Cum să cheltui 15 000 de euro, fără efort

Peste două săptămîni mă mut în casă nouă.  Deja chestia asta mi-a mîncat mai mult timp și nervi decît credeam și încă nu s-a terminat. Am fost o săptămînă în România, ca să triez lucrurile din casă și să arunc vechiturile. După 20 de saci de gunoi aruncați, nu se vede vreo diferență majoră… Oricum, am subestimat masiv timpul necesar pentru operațiunea respectivă, așa că mi-am anulat concediul prevăzut pentru septembrie și mă întorc la București, să continuu curățenia generală. Sincer, abia aștept să treacă următoarele două luni, să se termine tot balamucul cu mutarea și să mă instalez cu adevărat în casa cea nouă. 

 

Însă, pentru a realiza acest vis măreț, trebuie să sacrific nu numai concediul, timp și nervi, ci și o grămadă de bani. Mai întîi, e compania de mutări, care-mi va căra tot calabalîcul de la București la Bruxelles. Și care mi-a cerut un inventar al tuturor bunurilor, cu valoarea de piață actuală. Cîte farfurii, cîte pahare, cîte oale de bucătărie aveți ? Cîte tricouri, cîte bluze, cîte fuste ? Cîte cărți, cîte DVD-uri ? Mă întreb dacă știe cineva exact cîte cărți are în casă… Evident, n-am stat să număr nimic, ci am aproximat din topor. Dar a trebuit să caut pe net zeci de obiecte, să văd cît costă, ca să pot estima valoarea pentru asigurare. Fiindcă nu are importanță cît am dat eu pe ele, la vremea lor, ci cît m-ar costa să cumpăr acum obiectul respectiv, în caz că se strică la transport și trebuie să-l înlocuiesc. După ce am terminat toate actele, am primit și factura ca premiu: 6 500 de euro.

 

Înainte de a primi cheile de la noul apartament, a trebuit să depun o garanție bancară de 2 400 de euro, bani care vor rămîne blocați pînă la terminarea contractului. Am încheiat și o asigurare (obligatorie, conform legii), care m-a mai costat 400 de euro. Și mai trebuie să plătesc chiria în avans pe o lună și jumătate, 1 950 de euro. Expertul imobiliar care redactează procesul-verbal de predare-primire pentru apartament mai cere și el 150 de euro. Belgacom vrea 50 de euro ca să-mi transfere abonamentul la noua adresă. Înainte de asta, trebuie să-mi cumpăr televizor, fiindcă nu am. Ceea ce mă va costa între 500 și 750 de euro, în funcție de model. Mai am de luat și mașină de spălat, 300 de euro. Am plătit deja 350 de euro pentru un dulap de haine second-hand (a aparținut foștilor locatari, care mi l-au lăsat la jumătate de preț) și 800 de euro pentru niște corpuri de mobilă de care aveam nevoie pentru living. Voi mai avea de luat un covor, un birou pentru calculator (cel de acasă e mult prea mare pentru cît de mică e camera) și un cuptor electric, fiindcă nu există cuptor în bucătărie. Deci încă vreo 500 de euro. Mai am de înrămat niște tablouri, de plătit un electrician ca să-mi mute niște prize și să-mi instaleze corpurile de iluminat. Plus menajeră pentru curățenie generală în trei apartamente, fiindcă trebuie să las curat apartamentul din care plec, trebuie să-l curăț și pe cel în care mă mut, iar la București trebuie ca totul să fie lună înainte de împachetare, ca să nu aduc lucrurile prăfuite încoace. Și mai am de cumpărat vopsea, amorsă, chit, trafalet, bidinele și perii, ca să-mi zugrăvesc pereții din living. Per total, mai estimez vreo 800 de euro care vor zbura.

