Nouă luni

Zilele astea am împlinit nouă luni de cînd sînt în Belgia. Deja mă simt mai mult aici "acasă" decît în România. Nu pentru că ar fi neapărat mai bine, dar m-am obişnuit şi a intervenit şi rutina. Sînt în continuare multe lucruri care nu-mi plac şi cu care probabil nu mă voi obişnui niciodată, dar sînt şi destule lucruri bune. Nu-mi place vremea, nu-mi place mîncarea şi nu-mi plac belgienii. Şoferii sînt catastrofali spre retardaţi, te apucă isteria cînd îi vezi cum se mişcă în trafic şi cum reuşesc să creeze blocaje fără vreun motiv anume. Doar şoferii de autobuze se cred la curse şi smucesc volanul ca apucaţii, de trebuie să ai nervii tari, mai ales cînd îi vezi cum se strecoară pe străduţe înguste, printre rîndurile de maşini parcate, pe lîngă care trec la milimetru. Serviciile sînt în general proaste şi scumpe, precum spune vecina mea "sînt o ruşine pentru umanitate". Apropo, tocmai s-a plîns prin presă un comic celebru că a aşteptat 45 de minute la telefon ca să reclame ceva la Belgacom. Tot centrul e un şantier şi merg prin praf şi mizerie în fiecare zi. M-am săturat să mă strecor printre betoniere şi muncitori ca să ajung la birou. Termenele de execuţie de pe şantiere sînt mirobolante: de la 1300 de zile pînă la 58 de luni. Şi absolut toate termenele pe care le-am văzut afişate pînă acum fuseseră depăşite cu cel puţin doi ani, fără ca să se întrevadă vreo speranţă de terminare a lucrărilor. În fine, lista cu lucrurile negative e lungă, lungă... (să nu mai pomenesc şi de trenuri). La capitolul pozitive, aş începe cu oamenii. Nu belgienii, ci ceilalţi. Multitudinea de străini care trăiesc şi muncesc aici, care transformă oraşul într-un loc de întîlnire a culturilor. E plăcut să auzi toate limbile pămîntului cînd mergi pe stradă, să ai colegi din vreo 30 de ţări, să înveţi lucruri noi de la fiecare. Alt lucru bun e stilul extrem de relaxat de viaţă, cu muncă mult mai puţină faţă de România şi fără stres. Nu am văzut pe nimeni încruntat, îngrijorat sau deprimat. Toată lumea zîmbeşte şi e teribil de bine dispusă. Iar pauzele de masă prelungite (şi stropite cu alcool) contribuie din plin la atmosfera relaxată. Şi ultimul lucru, dar nu cel din urmă, e poziţia geografică din inima Europei. Dacă nu-ţi place aici, ai la îndemînă o mulţime de opţiuni, la scurtă distanţă de casă şi la preţuri decente. Londra e la 1h50 cu trenul, Parisul la 1h25. Ca să nu mai vorbim de avioane şi de multitudinea de destinaţii. În concluzie, cu bune şi cu rele, Bruxelles-ul este noua mea casă. Rămîne de văzut cît voi rămîne aici: voi sta pînă la pensie sau voi reuşi să-mi împlinesc visurile şi să plec în altă parte ?

Cele nouă luni care au trecut înseamnă că am terminat şi perioada de probă, deci ar trebui să primesc în curînd titularizarea pe post. Am avut niţel de tras, căci şeful meu cel şoricos s-a lăsat cu greu convins să-mi scrie raportul de evaluare şi doar la insistenţele celor de la resurse umane s-a apucat de treabă. Nu avea ceva cu mine personal, doar îi era foarte lene. După nenumărate amînări şi probleme tehnice, am rezolvat şi partea asta, a semnat şi directorul ăl mare, totul e în ordine acum. Aştept comunicarea oficială cum că am devenit funcţionar cu drepturi depline... Între timp, transferul meu se apropie şi lucrurile au intrat în linie dreaptă. Primesc deja o mulţime de mailuri legate de plecarea mea de la Comisie şi de formalităţile respective, precum şi de sosirea mea la Consiliu şi de actele necesare acolo şi chestiunile administrative care vor trebui rezolvate. E un sentiment plăcut să ştiu că, după atîtea luni de aşteptare, mai am puţin şi ajung acolo unde mi-am dorit. Mîine plec în România pentru cîteva zile, apoi mai am doar cinci zile de lucrat la Comisie şi gata. Începe numărătoarea inversă...