi ștampilate de către noul angajator.

 

La birou, aceeași dandana: toate parolele de acces obținute de la Comisie pentru servicii comune ale instituțiilor au fost anulate, că m-au șters din baza de date. Și trebuie să cer altele - nici nu mai știu de ce să mă apuc mai întîi. Trebuie să o iau de la cap și cu dosarul medical și să obțin aprobare pentru rambursarea cheltuielilor cu kinetoterapia. Numai că nu mai am putere… Mă ia cu sfîrșeală numai cînd mă gîndesc că o iau de la capăt cu maldăre de hîrtii și cu explicații pentru funcționari înguști la minte, cu capete pătrate. Iar la anul mai am de cerut aprobare pentru mutarea definitivă (adus mobilă și toate lucrurile rămase în România), pentru cumpărături în regim de scutire de TVA și mai trebuie să mă mut la casă nouă (în speranța că o să găsesc ceea ce vreau). Deci primii doi ani sunt grei… Sper să rămîn cu nervii întregi și să rezist pînă la capăt !

 

1 decembrie

Am uitat să vă spun că am avut meniu românesc la cantina Comisiei, cu cîteva zile înainte de  decembrie. S-au servit ciorbă de perişoare, sarmale cu mămăligă (din păcate, rece şi tare, tăiată în triunghiuri) şi plăcintă cu brînză şi stafide. Deci eu n-am avut ce mînca... Dar era destulă lume la coadă. În hol, au fost degustări de mezeluri, brînzeturi şi vinuri româneşti. Din păcate, nu puteai să cumperi nimic şi a fost păcat, căci multă lumea voia să cumpere şi ar fi fost un mare succes. Am gustat şi eu nişte brînză şi am băut un pahar de rose, în cinstea evenimentului. După amiaza, a mai fost o degustare, de data asta oferită de comisarul român, însă modul în care am primit invitaţia a fost cam dubios, deci nu m-am dus.

 

Duminică, de 1 decembrie, am ieşit în centru, să verific dacă Manneken Pis era îmbrăcat de sărbătoare. Statuia are peste 1000 de costume şi e îmbrăcată cu ele în funcţie de sărbători. Cum ştiam că are un costum de căluşar, mă aşteptam să-l văd aşa. Cînd colo, uite arătarea !

În rest, lume multă, care căsca gura la tarabele de Crăciun, un brad sărăcăcios în Grand Place şi o iesle în care dormitau trei oi (din păcate nu se văd în poză). Ceva mai încolo, o altă scenă, de data asta cu un porc şi fără bebe Isus. Sau se sărbătorea naşterea porcului ? La belgieni, totul e posibil.

 

Adio, dolce vita !

A trecut şi ultima săptămînă la Comisie... Prietenele mele mi-au făcut o surpriză şi mi-au organizat o mică petrecere de adio, cu flori, felicitare şi tot tacîmul. Chiar nu m-am aşteptat, aşa că am fost foarte emoţionată şi n-am fost în stare să ţin un discurs ca lumea. Dar ne vom mai vedea cu siguranţă, mai ales că sînt doar la cîteva sute de metri distanţă. Ultima zi de lucru a fost o alergătură pe la toate serviciile de unde a trebuit să iau semnături, dar am rezolvat totul în timp util. A fost trist cînd a trebuit să predau legitimaţia, nu-mi venea să cred că s-a încheiat totul şi că nu voi mai face parte din marea familie a Comisiei. Ca să mai atenuez jalea, am luat prînzul la un restaurant tailandez, unde mîncarea a fost delicioasă. Cred că e pentru prima dată cînd găsesc un restaurant asiatic atît de bun la Bruxelles. Cu o săptămînă înainte am fost la unul cambodgian, unde mîncarea a fost bună, dar nu spectaculoasă. Şi am tot încercat diverse restaurante chinezeşti pînă acum, dar totul a fost comestibil spre mediocru. Din păcate, deşi mîncarea tailandeză a fost nemaipomenită, nu aveau decît un singur fel vegetarian în tot meniul. Şi nu mă văd mîncînd la infinit acelaşi fel... Deci căutările gastronomice continuă.

