Iarna la Cancun

După un zbor chinuitor de 11 ore, am pus piciorul pe un nou continent: America de Nord. Nu am luat nici o pietricică proverbială în gură, dar ar fi fost, oricum, greu de înghiţit. La Cancun erau 30 de grade şi o umiditate teribilă, de era dificil să şi respir. Nu vreau să mă gîndesc cum o fi acolo vara, cînd am înţeles că umiditatea ajunge la cote maxime. Probabil că doar localnicii pot suporta - europenii vin doar iarna, cînd au nevoie de puţin soare să le mai dezmorţească oasele. Americanii nu prea ajung aici, au alte staţiuni, mult mai apropiate de graniţă. În schimb, Canada are aici un consulat general, ceea ce înseamnă că au destui concetăţeni.

La prima vedere, staţiunea seamănă cumva cu Mamaia noastră: e tot o fîşie lungă de nisip, situată între două ape şi împînzită de hoteluri. Însă asta e singura asemănare. În primul rînd, Cancun este de fapt o insulă, legată prin trei poduri de continent, iar în loc de lacul Siutghiol este o lagună cu mangrove, unde trăiesc crocodili. Şi dacă Mamaia noastră are oficial doar şapte locuitori permanenţi (conform ultimului recensămînt), Cancunul are aproape 700 000. Cît despre hoteluri şi calitatea lor, nu cred că e cazul să mai vorbim. În mod surprinzător (sau poate nu), un hotel de cinci stele, all inclusive, din Cancun costă mai puţin de jumătate faţă de unul echivalent din Mamaia.

Dincolo de suita de hoteluri luxoase şi de peisajele superbe, Cancun reprezintă o poveste de succes. În anii 70, aici era doar o plantaţie de cocotieri, la marginea junglei tropicale. Guvernul mexican, care văzuse beneficiile aduse de turism în Acapulco, unica lor staţiune la vremea aceea, s-a hotărît să dezvolte mai multe staţiuni similare. Cancun a fost unul dintre locurile alese de un comitet de bancheri, care estimase că insula are potenţial turistic. Cu toate acestea, proiectul nu a reuşit să atragă nici măcar un singur investitor. Pînă la urmă, primele nouă hoteluri au fost finanţate chiar de guvern, deşi mulţi s-au îndoit că este un proiect viabil. Astăzi, există aproape 200 de hoteluri în zona hotelieră, iar oraşul e modern, cu patru universităţi de stat şi vreo zece private. Ca orice localitate aflată în plină dezvoltare, se confruntă cu diverse probleme legate de mediu (poluarea lagunei, distrugerea ecosistemelor şi a recifului de corali). Deşi nu au probleme atît de mari cu cartelurile de droguri (ca în Acapulco, care a şi decăzut din cauza asta), au o rată foarte mare de sinucideri, a doua pe ţară. Se pare că de vină ar fi stresul generat de diferenţa uriaşă între luxul din hotelurile şi magazinele unde lucrează localnicii şi sărăcia extremă în care trăiesc în realitate.

Dar turistul obişnuit nu observă toate aceste lucruri. El e cucerit de nisipul alb şi fin şi de apele turcoaz ale Caraibelor. Aşa că vă invit să fiţi turişti pentru cîteva clipe şi să vă bucuraţi de imagini.

 

Cum să slăbeşti în stil belgian

Belgia e ţara ciocolatei, a berii şi a cartofilor prăjiţi. Nu chiar cele mai sănătoase opţiuni alimentare, deşi ciocolata are antioxidanţi şi combate depresia. Deci, după părerea mea, ar trebui mîncată zilnic. În general, toată lumea care se mută aici pune cîteva kilograme în primii ani, apoi se tot chinuie să le dea jos – lucru greu de făcut, cîtă vreme tentaţiile sînt la orice pas. Cred că tocmai de aceea statul belgian s-a gîndit să asigure condiţii celor care vor să slăbească. 

Săptămîna trecută m-am întors din Mexic şi am aterizat la Amsterdam. De acolo m-am gîndit să iau un tren spre casă, fiindcă un bilet de avion doar dus era peste 250 de euro. Cum trenul direct, cel pe care îl aştept de doi ani, va începe să circule abia săptămîna asta, a trebuit să schimb iarăşi trei trenuri şi am parcurs cei 200 de km în patru ore. Nu mîncasem prea mult în avion, aşa că mi-era foame. Am ajuns la Bruxelles sîmbătă seara, după ora 20, cînd toate magazinele erau deja închise. În concluzie, m-am culcat cu burta goală. A doua zi a fost duminică, deci toate magazinele erau închise şi iar nu am avut de unde să-mi iau ceva de mîncare. Eram mult prea obosită ca să mai merg pînă la magazinele turcilor sau arabilor, unde mai ai şanse să găseşti ceva în weekend, aşa că iar m-am culcat cu burta goală. Luni dimineaţa m-am trezit cu chiu, cu vai, să merg la serviciu. Am zis să trec pe la supermarket mai întîi, să iau ceva de mîncare. Evident, era zi de grevă şi toate magazinele erau închise. Am ajuns la birou şi mi-am făcut o cană mare de ceai, cu gîndul că la ora 12, cînd se deschide cantina, sparg uşa şi dau năvală la mîncare. Greşit, şi cantina participa la grevă, deci nu am mîncat nici de prînz. Seara, mînată de foame, am ajuns la minimarketul unui turc, de unde mi-am luat două borcane de năut, o lămîie şi o sticlă cu apă.