 

Mă doare capul numai cînd mă gîndesc cîte am de făcut și cît timp voi pierde cu alergatul prin magazine. Mai am de reziliat contractele vechi și de încheiat altele noi și mai trebuie să anunț schimbarea de adresă peste tot, de la bănci la supermarketul care-mi trimite oferte și cupoane de reducere prin poștă. Precum am zis, visez deja la ziua cînd toate astea vor fi deja rezolvate, cînd toate mobilele vor fi instalate la locul lor în casa cea nouă și cînd mă voi putea relaxa, știind că nu mai am nimic de rezolvat. După care mă pot ocupa de planurile de vacanță mult amînate. Dar pînă atunci, mai e vreme…

 

La periferie

În ciuda ploilor anunțate, am ieșit și duminica asta la plimbare. Cum peste o lună mă mut, m-am gîndit să explorez un pic viitoarele împrejurimi. Mă mut într-o zonă foarte liniștită, în sud-estul orașului, la cîțiva kilometri de pădure. Atît de liniștită, încît nu există magazine, restaurante sau alte forme de comerț. În schimb, am văzut o veveriță în fața blocului... Să sperăm că liniștea și verdeața vor fi suficiente și vor suplini lipsa oricăror alte semne de civilizație. Va trebui să mă obișnuiesc să iau metroul sau autobuzul ca să mă duc la supermarket sau la poștă.

 

Însă o stradă mai încolo de viitorul meu bloc începe o altă comună, Boitsfort, care constituia pe vremuri periferia orașului și care încă mai păstrează atmosfera de sat. Poate de aceea, mulți dintre străinii de aici sînt francezi sau englezi care au nostalgii rurale. Am făcut un tur de recunoaștere, întrerupt constant de ploaia mocănească.

 

 

 

Pe valea rîului Woluwe

Deşi vremea e cam cîinească (frig + ploaie + vînt), conform calendarului e totuşi vară. Aşa că mă simt obligată să ies la plimbare în weekenduri, să mai explorez puţin oraşul. Cum sînt sătulă de şantierele din centru, care par să nu se mai termine, m-am gîndit să fac o plimbare prin zona verde.

Am făcut un traseu de vreo două ore, urmînd firul apei. Woluwe este de fapt un pîrîu lung de 11 km, botezat pompos rîu de către localnici şi care traversează Bruxelles-ul de la sud la nord. Deşi e cam firav, alimentează cîteva iazuri, ba chiar şi o mlaştină. Iar cartierul prin care am umblat era atît de frumos şi de elegant, încît nici nu mi-a venit să cred că eram la Bruxelles. Pe cîteva străzi mi s-a părut chiar că eram la Sinaia, erau străzi în pantă, cu mulţi brazi şi cu vile cochete. Vile care costau de la un milion de euro în sus... 

Dar prin pădurice şi pe lîngă lacuri era atîta linişte, încît nici nu se mai simţea sau auzea oraşul. Totuşi, am fost puţin dezamăgită. M-aş fi aşteptat să fie un paradis al păsărilor, dar nici măcar raţe nu erau prea multe. Dar e adevărat că oraşul ăsta nu prea iubeşte animalele sau păsările... Au reuşit să extermine vrăbiile (ce-i drept, asta s-a întîmplat mai peste tot prin Occident), mai nou omoară şi gîştele decorative de prin parcuri, pe motiv că-s prea multe, iar de porumbei şi pescăruşi să nu mai zic - sînt inamicul public numărul unu.

În fine, apă era destulă... Poate că vor apărea şi vietăţile. Pînă atunci, e bine că există atîtea oaze de verdeaţă, unde poţi evada pentru cîteva ore.
 

 

  

 

În Belgia, vara începe cu P

P de la plapumă, pilotă, pulover, polar. Fiindcă e prea frig ca să fie vară. În iunie, m-am hotărît cu greu să scot pilota și s-o pun în dulap, spunîndu-mi că a venit vara și că ar fi totuși cazul să mă adaptez la calendar. Poate că în calendar era vară, dar, după vremea de afară, nu era nici o diferență majoră între iunie și noiembrie. Era la fel de frig, întunecat și ploios. La început de iulie, am dîrdîit în bluză cu mînecă lungă și blazer și m-am bombănit de multe ori că am pus jacheta de polar în dulap și că nu mai era la îndemînă. Acum sîntem la sfîrșit de iulie, iar dimineața sînt în jur de 12‑14 grade. E adevărat că spre prînz temperatura ajunge spre 23-24 de grade, dar, nu știu cum, pare întotdeauna mai frig. Pînă și în birou domnește răcoarea și, dacă nu mă înfășor în șalul pe care‑l țin permanent pe birou, încep să strănut.