Am uitat să vă arăt unde mi-am petrecut ultimele două luni. Aceasta e faimoasa sală a arhivelor, iar biroul din stînga, cu dosare înşirate pe jos era al meu.

Luni dimineaţă m-am prezentat la Consiliu, pe jumătate adormită din cauza orei matinale. M-am dus să-mi ridic legitimaţia şi mi-au făcut o poză pe loc. Eu credeam că o vor folosi pe cea de la Comisie, fiindcă dosarul de personal fusese transferat. Rezultatul este că am o figură de om nedormit de cîteva săptămîni. Noroc că nu se uită  nimeni la legitimaţie... Toată dimineaţa mi-am petrecut-o asistînd la prezentări ale diverselor servicii şi făcînd comparaţie cu trainingul din primele zile la Comisie, care a fost net superior. Oricum, nu a fost nimic prea interesant sau util, iar bomboana pe colivă a pus-o un belgian care ne-a ţinut o prezentare despre securitatea şi protecţia muncii. După ce că era foarte tîrziu şi depăşiseră deja timpul, iar eu eram moartă de foame şi cu ochii pe ceas, că aveam o întîlnire, domnul în cauză a avut o prezentare de 97 de pagini + două filmuleţe. Eu cred că ar trebui să se interzică prin lege ca belgienii să ţină prezentări sau, şi mai bine, să nu mai aibă voie să lucreze pentru instituţiile europene. Oricum, am nutrit gînduri criminale toată prezentarea lui, cred că a sughiţat intens tot restul zilei !

După amiază am ajuns în sfîrşit în clădirea în care voi lucra şi mi-am luat în primire biroul. E la etajul şapte, destul de luminos. Deocamdată e cam gol, urmează să-mi aduc lucrurile şi să-l personalizez. N-am scăpat însă de şantier, căci drumul spre birou trece iar printr-o zonă cu moloz, prăfăraie şi zgomot cît cuprinde. Iar fereastra dă spre strada superaglomerată, cu toate gazele de eşapament din trafic şi praful de la şantierul de alături. Dar măcar se deschide geamul – la arhivă nu aveam pic de aer proaspăt.

Asta e clădirea, dar văzută din spate, de la gara Schuman.

Azi, a doua zi, mi-am petrecut-o spălînd biroul, dulapul, toate sertarele şi etajerele. Acum miroase a curat, pot începe să-mi aduc din lucruri. În rest, citesc regulamente şi proceduri şi încerc să mă adaptez. Totul e mult mai rigid, mai înapoiat din punct de vedere tehnic şi mai stupid ca la Comisie. Însă, vorba unei prietene, cînd o să vezi fluturaşul de salariu, o să uiţi de toate astea. Sper să fie aşa... Săptămîna viitoare am un training de două zile, ca să învăţ programul pe care-l folosesc aici traducătorii. Am primit şi un mentor, una dintre colege, care mă ajută să mă integrez şi-mi răspunde la toate întrebările. Deocamdată e bine, o să scriu mai mult după ce mai văd cum merg lucrurile pe aici.