Marţi dimineaţă aveam deja 1,5 kg mai puţin decît sîmbătă. Dar s-au redeschis magazinele şi am nimerit fix la raionul cu tarte de ciocolată... Nu vă mai povestesc urmarea, că mi-e ruşine. Miercuri m-a ajuns oboseala şi nu m-am dus la birou, am stat toată ziua în pat, cu minimum de mîncare, aşa că am compensat consumul de tarte. Joi am reuşit să cumpăr legume şi fructe şi am mîncat decent, dar vineri a fost grevă la supermarketuri şi nu am reuşit să cumpăr nimic de nicăieri. Sîmbătă am ajuns la magazin, am avut ce mînca. Duminică a fost iar închis peste tot, iar azi a fost din nou grevă (inclusiv la cantina noastră) şi mi-am adus de acasă un borcan de zacuscă de la mama. Cînd e grevă, nu numai că nu găseşti nimic de mîncare, dar nu circulă nici un mijloc de transport, aşadar fac kilometri buni pe jos. Am ajuns să cred sincer că statul belgian se gîndeşte la sănătatea noastră şi ne pune să facem sport, pe burta cît mai goală. Cum sindicatele tocmai au anunţat că şi în ianuarie vor fi nenumărate greve, deci nu va circula nimic şi voi merge pe jos zile întregi, iar supermarketurile au încheiat un armistiţiu pe perioada sărbătorilor, dar vor relua grevele după 6 ianuarie, presimt că voi fi din ce în ce mai suplă...

Lăsînd gluma la o parte, grevele au ajuns să paralizeze întreaga ţară. Sînt greve de 24 de ore, dar care încep la ora 22.00, cu o seară înainte, cînd se opresc toate trenurile, inclusiv cele internaţionale, se închide complet spaţiul aerian al ţării, şi nici vapoarele nu mai circulă pe rîuri sau canale. Nu funcţionează nici un serviciu public, se închid şcolile, că şi profesorii fac grevă, iar la spital se asigură doar urgenţele, dar şi alea la un minimum absolut. Oraşul e pustiu, fiindcă nu circulă nici un autobuz, tramvai sau metrou. Gările şi aeroportul sînt şi ele închise. Drumurile naţionale sînt blocate de pichete de grevişti, care nu lasă pe nimeni să treacă, ca nu cumva să ajungă vreunul la serviciu. După cum au declarat sindicatele: „nu ne lăsăm noi doborîţi de cei care vor să muncească”.

Cum pierderile economice sînt uriaşe (după ultimele estimări 600 de milioane de euro), firmele private nu ştiu ce să mai facă să convingă angajaţii să vină la muncă. Un patron le-a promis angajaţilor o sticlă de şampanie, dacă vin la serviciu în ziua grevei. Nu ştiu dacă a ajuns cineva, fiindcă greviştii au blocat accesul către toate zonele industriale şi au înconjurat toate fabricile. Unii mai inventivi au adus remorci cu bălegar, pe care l-au vărsat pe drumurile de acces către clădirile de birouri sau către fabrici. Cei care vor să ajungă la muncă n-au decît să se umple de rahat, la propriu. Iar pe pistele de biciclete au împrăştiat piuneze. Puţinii rătăciţi care au încercat să iasă la muncă au fost prompt opriţi de sindicate şi convinşi rapid, cu forţa, să renunţe. Nu au fost judecate nici procese, fiindcă judecătorii, grefierii şi restul personalului n-au lucrat, iar gardienii fiind şi ei în grevă, n-a avut cine să transporte deţinuţii la tribunal. Nici gunoierii n-au lucrat azi... Doar poliţia a fost peste tot, ba chiar i-a apucat zelul şi au făcut controale rutiere la greu.

Oricum, sindicaliştii au fost foarte fericiţi la sfîrşitul zilei şi au declarat că greva de azi a fost un mare succes şi că acum pot începe negocierile cu guvernul. Fiindcă belgienii nu procedează ca alte naţii, care ajung să facă grevă doar după ce oricare alte metode, inclusiv negocierile, au dat greş. Nu, belgienii fac mai întîi grevă, paralizează întreaga ţară, şi abia apoi consideră că e cazul să discute ceva cu guvernul. Nu ştiu la ce vor duce discuţiile şi negocierile, fiindcă deja au anunţat în avans grevele din ianuarie. Eu zic s-o ţină tot aşa, numai în greve, că mai am de dat jos nişte kilograme şi-mi uşurează sarcina. Stocuri de apă mai trebuie să-mi fac, că zacuscă am destulă...

Marea despachetare

Nu am mai avut timp să scriu în ultima vreme, fiindcă am fost prinsă cu mutatul şi cu diverse chestiuni administrative, care par să nu se mai sfîrşească. În plus, am evadat şi două săptămîni în vacanţă, aşa că-mi cer scuze de la cititorii fideli care aşteptau veşti. De cînd m-am mutat în casă nouă, n-am făcut altceva decît să despachetez. E un proces laborios, fiindcă trebuie să mă hotărăsc unde să așez fiecare obiect, iar asta cere timp. Iar timpul e exact ceea ce-mi lipseşte...

