Prima lună pe zero

Săptămîna viitoare se împlinesc nouă luni de cînd m-am mutat în Belgia. Fiindcă ştiam că banii sînt puţini, iar preţurile mult mai mari decît în România, am ţinut de la bun început un registru de cheltuieli, ca să văd cum mă descurc cu banii. La Bucureşti nu mă uitam niciodată cît costa ceva, umpleam coşul la supermarket fără să mă uit la preţul de pe raft, plăteam la casă şi gata. Se mai întîmpla să rămîn fără bani la sfîrşit de lună, dar mai luam de la mama ceva de mîncare sau pur şi simplu plăteam totul cu cardul de credit şi puneam banii la loc mai tîrziu.

Am fost convinsă de la bun început că n-o să-mi ajungă salariul din Belgia, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar nu am crezut că va fi atît de rău... Practic, în fiecare lună am cheltuit mult peste cît am cîştigat. În cea mai catastrofală lună (cea cu mutatul în casă nouă) am cheltuit 2500 de euro în plus. În cea mai bună lună, am cheltuit doar 200 de euro în plus. E adevărat că nu mi-am putut închipui cum funcţionează societatea capitalistă de consum şi de exploatare a fraierilor. Aici, toţi sînt puşi pe căpătuială rapidă, cu cît mai puţină muncă. Uneori, mă întreb cît de nesimţit (sau hoţ) poţi să fii, ca să ceri asemenea preţuri. Există şi lucruri ieftine, dar sînt incredibil de proaste, iar dacă vrei ceva de o calitate decentă trebuie să plăteşti la greu. Şi asta de la mîncare la orice alte produse sau servicii. Vrei tren rapid şi direct pînă în ţara vecină, plăteşti minimum 70-80 de euro. Dacă nu, te uită Dumnezeu prin gări şi trenuri personale. Vrei la parcul de distracţii ? Stai la coadă două ore, cu toată plebea şi copiii aferenţi. Ai bani ? Plăteşti dublu şi nu mai stai la coadă, intri prin faţă. Practic, dacă nu ai suficienţi bani, nu ai cum să trăieşti în condiţii bune. Uneori, am senzaţia că totul este creat doar pentru cei cu (mulţi) bani, restul oamenilor nu există. Magazinele din acelaşi lanţ au preţuri diferite, în funcţie de cartierul în care sînt amplasate. Evident, în cartierul european, unde mişună funcţionărimea din instituţii, preţurile sînt cu mult mai mari decît în altă parte. Uneori, cînd mă satur de mîncarea de la cantină, mai iau prînzul la restaurant. Dar nu pot să fac asta foarte des, căci mi-e greu să dau 18 euro pe o salată şi 25-30 de euro pe o porţie de mîncare. În rest, de cele mai multe ori, cumpăr produse bio, pentru că diferenţa de calitate e vizibilă. Dar cumpăr şi multe legume obişnuite, de la supermarket sau de la piaţă. Însă, dacă vreau produse de calitate, trebuie să bag mîna adînc în buzunar... O pîine mică, de 400 de grame, costă 4-5 euro. O bucată de 200 de grame de brînză e cam 5-6 euro, usturoiul e între 5 şi 11 euro kilogramul, în funcţie de calitate. Ardeii kapia sînt 7-8 euro/kg (cei bio sînt 1.25 euro bucata). Ceapa bio e 5 euro/kg. Ceapa verde de primăvară e 10 euro/kg (şi nu e bio !). Mă rog, aţi prins ideea, e mai bine să te abţii de la mîncare. În concluzie, mănînc mai mult la cantină, unde e ieftin, dar prost. Din punctul meu de vedere, sînt foarte puţine chestii comestibile acolo, aşa că de şase luni mănînc practic acelaşi lucru în fiecare zi: năut şi mazăre (boabe fierte, fără nici un fel de sos), uneori porumb. La care adaug capere sau verdeaţă tocată, ca să mai variez gustul. Seara, în schimb, am mereu poftă de ceva bun, mai ales în weekenduri. Dar o îngheţată bună e 10-11 euro cutia, pralinele sînt 60-65 de euro/kg, castanele glasate costă 90 de euro/kg. În consecinţă, nu mă porcesc prea tare, ca să nu dau faliment.

Dar nu numai mîncarea îmi mănîncă bugetul. Oricît de tare aş încerca să fac economie şi să mă abţin de la cheltuieli, mereu apare ceva neprevăzut. Dar, după atîtea luni, am reuşit. Am terminat luna octombrie pe zero ! Chirie: 925 euro, mîncare: 543 euro, cheltuieli medicale: 407 euro, călătorii: 250 euro, utilităţi (lumină, gaz, tv, internet): 178 euro, diverse: 144 euro, presă: 28 de euro, chestii pentru casă: 26 de euro. Total: 2501 euro.

Nu am cheltuit nimic pe transportul în comun, fiindcă am mers pe jos toată luna. Nu mi-am cumpărat haine sau pantofi, şi nici cosmetice. Nu am plătit telefonul, fiindcă mai aveam încă credit. Şi nici nu am mîncat prea mult, în speranţa că poate mai slăbesc puţin... Însă luna viitoare nu mai am cum să reuşesc performanţa. Tocmai mi-au venit facturile de la spital, pentru vizitele la urgenţă de acum două luni. Fractura m-a costat în total 400 de euro şi nu am cum să plătesc momentan, că nu mai am bani în cont. Kinetoterapeutul vrea să-mi cumpăr o atelă specială  pentru picior, care costă peste 100 de euro. Mi-ar trebui şi un aparat pentru electrostimulare, dar ăla e 1000 de euro, aşa că iese din discuţie. Peste două săptămîni mă duc acasă – am de dus cadouri şi de cumpărat o mulţime de chestii. Aşa că mă bucur acum, cît mai pot, înainte să contabilizez următorul dezastru financiar. Care va sosi cu siguranţă...