Nouă luni

Zilele astea am împlinit nouă luni de cînd sînt în Belgia. Deja mă simt mai mult aici "acasă" decît în România. Nu pentru că ar fi neapărat mai bine, dar m-am obişnuit şi a intervenit şi rutina. Sînt în continuare multe lucruri care nu-mi plac şi cu care probabil nu mă voi obişnui niciodată, dar sînt şi destule lucruri bune. Nu-mi place vremea, nu-mi place mîncarea şi nu-mi plac belgienii. Şoferii sînt catastrofali spre retardaţi, te apucă isteria cînd îi vezi cum se mişcă în trafic şi cum reuşesc să creeze blocaje fără vreun motiv anume. Doar şoferii de autobuze se cred la curse şi smucesc volanul ca apucaţii, de trebuie să ai nervii tari, mai ales cînd îi vezi cum se strecoară pe străduţe înguste, printre rîndurile de maşini parcate, pe lîngă care trec la milimetru. Serviciile sînt în general proaste şi scumpe, precum spune vecina mea "sînt o ruşine pentru umanitate". Apropo, tocmai s-a plîns prin presă un comic celebru că a aşteptat 45 de minute la telefon ca să reclame ceva la Belgacom. Tot centrul e un şantier şi merg prin praf şi mizerie în fiecare zi. M-am săturat să mă strecor printre betoniere şi muncitori ca să ajung la birou. Termenele de execuţie de pe şantiere sînt mirobolante: de la 1300 de zile pînă la 58 de luni. Şi absolut toate termenele pe care le-am văzut afişate pînă acum fuseseră depăşite cu cel puţin doi ani, fără ca să se întrevadă vreo speranţă de terminare a lucrărilor. În fine, lista cu lucrurile negative e lungă, lungă... (să nu mai pomenesc şi de trenuri). La capitolul pozitive, aş începe cu oamenii. Nu belgienii, ci ceilalţi. Multitudinea de străini care trăiesc şi muncesc aici, care transformă oraşul într-un loc de întîlnire a culturilor. E plăcut să auzi toate limbile pămîntului cînd mergi pe stradă, să ai colegi din vreo 30 de ţări, să înveţi lucruri noi de la fiecare. Alt lucru bun e stilul extrem de relaxat de viaţă, cu muncă mult mai puţină faţă de România şi fără stres. Nu am văzut pe nimeni încruntat, îngrijorat sau deprimat. Toată lumea zîmbeşte şi e teribil de bine dispusă. Iar pauzele de masă prelungite (şi stropite cu alcool) contribuie din plin la atmosfera relaxată. Şi ultimul lucru, dar nu cel din urmă, e poziţia geografică din inima Europei. Dacă nu-ţi place aici, ai la îndemînă o mulţime de opţiuni, la scurtă distanţă de casă şi la preţuri decente. Londra e la 1h50 cu trenul, Parisul la 1h25. Ca să nu mai vorbim de avioane şi de multitudinea de destinaţii. În concluzie, cu bune şi cu rele, Bruxelles-ul este noua mea casă. Rămîne de văzut cît voi rămîne aici: voi sta pînă la pensie sau voi reuşi să-mi împlinesc visurile şi să plec în altă parte ?

Cele nouă luni care au trecut înseamnă că am terminat şi perioada de probă, deci ar trebui să primesc în curînd titularizarea pe post. Am avut niţel de tras, căci şeful meu cel şoricos s-a lăsat cu greu convins să-mi scrie raportul de evaluare şi doar la insistenţele celor de la resurse umane s-a apucat de treabă. Nu avea ceva cu mine personal, doar îi era foarte lene. După nenumărate amînări şi probleme tehnice, am rezolvat şi partea asta, a semnat şi directorul ăl mare, totul e în ordine acum. Aştept comunicarea oficială cum că am devenit funcţionar cu drepturi depline... Între timp, transferul meu se apropie şi lucrurile au intrat în linie dreaptă. Primesc deja o mulţime de mailuri legate de plecarea mea de la Comisie şi de formalităţile respective, precum şi de sosirea mea la Consiliu şi de actele necesare acolo şi chestiunile administrative care vor trebui rezolvate. E un sentiment plăcut să ştiu că, după atîtea luni de aşteptare, mai am puţin şi ajung acolo unde mi-am dorit. Mîine plec în România pentru cîteva zile, apoi mai am doar cinci zile de lucrat la Comisie şi gata. Începe numărătoarea inversă...

Cît de mult e prea mult ?

E o întrebare pe care mi-o pun cu privire la bani. După cum am scris, eu mă cam chinui să mă ajung cu banii, în principal din cauza prețurilor mari. Însă în Belgia se discută foarte mult în ultima vreme despre salariile uriașe ale managerilor de la stat, despre cîte salarii primesc cînd sînt dați afară și despre alte prime nesimțite pe care le primesc. Asta, în condițiile în care presa susține că a crescut nivelul de sărăcie în țară – aici însă eu am niscaiva îndoieli. Nu zic că nu au și ei săraci, dar sînt atît de zgîrciți ca neam, încît e cam greu să faci diferența între sărăcie și zgîrcenie.