Casa e plină de cutii și, de fiecare dată cînd am nevoie de ceva, stau și mă întreb în care dintre zecile de cutii s-o afla. Prima zi în bucătăria cea nouă a fost o adevărată corvoadă. Am vrut să-mi fac o salată, să mănînc ceva proaspăt. Am reușit cu greu să găsesc un castron și să pun salata în el. După care am umblat 20 de minute prin cutii, să caut uleiul de măsline. După ce am găsit uleiul, m-am apucat să caut storcătorul de lămîi. Nu l-am găsit, aşa că am stors lămîia într-o ceșcuță, apoi am pescuit sîmburii cu lingurița. A urmat altă căutare îndelungată, după sare și piper. După alte 15-20 de minute de căutat ierburile și semințele pe care le pun de obicei în salate, am renunțat și am mîncat salata goală. Însă a fost mai bine decît anul trecut, la prima mutare, cînd a trebuit să mestec supa cu bețișoare chinezești, fiindcă nu știam în ce cutie am împachetat lingurile de lemn.

La o săptămînă după ce m-am mutat, am plecat în vacanță. În seara dinaintea plecării am stat să-mi caut costumul de baie. Am căutat prin sacii de haine, ore în șir. Se făcuse două noaptea, iar eu mai aveam puțin și plîngeam de nervi, fiindcă răscolisem totul de cel puțin trei ori și nu-l găsisem, iar a doua zi plecam foarte devreme şi trebuia să mă culc. Și nu voiam să plec în vacanță fără costum de baie. Evident, chiar cînd eram gata să abandonez și să mă duc la culcare, am dat de el într-o sacoșă pierdută într-un colț. Conform legii lui Murphy, nu am avut nevoie de el în vacanță, dar asta e altă poveste. Tot înainte de plecare, mi-am dat seama că-mi va trebui un adaptor pentru priză. Aveam chiar două, dar în ce cutie ? Pînă la urmă, am renunțat. Sper să le găsesc pînă la vacanța următoare.

Despachetatul decurge haotic, în funcţie de cheful meu şi de ce caut la un moment dat în casă. Am umplut cîteva rafturi cu cărţi, dar mai am cel puţin 10-12 cutii de desfăcut. Am aranjat bucătăria, dar mai am cîteva cutii cu aparate electrocasnice, cu ceaiuri şi cu condimente. Am pus o parte din haine în dulap, dar m-am oprit din lipsă de umerașe. N-am avut timp să merg la cumpărături, așa că stau cu sacii de haine înșirați pe jos, pînă oi reuşi să ajung la un magazin mai mare şi să cumpăr umeraşe. Nu am găsit încă savoniera, nu știu unde sînt forfecuțele de unghii și caut de zor o față de pernă. Abia aștept vacanța de iarnă, să am timp suficient și să despachetez totul. Pînă atunci, am sentimentul că sînt în tranzit, că nu m-am așezat încă la casa mea. În plus, fac liste cu lucrurile care mai sînt de cumpărat, dar încă nu am bani pentru ele. Mai îmi trebuie o canapea (pentru uitat la televizor), un scaun pentru birou, un corp de bibliotecă (tot pentru birou), nişte etajere, ştechere ultraplate pentru prizele care sînt în spatele mobilelor, un suport de prosoape pentru baie şamd. Ca să nu mai spun că ar trebui să-mi iau un laptop nou, căci ăsta a început să tuşească şi dă semne că n-o s-o mai ducă mult, şi o imprimantă. Covoarele şi perdelele sînt pe o listă opţională, fiindcă nici în România n-am avut aşa ceva, deci nu mă grăbesc să-mi cumpăr nici aici.

Una peste alta, încerc să mă adaptez în noua casă şi să o transform în cămin. Dar, cum spuneam, nu prea am timp pentru asta, aşa că o să mai dureze niţel pînă cînd o să fie gata şi o să pun poze pe blog. La serviciu a început cea mai aglomerată perioadă a anului, cu zile atît de încărcate, că nu am timp nici să mănînc. Nu am timp de rezolvat probleme personale, deşi am o listă lungă-lungă. Nu am lămurit situaţia cu fostul proprietar, care vrea să mă jupoaie de bani, şi va trebui să mai fac un drum la Ministerul de Finanţe şi să consult un avocat. Mai am o dispută cu o societate de asigurări, fiindcă mi s-au stricat nişte rafturi în timpul transportului din România în Belgia şi le-am cerut despăgubiri, iar ei nu se grăbesc să plătească. N-am reuşit să-mi schimb cartea de identitate, dar sper s-o fac pînă la sfîrşitul anului şi să intru în legalitate. Şi mai am de recuperat banii pentru transportul internaţional de mobilă, dar nici acolo nu e atît de simplu, fiindcă trebuie să scriu o notă explicativă, în care să justific de ce am cerut mutatul la o adresă şi l-am făcut la alta. Şi de ce am plătit 300 de euro în plus pentru liftul exterior (primul apartament era la parter, deci n-aş fi avut nevoie, însă acum m-am mutat la etajul 3 şi am băgat toată mobila pe geam).

Peste toate astea, mai am kinetoterapia, osteopatul, dentistul la care n-am mai apucat să ajung, o programare la dermatolog pentru nişte aluniţe, plus coafeza la care trebuie să ajung înainte de Crăciun, că pleacă în vacanţă. Şi, ca să fie totul şi mai complicat, n-am mai reuşit să mă readaptez la fusul orar după întoarcerea din vacanţă şi sufăr de insomnii crunte.

Sper sincer ca anul care vine să fie mai bun, fiindcă ăsta m-a stors de puteri...