 

Deși, teoretic, corpul meu s-a adaptat destul de bine la clima asta polară, realitatea e că voiajele dese în țările calde nu mă ajută deloc. De fiecare dată cînd mă întorc din Spania sau din România, după un sejur la +30 de grade, și aud vocea pilotului care spune că, la Bruxelles, temperatura la sol este de 20 de grade, mă înfior la propriu. 

 

 

Totuși, să nu credeți că vara chiar nu există aici. Acum cîteva săptămîni, într-una din seri chiar a fost vară ! Am plecat de la serviciu pe la ora 19, iar cînd am ieșit din clădire m-a învăluit o căldură intensă și extraordinar de plăcută, aproape ireală. Am regretat că stătusem în birou toată ziua și că ratasem cea mai mare parte din vară. Căci aici nu se aplică expresia „vara a picat într-o joi”, ci mai degrabă vara pică într-o după‑amiază. Sau, mai poetic și mai aproape de adevăr, „într-o seară, a fost vară”.
 

Haihui cu avionul

Nu am mai avut timp să scriu prea mult, pentru că lucrurile au fost cam haotice în ultima vreme. Am fost mai mult prin aeroporturi și avioane decît acasă și m-a cam ajuns oboseala. În mai am fost la Madrid, pentru prima oară. Nu mi-a plăcut foarte tare, dar nici nu mi-a displăcut total. Va trebui să mai merg de cîteva ori, pînă să mă lămuresc în ce categorie să-l încadrez. Mai ales că nu am apucat să văd nici un muzeu, deși am încercat. Dar coada la muzeul Prado era atât de mare, iar afară era atît de cald, încît am renunțat… Nu am făcut fotografii, pentru că nu am găsit nimic atît de deosebit, încît să-mi încînte ochiul. Singurul loc care mi-a plăcut a fost parcul Retiro, unde am petrecut cîteva ore bune, citind pe o bancă, la umbra arborilor bătrîni.

 

Tot în mai, spre sfîrșitul lunii, am dat o fugă pînă acasă, cu intenția de a face curat în apartament și de a retapița canapelele și fotoliile, dar am sfîrșit prin a-mi petrece tot timpul prin clinici de recuperare medicală și nu am rezolvat nimic din sarcinile administrative pe care mi le propusesem. M-am întors la Bruxelles la început de iunie, apoi am plecat la Stockholm, tot pentru o primă vizită. Orașul mi-a plăcut, dar nu are totuși farmecul Amsterdamului. În plus, era atît de plin de țigani care cerșeau, încît orice impresie pozitivă era anulată din start. Însă mă voi întoarce cu siguranță la Stockholm, ca să termin de explorat orașul și, nu în ultimul rînd, pentru magazinele de haine de acolo. 

 

La o săptămînă după ce m-am întors, am plecat din nou, de data asta în concediu medical. Am stat trei săptămîni în România, cea mai lungă perioadă de pînă acum. A fost sufocant de cald, obositor, dar a meritat. Am făcut progrese în recuperarea piciorului și sînt mai optimistă. Mai am încă mult de tras, dar sînt pe calea cea bună. Deja am început să merg fără baston pe distanțe mici și abia aștept să scap de el… 

 

România mi s-a părut mult mai murdară, agitată și haotică decît era acum cîțiva ani. Mi-au sărit în ochi multe lucruri pe care înainte le treceam cu vederea, din obișnuință. M-au scos din sărite vînzătorii ambulanți din tramvaie - din cauza lor, am învățat pe dinafară prețurile la pansamentele cu rivanol, batistele și șervețelele parfumate… Dar ceea ce m-a șocat cel mai tare a fost lipsa totală de speranță. Toată lumea părea afundată într-o mocirlă, din care nu mai avea puterea sau nu mai spera să scape vreodată. 