Jumătate dintre belgieni nu pleacă nicăieri în vacanță, ci stau acasă. Asta de zgîrcenie, evident. Cei care pleacă se duc mai mult la ei în țară, de obicei la mare, unde însă nu prea cheltuie bani. Comercianții de pe litoral s-au plîns că nu fac bani, fiindcă belgienii preferă să cumpere un sandviș decît să mănînce la restaurant  și cumpără cîte o singură înghețată pe care copiii trebuie s-o împartă între ei… Dacă acum doi ani existau 25 de hoteluri de cinci stele în toată țara, la începutul anului erau doar 15.  Nu s-au închis, ci au preferat să se declaseze, ca să mai poată scădea din costuri, căci e prea scump să întreții un hotel de lux, cînd clienții nu se înghesuie. Din ce în ce mai mulți copii vin flămînzi la școală și fără pachețel de mîncare pentru prînz. Școlile se văd nevoite să le asigure hrana, dar cred că asta e și strategia părinților, care mai fac o economie la mîncare… 

În același timp, guvernul discută reducerea salariilor pentru managerii din sectorul de stat. S-a propus ca salariul maxim să fie de 24.000 euro pe lună, ceea ce i-a revoltat pe toți. Fiindcă e mult prea puțin… Comentariile au variat de la "pentru atît de puțin, nici nu mă dau jos din pat dimineața" la "cine o să mai vrea să se angajeze la stat, cînd plătim salarii mizere". Ca să vă faceți o idee, directorul poștei are 92.000 euro pe lună, așa că e de înțeles de ce se împotrivește și califică măsura ca fiind ridicolă și populistă. La căile ferate, sînt zece directori care cîștigă 27-28.000 de euro pe lună. Nu au director general de vreo jumătate de an, postul e vacant și încă se mai caută candidați. Dar cică nu vrea nimeni să vină pentru atît de puțini bani… La Belgacom (prietenii mei care mă lasă fără internet aproape în fiecare seară) directorul general are aproape 170.000 pe lună și alți șapte membri din comitetul de conducere au 73.000 pe lună. Mai sînt cel puțin alți 30 de directori și directorași care au peste faimoasa limită de 24.000 de euro.

În plus, guvernul vrea să limiteze și prima de plecare, care să nu fie mai mare de 12 salarii. Asta după ce unul dintre manageri i-a dat în judecată, pentru că voia peste 500.000 de euro la plecarea din post și nu a primit decît 230.000… Și parlamentarii primesc bani după terminarea mandatului. Unul care tocmai și-a dat demisia a cerut 348.000 euro, pe motiv că are soție și doi copii acasă și are nevoie de bani să-i întrețină. În final, a acceptat jumătate din suma respectivă, că e mărinimos și nu se uită la bani…

Evident, toate aceste sume se referă la sectorul de stat, fiindcă pe cel privat nu au cum să-l reglementeze. Acolo, directorul general de la Delhaize (mama Mega Image-ului de la noi) tocmai a primit 7,6 milioane euro la plecarea din funcție.

În condițiile în care toți se văicăresc de bani în halul ăsta, a apărut și fostul rege, care a zis că nu-i mai ajung banii, că deh, e greu la pensie. Și a cerut statului să-i mai acopere din cheltuieli, că el nu face față. Regele a abdicat pe 21 iulie, lăsîndu-l în loc pe fiul lui. Și de atunci este pensionar, cu umila sumă de 77.000 de euro pe lună. Care nu e suficientă nici pe departe pentru a-și menține standardul de viață. Că dînsul stă într-un palat (gratis), unde încălzirea e plătită de stat, dar vai, trebuie să plătească electricitatea din buzunarul lui. Și are doar 10 servitori (plătiți de stat), cînd s-ar cuveni ca un pensionar ca el să aibă mult mai mulți. Altfel, de unde să întrețină cele șapte case pe care le are prin Belgia,Franța și Italia, plus iahtul de cinci milioane de dolari, ancorat la Cannes, pentru care statul i-a plătit pînă acum motorina și echipajul. Te ia mila, mai ales cînd știi că familia regală are o avere uriașă, iar acum bietul rege s-a prezentat cu mîna întinsă în fața Parlamentului, doar-doar i-o mai pica ceva.

Așa că revin la întrebarea inițială. Cît de mult e prea mult ? Există vreo limită dincolo de care un salariu/venit lunar devine nesimțit ? Nu am vederi socialiste și nu cred că bogații sînt obligați să dea ceva săracilor. Dar cred că ar trebui să existe o limită de bun simț atunci cînd vorbim de bani. 