Democrația, în inima Europei

Ieri a fost zi de grevă și manifestație națională. De fiecare dată cînd am asistat la așa ceva, s-a lăsat cu bătaie și capete sparte. Nici de data asta, belgienii nu m-au dezamăgit. Căile ferate, care se luptă din greu cu pierderile financiare, s-au gîndit să mai piardă niște bani și au vîndut 80 000 de bilete la preț redus, pentru cei din provincie, care voiau să ajungă la Bruxelles. Evident, au pus în circulație și 15 trenuri suplimentare, toate costurile urmînd a fi suportate de către populație, cu ocazia următoarelor scumpiri de bilete. În consecință, numărul de manifestanți, care de obicei se învîrtea pe la 50 000, a depășit 100 000 de data asta (după unele estimări au fost 120 000).

 

Întreg orașul a fost blocat, multe magazine au fost închise, estimînd corect că nu vor avea prea mulți clienți în ziua respectivă, iar traseul manifestanților (de la Gara de Nord la cea de Sud) a fost zonă de război. Eu am reușit să ajung la birou doar fiindcă au mai circulat cîteva metrouri (3-4 pe oră) și am stat baricadată în clădire pînă seara, urmărind însă veștile despre miting. O să vă întrebați de ce au ieșit în stradă 100 000 de oameni, cînd la București abia se adună cîteva sute la un miting. Pentru că noul guvern, format acum 27 de zile, a anunțat măsuri de austeritate. Iar oamenii nu au așteptat să le vadă puse în aplicare, nu au așteptat să treacă măcar o lună de funcționare a noului guvern, ci au ieșit să protesteze.

 

La un număr atît de mare de manifestanți, era de așteptat ca lucrurile să scape de sub control. Mai ales că a participat și nucleul dur, respectiv docherii din Antwerpen, care se înflăcărează subit după ce iau la bord puțin (mai mult) alcool. La nici o oră după ce a început manifestația, Poliția a scos tunurile cu apă și gazele lacrimogene, manifestanții au aruncat cu pietrele din caldarîm, cu sticle, pubele, garduri metalice, stîlpi de semnalizare și cu ce au mai găsit pe străzi. Rezultat: 60 de răniți, dintre care 24 de spitalizați, 30 de arestați, mașini și motociclete distruse (atît ale poliției, cît și ale unor cetățeni nevinovați, care se parcaseră în zonă) și străzi devastate, pline de gunoaie și de resturile rămase după bătălie. Pe la 17.30, după ce a primit întăriri masive, poliția a reușit să respingă atacul ultimilor manifestanți și să elibereze zona Gării de Sud, unde au fost luptele cele mai grele. Curățarea zonei s-a făcut cu bastoanele, iar polițiștii nu au făcut nici o diferență între participanții la miting și gură-cască de pe margine: au încasat-o la greu cu toții.

 

Deși de fiecare dată se lasă cu bătaie și capete sparte, niciodată nu am auzit pe cineva să protesteze împotriva brutalității poliției sau să pomenească ceva de drepturile omului. Bătăile se desfășoară într-un ciudat spirit de fairplay: fiecare parte știe bine regulile jocului și le acceptă fără crîcnire, cu toate consecințele ce decurg de aici. După ce au fost dispersați (cu forța) toți manifestanții, reprezentanții sindicatelor s-au dus liniștiți la guvern, să discute cu prim-ministrul despre cerințele lor. După o oră de discuții, nu s-a ajuns la nici un rezultat, fiindcă guvernul n-are nici o intenție să renunțe la măsurile de austeritate. Așa că toată lumea a plecat acasă, nu înainte ca manifestanții să promită că se vor întoarce în decembrie și atunci vor distruge Bruxelles-ul de-adevăratelea.

 

Vă las să vă bucurați și de cîteva imagini de la cum se manifestă democrația la Bruxelles. Fotografiile aparțin agențiilor de presă menționate.

 

© Photo_news

© Reuters

 

© Reuters

© Reuters

© Reuters

© Reuters



© Belga



© Belga

© Belga

© Belga

Povestea asta are și un final fericit. Mașina portocalie care se vede răsturnată într-una din imagini aparținea unui electrician, care o cumpărase la mîna a doua, și care s-a trezit că manifestanții i-au incendiat-o, cu tot cu trusa de scule din portbagaj și cu toate materialele de lucru. Cum omul era un amărît, un arab cu mulți copii pe acasă, care strînsese bani timp de un an ca să-și ia mașină, s-au găsit și oameni cu sufletul mare, care au donat bani pentru a-l ajuta să-și cumpere alta. Doar în cîteva ore s-au strîns peste 11 000 de euro, iar acum sînt destui bani pentru a despăgubi și alte victime ale vandalismului de ieri. Și totul doar din donațiile cetățenilor, fiindcă statul nu intervine în treburi din astea. El trebuie să ia măsuri de austeritate, nu-i așa ?
 

A venit toamna, opriți munca și spălatul !

Dacă „codrul e frate cu românul”, atunci greva e soră cu belgianul. Fiindcă nici n-am vorbit bine despre greve, că s-a anunțat un alt val. După căi ferate, supermarketuri și poștă, au făcut și polițiștii grevă. Mai întîi, au defilat prin oraș cîteva sute, pentru că vor să iasă la pensie la 58 de ani, nu la 60 cît prevede legea actuală. Lege după care noi vom ieși la 67 de ani, dar să nu ne comparăm cu polițiștii…După marș, s-au gîndit să facă și ei grevă, dar una mai specială, ca de polițiști belgieni. Respectiv, s-au gîndit să muncească. Au anunțat controale suplimentare pe aeroport, unde au creat un haos total, mai ales că era perioada de vacanță școlară și erau mai mulți pasageri ca de obicei. După ce au dat peste cap aeroportul, unde se formaseră cozi imense la controlul pașapoartelor, fiindcă domnii citeau acum pagină cu pagină, motivînd că ei fac un control amănunțit, s-au mutat la Gara de Sud, de unde pleacă Eurostarul spre Londra, să-i mai amețească și pe călătorii de acolo.

