Întoarcerea acasă

A trecut mai bine de un an de cînd sînt în Belgia. Mai exact, un an şi patru luni. Încă nu e o cifră rotundă, aşa că nu am motive de sărbătoare. Şi nici nu ştiu dacă voi simţi vreodată nevoia să sărbătoresc faptul că mă aflu aici. Cu toate acestea, Belgia este noua mea casă şi se pare că subconştientul meu ştie asta foarte bine. De fiecare dată cînd plec în România, spun că mă duc „acasă”.  Însă, cînd ajung la Bucureşti, sentimentul nu mai este acelaşi. Sigur, totul e familiar, sînt străzile şi locurile pe care le cunosc de zeci de ani, dar ceva nu se mai leagă... Nu mai pot identifica oraşul ca fiind „acasă”. Chiar şi în apartamentul meu, în patul în care am dormit în ultimii zece ani, nu mă mai simt acasă. Cordonul ombilical s-a rupt, iar casa mea a devenit străină. Mă simt mai bine cînd mă întorc în apartamentul meu închiriat din Bruxelles, deşi stau de prea puţin timp acolo şi am planuri să mă mut cît de curînd în altă parte.

Am început să mă întreb ce înseamnă cu adevărat „acasă” şi dacă avem într-adevăr nevoie să fim legaţi de un anumit loc. Fiindcă întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, nu m-am simţit niciodată străină în locurile pe unde am fost. M-aş fi văzut trăind oriunde, fără mari probleme. Însă, evident, unele locuri mi-au plăcut mai mult decît altele. Ca şi la oameni, poţi avea o chimie deosebită cu anumite locuri. Sînt cîteva, numărabile pe degetele de la o mînă, unde m-am simţit cu adevărat fericită. Genul acela de fericire rară, pe care o poţi recunoaşte doar cînd ajungi să o trăieşti, sunt clipele acelea în care ai brusc senzaţia că toate piesele de puzzle din viaţa ta s-au aşezat, în sfîrşit, la locul lor şi că lumea e absolut minunată.

Sigur că fericirea nu e legată de fapt nici de oameni, nici de locuri. La fel şi noţiunea de „acasă”, care ţine doar de universul interior al fiecăruia. „Limba română este patria mea” spunea Nichita Stănescu. Şi, într-adevăr, e o patrie pe care o porţi cu tine oriunde în lume şi la care te întorci tot timpul. E o patrie atemporală şi apolitică, este un „acasă” permanent.

Întoarcerea acasă este întoarcerea în sufletul meu.