Presa belgiană (9)

Să mai rîdem nițel cu clienții obișnuiți: poliția și căile ferate.

Unui polițist i-a picat cu tronc o prostituată albaneză, în timpul unei razii. În următoarele zile, i-a trimis 108 sms-uri, destul de explicite, fără să știe că prostituata era sub supraveghere și telefonul îi era interceptat de către altă unitate de poliție. Luat la întrebări, a declarat că el e bărbat însurat și la casa lui, și că își iubește enorm soția. Dar, cum n-o mai văzuse pe prostituată de cîteva zile, se îngrijorase pentru soarta ei, să nu fi pățit biata de ea ceva, și de asta îi trimisese atîtea mesaje. Îhîm, și marmota învelea ciocolata în staniol… 

La începutul săptămînii, a mai deraiat un tren de marfă, tot cu produse chimice, și tot fiindcă mecanicul nu a oprit la culoarea roșie a semaforului.  Dacă nu mă înșel, e al treilea sau al patrulea accident de anul ăsta. Evident, a durat cinci zile să curețe calea ferată și să reia circulația. Inițial, anunțaseră patru zile, dar marți a fost grevă la căile ferate și nu au muncit. În schimb, tot traficul a fost dat peste cap, fiindcă navetiștii care veneau cu trenul de obicei au fost nevoiți să vină cu mașinile și a fost un balamuc  total în oraș.

Între timp, au anunțat că vor crea un nou tren Benelux (care nu ajunge însă în Luxemburg), care să lege Bruxelles-ul de Haga. Va costa mai mult decît trenurile actuale și va face cu 20 de minute mai mult. Explicația logică pentru mărirea tarifului: pasagerii stau mai mult timp în tren, deci trebuie să plătească mai mult pentru asta.

Oricum, 2013 se anunță a fi cel mai prost an din istoria căilor ferate belgiene. De cînd au început să țină statistici, respectiv din 1981, nu au avut vreodată atîtea întîrzieri sau trenuri anulate (30.000 pînă acum și încă nu s-a sfîrșit anul). Și asta, în ciuda faptului că au investit 563 milioane de euro în planuri de "obținere a punctualității" și au angajat un manager care să se ocupe numai de întîrzieri.

Prima lună pe zero

Săptămîna viitoare se împlinesc nouă luni de cînd m-am mutat în Belgia. Fiindcă ştiam că banii sînt puţini, iar preţurile mult mai mari decît în România, am ţinut de la bun început un registru de cheltuieli, ca să văd cum mă descurc cu banii. La Bucureşti nu mă uitam niciodată cît costa ceva, umpleam coşul la supermarket fără să mă uit la preţul de pe raft, plăteam la casă şi gata. Se mai întîmpla să rămîn fără bani la sfîrşit de lună, dar mai luam de la mama ceva de mîncare sau pur şi simplu plăteam totul cu cardul de credit şi puneam banii la loc mai tîrziu.