 

Iar azi sindicatele au anunțat începutul sezonului de greve de toamnă. Joi 6 noiembrie este grevă națională. La Bruxelles va fi miting toată ziua, cu defilare prin tot orașul, iar poliția a anunțat deja că traficul va fi perturbat și a rugat șoferii să evite să intre sau să circule în oraș cu mașina. Doar trenurile vor circula cît de cît, dar vor fi pline cu sindicaliștii care vin din alte orașe spre Bruxelles. Deci va fi un haos garantat. Mai rău e că și transportul în comun participă la grevă, iar acum stau foarte departe de centru și n-am cum să ajung pe jos la serviciu. Nu știu cum o să mă descurc… Ziua următoare, pe 7 noiembrie, e grevă în închisori. Despre situația din închisorile belgiene o să scriu un articol aparte, fiindcă sînt prea multe de spus aici. În fine, căile ferate, care abia au terminat o grevă și tocmai gestionează niște accidente (da, iar s-au mai bușit niște trenuri și s-a lăsat cu răniți), au anunțat că mai vor să facă o grevă, în perioada 7-23 noiembrie. Pentru greva neanunțată de data trecută, conducerea a aplicat pedepse „dure”: tuturor greviștilor li s-au oprit 12,50 euro din salariu.

 

După ziua de grevă națională, mai avem și greve regionale: pe 24 noiembrie, 1 decembrie și 8 decembrie (din nou la Bruxelles). După ce s-au antrenat și regiunile, o luăm din nou de la capăt, cu o nouă zi de grevă națională, pe 15 decembrie, cînd se pare că nici avioanele nu vor mai zbura. În aceste condiții, mă întreb cine mai muncește în țara asta. Ce-i drept, întrebarea asta mi-o pun de cînd am venit în Belgia și tot n-am găsit un răspuns… Apropo, o grevă scurtă, de juma' de zi, a fost și la federația de fotbal, ca protest pentru concedierea personalului. Asta ca să nu fie nici o îndoială că toată lumea face grevă pe aici.

 

A doua mare problemă e penuria de energie. După cum v-am spus, ne pasc niște întreruperi de curent iarna asta. Pe lîngă sfaturile (idioate) date de miniștri pînă acum, guvernul a lansat și un site cu sfaturi utile. Se reiterează ideea că trebuie să economisim drastic curentul între 17-20. Pe lîngă interdicția de a spăla rufe, vase sau propriul corp, ni se oferă și alte idei minunate de economisire. Să nu mai folosim periuța de dinți electrică, să scoatem încărcătorul de mobil din priză, să nu deschidem ușa cuptorului cînd gătim (ca să vedem în ce stadiu e friptura), să nu gătim mai multe feluri de mîncare (minunat, trăiască raționalizarea!), să nu fierbem mai mult de o cană de apă pentru ceai, să deschidem frigiderul o singură dată și să scoatem tot ce avem nevoie din el… Dacă spălăm totuși rufe, să le spălăm numai cu apă rece și să nu folosim uscătorul după aceea. Să nu mai folosim calculatorul, ci doar laptopuri sau tablete, care să meargă pe baterie și pe care să le încărcăm doar noaptea. Iar la serviciu să nu mai luăm liftul, ci să urcăm pe scări. În sine, sfaturile n-ar fi chiar rele (ecologiștii probabil că le adoră), însă sînt total impracticabile. Ca să nu mai spun că generează panică și că impresia generală e că ne pregătim de război. Iar eu lucrez la etajul 7, cu niște scări fooaarte lungi între etaje, și n-am de gînd să-mi dau duhul în fiecare zi. Cît despre restul sfaturilor, se vede că belgienii n-au trăit în perioada ceaușistă și n-au experiență cu restricțiile: au uitat să interzică uscătorul de păr, telefonul fix, aspiratorul și mașina de tocat. Dar mai e vreme, oamenii abia acum învață…

 

Greve, furtuni și alte banalități

A venit toamna, deci a început sezonul furtunilor. Aici, lumea se panichează atît de tare, încît avertizările de furtună ajung ca în povestea cu Petrică și lupul: de cele mai multe ori nu se întîmplă mai nimic. Dar, de fiecare dată, belgienii fac pregătiri ca pentru dezastre apocaliptice: se închid toate parcurile din oraș, mașinile nu mai au voie să circule prin pădure și toată lumea se baricadează în case, să urmărească furtuna la TV. E adevărat că pe coastă situația e destul de serioasă, fiindcă vînturile suflă cu peste 80 km/h și fiecare furtună din Marea Britanie, după ce face ravagii pe acolo, traversează canalul Mînecii, și-și face nițel de cap și prin Flandra. Dar Bruxelles-ul e suficient de departe ca să nu fie afectat, deci panica e inutilă. Anul trecut am avut doar 3-4 furtuni zdravene, cînd într-adevăr am avut senzația că o să zboare acoperișul de pe casă și n-am putut să închid un ochi toată noaptea din cauza vijeliei. Să vedem ce mă va aștepta și toamna/iarna asta…