 

După revenirea din România, am stat șase zile la Bruxelles și am plecat din nou, la Madrid și la Barcelona. Am fost cu un scop precis, să văd niște concerte, așa că nu am avut timp nici de data asta să explorez prea mult. Dar hotelurile au fost excelente, vremea caldă și însorită, iar concertele au fost pur și simplu divine, încît m-am simțit ca și cînd aș fi cîștigat un premiu de bună purtare ! Iar Barcelona mi s-a părut la fel de frumoasă ca data trecută și mă gîndesc să mai dau o fugă acolo, pînă la sfîrșitul anului, fiindcă mi-au rămas niște bilete de autobuz neconsumate și ar fi păcat să le arunc… 

 

După ce m-am întors, am reluat căutările pentru casă. Nu prea am găsit mare lucru, deși sînt zeci de apartamente scoase la închiriat. Dar nu sînt ceea ce caut eu… După multe aventuri (agentul imobiliar a pierdut cheia și m-a pus pe drumuri aiurea), am reușit să văd un apartament decent. E cam mic, aș fi vrut ceva mai mare, dar corespunde în rest cu ceea ce caut eu. Aștept să văd dacă proprietarii vor fi de acord cu condițiile mele. Dacă e totul în ordine, cred că îl voi lua. Nu neapărat fiindcă e cel mai bun, ci fiindcă am obosit să mai caut. 

 

La sfîrșitul lunii am programare la un spital din Bruxelles, să vedem ce aș mai putea face pentru recuperare. Apoi iau din nou avionul și mă întorc acasă, să termin curățenia pe care o tot amîn de la începutul anului. După care trebuie să încep pregătirile de mutare, ca în octombrie să am toate actele gata și să mă apuc de amenajarea viitorului apartament. După cum vedeți, nu am timp de odihnă… Dar visez în continuare la o vacanță adevărată !

 

 

E week-end. Turiștii sînt rugați să se abțină

Între două furtuni cu grindină, au fost și cîteva zile cu soare, așa că mi-am făcut planuri de plimbare. Dar socoteala mea de acasă nu prea s-a potrivit cu tîrgul belgienilor, ca de obicei. În naivitatea mea, am crezut că turismul e încurajat în țara asta, deși pînă acum nu prea găsisem semne în acest sens. Cu excepția marilor orașe (Bruxelles, Antwerpen, Gent și Brugges), nu există informații turistice detaliate, e foarte greu să găsești hărți sau să afli ce ar fi interesant de vizitat. Dar nu mă descurajez eu atît de ușor…

Am vrut să merg undeva duminică, să fac o plimbare în natură, să mă bucur de vremea frumoasă. Prietena mea portugheză, tovarășa mea de drumeții, m-a lăsat pe mine să aleg destinația. Cum toată Belgia se pregătea să meargă la mare, m-am gîndit să evităm aglomerația și să mergem în direcția opusă. Am făcut o listă cu posibile locuri interesante de vizitat - nu prea multe, precum am spus informațiile sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire. Ca să constat că toate locurile alea interesante nu sînt accesibile decît cu mașina. Cu ocazia asta, am descoperit și că Belgia e plină de orașe care nu au gară. Sigur, există niște autobuze care ajung acolo. Dar care nu circulă în week-end, să nu cumva să se umple de turiști. După ce am făcut o mie de calcule, din care reieșea că era mai rapid să ajung la Stokholm decît la 150 km de Bruxelles, m-am hotărît să merg la Eupen, capitala comunității germane din Belgia. Alegerea prezenta două mari avantaje: nu mai fusesem niciodată acolo și, fiind capitală de regiune, avea gară și exista tren direct pînă acolo.

Problemele au început încă de la plecare. Era duminică, deci nu mergea metroul cu care aș fi putut ajunge la Gara Centrală. În general, în week-end se ajunge greu undeva, fiindcă sînt programate lucrări de reparații și întreținere și multe mijloace de transport sînt suspendate. Nu știu de ce, dar belgienii se așteaptă ca toată lumea să stea acasă în week-end și să nu se deplaseze nicăieri. În fine, am luat un autobuz spre Gara de Nord și am luat trenul de acolo (care n-a plecat decît cu 10 minute întîrziere, mult prea puțin față de norma căilor ferate belgiene).