Am fost convinsă de la bun început că n-o să-mi ajungă salariul din Belgia, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar nu am crezut că va fi atît de rău... Practic, în fiecare lună am cheltuit mult peste cît am cîştigat. În cea mai catastrofală lună (cea cu mutatul în casă nouă) am cheltuit 2500 de euro în plus. În cea mai bună lună, am cheltuit doar 200 de euro în plus. E adevărat că nu mi-am putut închipui cum funcţionează societatea capitalistă de consum şi de exploatare a fraierilor. Aici, toţi sînt puşi pe căpătuială rapidă, cu cît mai puţină muncă. Uneori, mă întreb cît de nesimţit (sau hoţ) poţi să fii, ca să ceri asemenea preţuri. Există şi lucruri ieftine, dar sînt incredibil de proaste, iar dacă vrei ceva de o calitate decentă trebuie să plăteşti la greu. Şi asta de la mîncare la orice alte produse sau servicii. Vrei tren rapid şi direct pînă în ţara vecină, plăteşti minimum 70-80 de euro. Dacă nu, te uită Dumnezeu prin gări şi trenuri personale. Vrei la parcul de distracţii ? Stai la coadă două ore, cu toată plebea şi copiii aferenţi. Ai bani ? Plăteşti dublu şi nu mai stai la coadă, intri prin faţă. Practic, dacă nu ai suficienţi bani, nu ai cum să trăieşti în condiţii bune. Uneori, am senzaţia că totul este creat doar pentru cei cu (mulţi) bani, restul oamenilor nu există. Magazinele din acelaşi lanţ au preţuri diferite, în funcţie de cartierul în care sînt amplasate. Evident, în cartierul european, unde mişună funcţionărimea din instituţii, preţurile sînt cu mult mai mari decît în altă parte. Uneori, cînd mă satur de mîncarea de la cantină, mai iau prînzul la restaurant. Dar nu pot să fac asta foarte des, căci mi-e greu să dau 18 euro pe o salată şi 25-30 de euro pe o porţie de mîncare. În rest, de cele mai multe ori, cumpăr produse bio, pentru că diferenţa de calitate e vizibilă. Dar cumpăr şi multe legume obişnuite, de la supermarket sau de la piaţă. Însă, dacă vreau produse de calitate, trebuie să bag mîna adînc în buzunar... O pîine mică, de 400 de grame, costă 4-5 euro. O bucată de 200 de grame de brînză e cam 5-6 euro, usturoiul e între 5 şi 11 euro kilogramul, în funcţie de calitate. Ardeii kapia sînt 7-8 euro/kg (cei bio sînt 1.25 euro bucata). Ceapa bio e 5 euro/kg. Ceapa verde de primăvară e 10 euro/kg (şi nu e bio !). Mă rog, aţi prins ideea, e mai bine să te abţii de la mîncare. În concluzie, mănînc mai mult la cantină, unde e ieftin, dar prost. Din punctul meu de vedere, sînt foarte puţine chestii comestibile acolo, aşa că de şase luni mănînc practic acelaşi lucru în fiecare zi: năut şi mazăre (boabe fierte, fără nici un fel de sos), uneori porumb. La care adaug capere sau verdeaţă tocată, ca să mai variez gustul. Seara, în schimb, am mereu poftă de ceva bun, mai ales în weekenduri. Dar o îngheţată bună e 10-11 euro cutia, pralinele sînt 60-65 de euro/kg, castanele glasate costă 90 de euro/kg. În consecinţă, nu mă porcesc prea tare, ca să nu dau faliment.

Dar nu numai mîncarea îmi mănîncă bugetul. Oricît de tare aş încerca să fac economie şi să mă abţin de la cheltuieli, mereu apare ceva neprevăzut. Dar, după atîtea luni, am reuşit. Am terminat luna octombrie pe zero ! Chirie: 925 euro, mîncare: 543 euro, cheltuieli medicale: 407 euro, călătorii: 250 euro, utilităţi (lumină, gaz, tv, internet): 178 euro, diverse: 144 euro, presă: 28 de euro, chestii pentru casă: 26 de euro. Total: 2501 euro.

Nu am cheltuit nimic pe transportul în comun, fiindcă am mers pe jos toată luna. Nu mi-am cumpărat haine sau pantofi, şi nici cosmetice. Nu am plătit telefonul, fiindcă mai aveam încă credit. Şi nici nu am mîncat prea mult, în speranţa că poate mai slăbesc puţin... Însă luna viitoare nu mai am cum să reuşesc performanţa. Tocmai mi-au venit facturile de la spital, pentru vizitele la urgenţă de acum două luni. Fractura m-a costat în total 400 de euro şi nu am cum să plătesc momentan, că nu mai am bani în cont. Kinetoterapeutul vrea să-mi cumpăr o atelă specială  pentru picior, care costă peste 100 de euro. Mi-ar trebui şi un aparat pentru electrostimulare, dar ăla e 1000 de euro, aşa că iese din discuţie. Peste două săptămîni mă duc acasă – am de dus cadouri şi de cumpărat o mulţime de chestii. Aşa că mă bucur acum, cît mai pot, înainte să contabilizez următorul dezastru financiar. Care va sosi cu siguranţă...

La Aachen

Cum a venit toamna şi s-a făcut frig, m-am hotărît să-mi cumpăr o haină mai groasă, că am început să cam dîrdîi în polar. Fiindcă la Köln fusesem deja de mai multe ori, m-am hotărît să dau o fugă pînă la Aachen, să verific şi magazinele de acolo şi, cu ocazia asta, să văd şi oraşul.