Între timp, s-a mai găsit un motiv de panică: criza energetică. Nu știu dacă din motive de ruși care taie gazele sau de belgieni care nu știu să se administreze, dar sîntem amenințați cu întreruperi de energie. Prin oraș e plin de afișe cu "Blackout is no fun" (nu zău !), iar ziarele publică hărți cu zonele care vor fi cele mai afectate de întreruperile de curent. Poți să cauți și pe internet, în funcție de adresă, să vezi ce te paște… Mai nou, ministreasa flamandă a energiei a venit cu o propunere genială: să nu mai folosim aparate electrocasnice, să nu mai facem duș și nici să nu spălăm vase între 17-20. Mă întreb dacă la ora 20, cînd toți belgienii vor băga în priză aparatele și va cădea instant rețeaua națională, va mai conta faptul că s-au economisit nu știu cîți kilowați… Doamna ministru nu e singura cu idei crețe: cei de la pompe funebre presează guvernul să aprobe o lege prin care cadavrele să nu mai fie incinerate (consum mare de energie, deh), ci dizolvate în hidroxid de potasiu. Cică așa e mai ecologic… Eu știam că și soda caustică ajută, dar poate întrebăm și la mafioți, că sigur știu și ei metode de-astea bio, care nu consumă curent.

Toamna e și sezonul grevelor. Ce-i drept, aici sînt greve tot timpul, dar toamna se înmulțesc dramatic. Au fost cîteva zile de grevă la căile ferate, că tot mergeau foarte bine. Citisem recent că trenul Oostende-Paris transportă în medie patru călători pe zi ( nu e o greșeală, pe zi, nu pe oră), dar nu va fi scos din noul mers al trenurilor. Să nu cumva să-și reducă pierderile și să devină profitabili, că nu-s obișnuiți cu asta și s-ar putea să li se facă rău. Au introdus în schimb un tren direct spre Amsterdam, pe care-l așteptam de doi ani, dar care face cei 200 de km în 3h20… În curînd se anunță grevă și la aeroport, evident, exact la sfîrșitul unei perioade de vacanță școlară, cînd e un număr crescut de pasageri și cînd se poate crea cît mai mult haos. Am înțeles că și poșta vrea să intre în grevă. Și ei munceau excesiv de mult, cu program de 9-17, ca să nu te poți duce nici înainte, nici după serviciu. Ca să pună capac, au intrat și supermarketurile în grevă. Zilele trecute au fost peste 100 de supermarketuri Delhaize închise, ceea ce n-a făcut decît să trimită toți clienții la concurență, să le sporească ălora vînzările. Deocamdată, cei de la transportul în comun văd că se abțin, dar nu e vremea pierdută… Oricum, sindicatele au anunțat că pe 15 decembrie va fi o zi de grevă națională, în toate sectoarele. E cazul să-mi fac provizii serioase și să cumpăr lumînări, că poate pînă atunci ne taie și curentul…

Între case

Am mai trecut un hop - golitul apartamentului din România. Am muncit o săptămînă la golit sertare și triat lucruri (să trăiască rudele care m-au ajutat !), am mai aruncat zeci de saci de hîrtii și de mărunțișuri și am dat cadou haine, plante și tot ce-mi mai prisosea prin casă. În pauzele de curățenie, am fost la cumpărături, să fac provizii de zacuscă și dulcețuri, să am ce mînca la iarnă.

Cînd au venit cei de la firma de mutări eram deja stoarsă de puteri și nu-mi doream decît să se termine cît mai repede corvoada. Dar au fost atît de profesionişti, încît mi-au luat o mare povară de pe umeri şi au făcut ca întregul proces să fie total lipsit de stres. Am fost foarte impresionată de viteza şi de îndemînarea cu care au făcut totul, de la împachetat farfurii şi pahare, la dezasamblat mobilă. După ce au terminat de încărcat totul în camion (141 de colete !) şi au plecat, am rămas în casa goală. Chiar dacă ştiu că trebuie să fac pasul ăsta, mă încearcă un pic de tristeţe la gîndul că mă despart definitiv de un loc în care am trăit 24 de ani. Pînă acum, am tot făcut naveta între Bruxelles şi Bucureşti şi am venit acasă aproape o dată pe lună. Nici măcar nu îmi luam bagaje cu mine, fiindcă aveam tot ce-mi trebuia acasă. De acum înainte, însă, acasă nu mai există... Probabil că voi ajunge mult mai rar la Bucureşti, doar dacă voi avea treabă sau dacă mă va mîna dorul de prieteni. Şi va trebui să-mi iau bagaj, ca în orice vacanţă, şi să văd unde voi dormi.

Plecarea din România a fost cu peripeţii, fiindcă am plecat cu maşina, cu o prietenă. Am fost gata de plecare la prînz, dar am stat încă două ore degeaba, fiindcă cineva se parcase în faţa garajului şi nu puteam să scoatem maşina. După ce am întrebat pe toată lumea prin jur şi ne-am umplut de nervi, am sunat la poliţie. Au venit doi băieţi foarte veseli, care ne-au comunicat că nu mai au competenţe de ridicat maşini, deci nu au cum să ne ajute. Într-un final, au identificat proprietarul maşinii, o cretină de pe aceeaşi stradă, care a venit după vreo oră, foarte ofuscată că am apelat la poliţie să dăm de ea. Şi care avea loc de parcare mai sus pe stradă, în faţa propriei case, dar n-a vrut să parcheze acolo, ca să nu-l blocheze pe taică-su. Chestiile astea mă fac să mă bucur că am plecat din ţară şi să scap de orice nostalgii. Au şi belgienii proştii lor, dar ai lor sînt doar proşti, nu sînt şi obraznici...