Eupen e un oraș mic, cu vreo 20 000 de locuitori, aflat la 12 km de granița cu Germania. Evident, se vorbește nemțește, deși majoritatea locuitorilor știu și franceză. E o atmosferă tihnită, de orășel nemțesc bine organizat. La marginea orașului sînt ferme de vaci, dar am văzut și case frumoase, cu grădini pline de flori. Fiind duminică, toate magazinele erau închise, ba chiar și majoritatea restaurantelor. Dar am plecat de acasă cu tema făcută și am mers la unul dintre puținele restaurante deschise, care avea și recomandări foarte bune. Acolo, surpriză: proprietăreasa ne-a spus că nu ne mai poate servi, fiindcă a depășit deja numărul maxim de 30 de clienți. Dar i s-a făcut milă de foamea noastră și ne-a primit, în cele din urmă, după ce am asigurat-o că nu ne deranjează să așteptăm 45 de minute pînă e gata mîncarea. Așteptarea a meritat pe deplin, fiindcă mîncarea a fost minunată și chiar ca la mama acasă (la mama nemțoaicei, adică).

Cu burțile pline, am plecat la plimbare. Nu am găsit hărți (era duminică, deci oficiul de turism era închis), dar găsisem ceva informații pe net despre traseul pe care voiam să-l facem. Ce-i drept, a durat nițel să-l găsim, fiindcă nu existau nici un fel de indicatoare, iar marcajul roșu despre care citisem eu pe net a fost greu de depistat la fața locului. Nu de alta, dar nu știu cine s-ar fi uitat după mini-autocolante pe stîlpi de electricitate…

 

 

Plimbarea a fost frumoasă, am reușit să nu ne rătăcim și să ajungem la lacul de acumulare. Acolo, marcajul a dispărut brusc, dar știam că va trebui să urcăm pînă pe baraj, așa că am urmat șoseaua și am reușit să ajungem unde trebuie. Lacul de acumulare nu e mare, nu e spectaculos, dar emană aceeași atmosferă calmă și liniștită ca întreaga zonă. Am descoperit că pădurea de lîngă lac e plină de afini, poate că ar merita să mai fac un drum pe acolo prin august, cînd se coc afinele…

 







 

 

La întoarcerea în oraș, eram rupte de oboseală. Cel puțin, eu mi-am bătut recordul personal: am mers pe jos 18,5 km (anul trecut, pe vremea asta, făceam cam 15). Am tras cît am putut de mine, ca să ajungem la gară la timp, fiindcă e doar un tren pe oră și nu voiam să-l ratăm și să stăm o oră degeaba în gară. Am ajuns cu 15 minute mai devreme, chiar la timp să auzim cum se anunță la megafon că trenul de 20.15 spre Bruxelles a fost anulat… După ce i-am drăcuit bine, am aflat că trenurile sînt suspendate, fiindcă s-a sinucis cineva în capătul celălalt al țării, spre mare, și s-a dat peste cap circulația trenurilor în toată țara. Trenul care trebuia să ne ducă pe noi la Bruxelles venea de fapt de la mare. Și n-a mai avut cum să ajungă la Eupen, deci ne-a lăsat în aer.  Și nu exista nici o garanție că peste o oră va sosi vreun tren, fiindcă nu știau cînd se va rezolva situația. Tipic belgian: cînd crezi că lucrurile merg bine și ai avut cumva o zi frumoasă, găsesc ei ceva s-o strice… În cele din urmă, ne-au pus la dispoziție un tren-navetă, care mergea pînă la prima gară mai mare, respectiv la Verviers. De unde puteam lua un tren spre Liège, de unde puteam lua un tren spre Bruxelles. 