Din experienţa de pînă acum cu căile ferate belgiene ştiam că e complicat să găseşti un preţ bun şi/sau o legătură bună pentru un anumit traseu. De exemplu, am fost la Bruges de patru ori cu trenul anul ăsta şi de fiecare dată am plătit alt preţ. Site-ul căilor ferate e un mister şi ai nevoie de multă răbdare (şi talent detectivistic) pentru a descoperi unde se ascund ofertele. Dar pentru Aachen am reuşit să găsesc un bilet de weekend cu 25 de euro, dus-întors. Prietena mea portugheză s-a oferit să le plătească ea cu cardul de credit, ca să fim sigure că nu ratăm ocazia. După cîteva încercări nereuşite (fiindcă se tot bloca site-ul), am făcut plata, dar a căzut site-ul de tot şi nu ne-am mai primit biletele... După ce am aşteptat vreo 30 de minute, am pus mîna pe telefon şi am sunat la serviciul de relaţii cu clienţii. "Pentru olandeză apăsaţi 1, pentru franceză apăsaţi 2, pentru germană apăsaţi 3, pentru engleză apăsaţi 4". Le-am luat pe toate la rînd, mai puţin germana, dar evident că nu răspundea nimeni. Ce-i drept, era a doua zi după furtună şi poate că de-aia le căzuse site-ul. Într-un final, după ce mă plictisisem de apăsat pe butoane şi de ascultat muzica de fundal, mi-au spus că au o defecţiune tehnică şi nu pot răspunde momentan la telefon, după care s-a întrerupt legătura. Tipic belgian...

Spre seară, a venit şi mailul cu biletele electronice. Între timp, făcusem investigaţii şi descoperisem că exista un intercity direct, care făcea doar 1h15. Noi schimbam trenul la Liège şi făceam 2h25. Am luat-o de la capăt cu sunatul la relaţii cu clienţii, ca să întreb dacă biletele noastre nu erau cumva valabile pe intercity. Nu, nu erau valabile. Am întrebat dacă pot plăti diferenţa de preţ, dar nu s-a putut, că cică sînt societăţi diferite care exploatează trenurile. Aşa că ne-am resemnat că vom petrece ceva mai mult timp în tren.

Sîmbătă dimineaţa am ajuns la gară cu vreo 15 minute înainte de plecarea trenului şi am descoperit că anunţaseră deja că va avea 5 minute întîrziere. Asta nu era de mirare, aici practic toate trenurile întîrzie şi apoi aveam 33 de minute între trenuri la Liège. Numai că cele 5 minute s-au transformat în 10, apoi în 15, apoi în 20... Am plecat cu 22 de minute întîrziere şi am reuşit să mai acumulăm  aproape 10 pe parcurs, aşa că aveam mari dubii că mai prindem legătura, iar următorul tren era abia peste două ore. Dar cum multă lume mergea la Aachen, au ţinut trenul pe loc pînă au reuşit să ajungă toţi pasagerii.

Aachen a fost o surpriză plăcută, un orăşel mic, cochet, tipic nemţesc.  Am descoperit un restaurant chinezesc, unde am mîncat fabulos. La Bruxelles am tot fost pe la restaurante chinezeşti, dar mîncarea a fost mediocră şi scumpă. Aici a fost delicioasă şi rezonabilă ca preţ, aşa că le voi face o vizită de fiecare dată cînd voi ajunge la Aachen.

 

 

Am vizitat catedrala, care e departe de sobrietatea gotică obişnuită a bisericilor catolice. Aduce mai degrabă a corcitură musulmano-bizantină, cu mozaicuri aurite şi arcade arăbeşti... Dar e interesantă de văzut, deşi era atît de aglomerată, încît nu prea aveai cum s-o admiri pe îndelete.

În rest, am explorat magazinele, am făcut mici cumpărături şi am căzut în extaz într-un magazin cu jucării. Am intrat atrasă de urşii uriaşi din vitrină şi am descoperit trei etaje pline cu minunăţii... Acum ştiu de unde să cumpăr cadouri pentru nepoţii mei, deşi tare mă tem că nu voi rezista să-mi cumpăr şi eu ceva !