Ajunsă la Bruxelles, am intrat în vîrtejul nebuniei de a căuta altă casă. Pentru că nu vreau să rămîn în apartamentul pe care l-am închiriat înainte de plecare. Precum am bănuit, antena de satelit nu merge. După o perioadă de neagră depresie (generată de situaţia în care am ajuns), m-am hotărît să reziliez contractul, indiferent de penalităţi. La urma urmei, sînt doar nişte bani, iar confortul meu psihic este nepreţuit. O să fac foamea vreo trei luni, dar oricum mai voiam să mai slăbesc niţel...

După ce am văzut cîte am împachetat la Bucureşti, m-am hotărît să caut o casă mai mare, cu suficient spaţiu, nu cu camere tip debarale de 8 metri pătraţi, care să mă frustreze permanent. Evident, asta costă. Dar, pînă la urmă, tot ce-i bun în viaţă costă, aşa că îmi asum această alegere. Am avut discuţii pe tema asta cu prieteni şi cunoştinţe de aici şi majoritatea sînt şocaţi de ideea de a da atîţia bani pe chirie. Cum, o treime din salariu pentru o casă ? Păi ai putea să faci altceva cu banii ăştia... Se poate, dar aş fi mult mai nefericită. Extrem de puţini m-au înţeles, respectiv cei care dau şi ei o grămadă de bani pentru confortul lor propriu. Între timp, dorm pe salteaua gonflabilă, care nu e prea confortabilă, mai ales pentru spatele meu, şi am sentimentul că sînt la camping. Am împrumutat şi un scaun, iar de ieri am şi o lampă, după o săptămînă de stat pe întuneric şi mers la baie cu lanterna. N-am despachetat nimic, în afară de cîteva haine şi prosoape. La bucătărie n-am frigider, deci nu gătesc decît strictul necesar, pentru masa din seara respectivă. Una peste alta, e deprimant să trăieşti aşa. 

Dacă am mărit bugetul, am găsit rapid cîteva potenţiale apartamente. Doar unul pare că are amplasarea necesară pentru antena mea, aşa că sînt hotărîtă să-l iau. În mod ironic, este în fostul cartier, de unde tocmai am plecat luna trecută, un kilometru mai la nord de fosta casă. Am un supermarket foarte aproape (lucru mare la Bruxelles, unde magazinele sînt rare) şi staţia de autobuz la trei minute de mers pe jos, cu autobuz direct spre serviciu. Pînă la birou fac cam 15-20 de minute cu autobuzul şi 25-30 de minute dacă merg pe jos. Doar de metrou sînt departe, dar nu e atît de grav. Deocamdată, mai am de discutat diverse mărunţişuri cu proprietarii, dar dacă se lămuresc lucrurile, săptămîna viitoare aş vrea să semnez contractul. În principiu, mă voi muta în jur de 15 noiembrie, aşa că mai am trei săptămîni de dormit pe saltea, într-un apartament gol şi neconfortabil. Dar rezist, cu gîndul la vremurile bune care vor veni... 

 

Spre Franța, prin apă și prin nisip

După cum v-am mai povestit, anul ăsta vara a fost cam friguroasă. Nu chiar ca în Scoția, unde există doar două anotimpuri, iunie și iarnă, dar pe aproape. Însă în septembrie a început așa-numita vară indiană, care ne-a adus soarele și căldura mult visate. Așa că am profitat de ultimele zile frumoase, ca să merg la mare. Litoralul belgian nu e foarte întins, cam 67 de km, iar stațiunile sînt urîte, pline de clădiri de beton și de blocuri foarte înalte, să aibă unde să se mute pensionarii. Fiindcă aici lumea bună și cu bani se mută la mare după ce iese la pensie, ceea ce face ca media de vîrstă a locuitorilor de pe litoral să fie undeva în jurul a 70 de ani.

 

Am ales ca destinație De Panne, ultima stațiune înainte de granița cu Franța, și care are reputația de a fi una dintre cele mai drăguțe (mai puține betoane și mai multe case). În plus, e înconjurată de rezervații naturale de dune de nisip, cu multe trasee pentru amatorii de plimbare, și are și cea mai întinsă plajă. Mi-am sacrificat somnul de duminică, fiindcă trenul pleca pe la 08.50 și am purces la drum. Aveam de ales între a schimba trenul în Gent sau a lua un tren direct. În stil pur belgian, trenul direct ajungea cu 20 de minute mai tîrziu, așa că am renunțat la el. Oricum, drumul durează mult prea mult  (ajungeam mai repede la Londra…), dar deja m-am obișnuit cu lentoarea căilor ferate. Gara e în afara orașului, practic e în alt oraș cu totul, dar există tramvai care merge în centru. După o escală la biroul de informare turistică, de unde ne-am cumpărat hărți cu traseele din zonă, am plecat la drum.

 

Orașul e într-adevăr drăguț, cu multe case cochete și cu un aspect de vacanță.