La Verviers, nimeni nu știa cînd va sosi trenul spre Liège. „O să vină cînd o să vină”, ne-a spus un controlor. Dacă tot aveam de așteptat, ne-am dus să căutăm o toaletă, fiindcă gara din Eupen era închisă (era duminică…) și nu avusesem unde să mergem înainte să luăm trenul. La Verviers, toaleta era închisă cu cheia. Am întrebat și ni s-a spus că societatea care administrează toaleta (da, ați ghicit, au externalizat serviciile) nu lucrează duminica, așa că toaleta e închisă. Nu-i nimic, mai rezistăm pînă la Liège… Evident, după o oră, în gara de la Liège, am dat din nou cu capul în ușă: duminica, toaleta se închide la 20.30 !

Am reușit să ajungem la Bruxelles aproape de miezul nopții, după patru ore petrecute prin trenuri și gări. Dar am fost în Flandra, am fost în Valonia, am fost în Regiunea Germană. Deci i-am bombănit degeaba că nu încurajează turismul de week-end: căile ferate m-au plimbat prin patru regiuni federale și am admirat frumusețile patriei la lumina nopții, mai ales cînd trenul oprea cîte un sfert de oră într-o gară prăpădită, unde nu cobora nimeni și unde nu urca nimeni…

În concluzie, turiștii ar trebui să stea acasă duminica, nu să umble de bezmetici prin Belgia și să pretindă ca lucrurile să funcționeze și toaletele să fie deschise. Ca să-mi întărească părerea, căile ferate tocmai au lansat o promoție pentru bilete ieftine de tren pe perioada verii: numai de luni pînă vineri. În week-end, turiștii sînt rugați să se abțină.

  

Întoarcerea acasă

A trecut mai bine de un an de cînd sînt în Belgia. Mai exact, un an şi patru luni. Încă nu e o cifră rotundă, aşa că nu am motive de sărbătoare. Şi nici nu ştiu dacă voi simţi vreodată nevoia să sărbătoresc faptul că mă aflu aici. Cu toate acestea, Belgia este noua mea casă şi se pare că subconştientul meu ştie asta foarte bine. De fiecare dată cînd plec în România, spun că mă duc „acasă”.  Însă, cînd ajung la Bucureşti, sentimentul nu mai este acelaşi. Sigur, totul e familiar, sînt străzile şi locurile pe care le cunosc de zeci de ani, dar ceva nu se mai leagă... Nu mai pot identifica oraşul ca fiind „acasă”. Chiar şi în apartamentul meu, în patul în care am dormit în ultimii zece ani, nu mă mai simt acasă. Cordonul ombilical s-a rupt, iar casa mea a devenit străină. Mă simt mai bine cînd mă întorc în apartamentul meu închiriat din Bruxelles, deşi stau de prea puţin timp acolo şi am planuri să mă mut cît de curînd în altă parte.

Am început să mă întreb ce înseamnă cu adevărat „acasă” şi dacă avem într-adevăr nevoie să fim legaţi de un anumit loc. Fiindcă întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, nu m-am simţit niciodată străină în locurile pe unde am fost. M-aş fi văzut trăind oriunde, fără mari probleme. Însă, evident, unele locuri mi-au plăcut mai mult decît altele. Ca şi la oameni, poţi avea o chimie deosebită cu anumite locuri. Sînt cîteva, numărabile pe degetele de la o mînă, unde m-am simţit cu adevărat fericită. Genul acela de fericire rară, pe care o poţi recunoaşte doar cînd ajungi să o trăieşti, sunt clipele acelea în care ai brusc senzaţia că toate piesele de puzzle din viaţa ta s-au aşezat, în sfîrşit, la locul lor şi că lumea e absolut minunată.

Sigur că fericirea nu e legată de fapt nici de oameni, nici de locuri. La fel şi noţiunea de „acasă”, care ţine doar de universul interior al fiecăruia. „Limba română este patria mea” spunea Nichita Stănescu. Şi, într-adevăr, e o patrie pe care o porţi cu tine oriunde în lume şi la care te întorci tot timpul. E o patrie atemporală şi apolitică, este un „acasă” permanent.

Întoarcerea acasă este întoarcerea în sufletul meu.