Pe drumul de întoarcere spre gară, nu am mai rezistat ispitei şi am intrat într-o brutărie, să-mi iau o pîine, că mirosea pînă în stradă. Am mai făcut şi o escală într-un magazin bio şi am umplut rucsacul cu bunătăţi. Data viitoare ştiu deja ce vreau să mai cumpăr. Păcat că e cam departe, altfel m-aş duce în fiecare weekend...

Am ajuns acasă pe la nouă şi jumătate, ruptă de oboseală. La Bruxelles era o vreme oribilă, ploua şi bătea vîntul. Oricum nu aveam de gînd să mai ies undeva a doua zi, voiam să-mi mai trag niţel sufletul. Azi a suflat iar vîntul de se clătina casa. Să vedem dacă de data asta rezistă antena de satelit...

După furtună

A trecut furtuna, respectiv uraganul Christian, căci aşa a fost numit de britanici. A fost o experienţă interesantă, dar cam înfricoşătoare. Deşi se anunţase că va începe luni dimineaţă, în jur de ora 8, în realitate furtuna a început pe la 3 noaptea. Din cauza vîntului, care bătea cu 130 km/oră, toată casa pocnea şi trosnea. Aveam senzaţia că în clipa următoare acoperişul se va desprinde şi va zbura şi mă tot întrebam cum voi dormi în ploaie... Evident, nu prea am reuşit să dorm, că atmosfera era ca-n filmele americane, cînd vine uraganul şi, de fiecare dată cînd încercam să aţipesc, se cutremurau pereţii şi începeau să trosnească înfiorător.

Dimineaţa, am dat drumul la televizor, să văd cum se prezintă situaţia. Pe lîngă pagubele materiale înregistrate, arătau oameni care erau săltaţi pur şi simplu de vînt şi aruncaţi cît colo pe stradă. Aşa că mi-am zis că nu-i de mine, că abia mi s-a vindecat fractura şi nu am nevoie de alta. Eram hotărîtă să sun la birou, să anunţ că-mi iau o zi de concediu şi stau acasă. Cum mi-am adus aminte că şeful meu, zis şoricosul (Mickey Mouse pentru colegii nevorbitori de română) era plecat, am sunat o colegă, s-o rog să introducă ea cererea de concediu. Doar că femeia s-a oferit să treacă să mă ia cu maşina, că se gîndise şi ea că nu am cum să vin pe jos la birou. Aşa că, pînă la urmă, am hotărît să merg la serviciu şi să nu-mi irosesc aiurea zilele de concediu.

În oraş era haos, toate străzile blocate de lungi şiruri de maşini care se chinuiau să ajungă în centru. Multe semne de circulaţie erau căzute la pămînt... Am ocolit destul de mult pînă am reuşit să ajungem la birou. De fiecare dată cînd maşina se oprea la blocajele din trafic, vîntul o legăna ameninţător. În fine, spre seară intensitatea vîntului a scăzut şi am putut să ajung acasă cu bine, dar abia după vreo o zi şi jumătate s-a liniştit cu adevărat.

Evident, antena mea de satelit nu a rezistat asaltului şi iar am rămas fără semnal. Situaţia începe să devină enervantă... Am încercat s-o fixez cu dalele de beton, dar se pare că 60 de kg nu sînt suficiente. Mă gîndesc s-o mut pe un covor de cauciuc, poate se îmbunătăţeşte aderenţa şi nu o mai zboară vîntul atît de uşor. Dar, preventiv, cred că trebuie să-mi cumpăr nişte scule profi pentru reglarea antenei şi măsurarea semnalului. Costă cam 80-120 de euro, dar măcar atunci nu voi mai depinde de ajutorul prietenilor, de fiecare dată cînd rămîn fără semnal. Deocamdată studiez oferta de pe piaţă şi specificaţiile tehnice, să văd pe ce merită să dau banii.

La serviciu e linişte, aştept să treacă timpul şi să pot pleca. Ca să nu mă plictisesc, caut posturi disponibile pentru prietenele mele şi le ajut să-şi trimită CV-urile. Nu de alta, dar poate îi facem o surpriză şoricosului şi plecăm în grup !