 

 

 

Sînt și aici destule blocuri, mai ales la malul mării. Dar plaja este într-adevăr foarte frumoasă, lată și cu nisip extrem de fin. Evident, tentația cea mare a fost să mă plimb cu picioarele prin apă. Fiind vorba de Marea Nordului, temperatura e doar pentru localnici, căliți de mici. Dar după primul sfert de oră, picioarele mele erau deja suficient de înghețate și de amorțite ca să nu mai simt nimic… După cîțiva kilometri de bălăceală, am văzut steagul Franței fluturînd din vîrful unui catarg înfipt în dunele de nisip, semn că acolo era granița cu Franța. Și așa am traversat frontiera prin apă.

 

  

 

 

Prima localitate franceză de pe coastă se numește Bray Dunes și e mititică, dar plină de farmec. Nici vorbă de betoanele din Belgia, doar căsuțe și cîrciumi cu terase. Evident, e plin de belgieni, care vin să mănînce la prețuri mici și să bea vin franțuzesc. Proprietarul terasei unde am mîncat mi-a urat să mai trec pe acolo, iar cînd i-am răspuns că va fi mai greu, fiindcă stau în Belgia, mi-a zis că și el ajunge prin Belgia o dată la doi ani. Eu m-am mirat și i-am spus că nu e chiar atît de departe, mai ales că eu am venit pe jos pînă acolo. Săracul om era să cadă de pe scaun. „Cum adică, pe jos ?” „Păi, pe plajă, mai precis prin apă.”  L-am lăsat șocat și am plecat mai departe.

 

 

 

 

Drumul de întoarcere l-am făcut prin dunele de nisip. N-am ajuns și la zona unde sînt turmele de măgari, dar poate data viitoare… Am mers descălțată și pe poteca dintre dune, fiindcă nisipul e la fel de fin ca cel de pe plajă și oricum îmi intra în pantofi la fiecare pas. Fără hartă e destul de complicat, fiindcă traseele nu sînt marcate, ci au numere din loc în loc și trebuie să știi ce număr să alegi la fiecare intersecție. Fiind aproape de Dunkerque, e plin de cazemate și buncăre din timpul războiului, unele căzute în ruină, altele pictate și transformate în atracții turistice.

 

 

 

 

 

 

 

Cînd am ieșit din zona dunelor și am ajuns din nou la plajă, am avut surpriza să constatăm că, între timp, venise refluxul și marea se retrăsese. Am uitat cît de puternică e mareea aici, fiind obișnuită cu Marea Neagră. Plaja era acum uriașă, de sute de metri. Însă fundul mării e foarte dur și e mult mai greu de mers pe nisipul întărit și denivelat. Apăruseră și pescari, care umblau cu minciogurile prin mare, dar nu știu ce anume prindeau, probabil creveți.

 

 

 

Cînd am ajuns înapoi în De Panne, era deja trecut de ora 19.00. Din cauza oboselii (făcusem în total cam 17 km pe jos), n-am mai gîndit rațional și am luat cîteva decizii proaste. Știam că există doar un tren pe oră spre Bruxelles, dar nu știam la ce oră și perspectiva de a aștepta timp îndelungat în gară ne cam speria. Așa că am hotărît că ar fi mai bine să mergem pînă la Oostende, 30 de km mai la nord, unde e o gară mai mare și de unde existau șanse să găsim mai repede un tren. Am luat tramvaiul, care a făcut o oră pînă acolo. Am ajuns la gara din Oostende pe la 20.45 și am constatat că și de aici era doar un tren pe oră spre Bruxelles, care abia plecase. În consecință, am luat un tren care mergea la Gent, în ideea că de acolo sînt două trenuri pe oră spre Bruxelles. Dar n-am căscat ochii bine la traseu - era un tren care ocolea îngrozitor și care făcea o buclă prin juma' de Belgie, înainte să ajungă în Gent. După mai bine de o oră de mers, trenul s-a oprit într-un orășel și n-a mai mișcat. Am așteptat aproape jumătate de oră, ca să ne anunțe că a avut loc un accident pe linie (era duminică, ziua cînd îi apucă pe toți sinucigașii pe aici) și că trenul nu poate merge mai departe. Și că o să ne pună la dispoziție un autobuz, dar care o să vină abia peste o oră și care nu va merge decît pînă la cea mai apropiată gară. De unde nu exista nici un tren care să meargă la Bruxelles și, oricum, am fi ajuns acolo spre miezul nopții. Am început să fac diverse scenarii apocaliptice - unde găsim un hotel, să dormim acolo și să luăm un tren a doua zi dimineață, cu riscul de a întîrzia la birou. Doar că eram undeva la mama dracului și nici măcar nu puteam situa pe hartă localitatea respectivă. Am intrat în vorbă cu ceilalți călători și am aflat că eram cam la o sută de kilometri de Bruxelles și că erau puține șanse să mai ajungem într-un oraș mai mare în seara/noaptea aia, ca să prindem un tren. Ni s-a sugerat să luăm un taxi pînă la Bruges, care era la doar 40 de km. Dar la cît costă taxiul aici, lăsam peste 100 de euro, deci era mai ieftin să dormim la un hotel. Într-un final, după ce începusem să ne consolăm cu ideea că vom dormi cine știe pe unde, am avut parte de un mic miracol. O tînără care fusese cu noi în tren și cu care vorbisem de cîteva ori, cerîndu-i diverse informații, a venit la noi și s-a oferit să ne ducă cu mașina pînă la cel mai apropiat oraș. Sunase un prieten să vină s-o ia din gară și s-a gîndit să facă o faptă bună și să ne salveze și pe noi, dacă tot era loc în mașină. Și așa, datorită unor flamanzi cu inima mare, am ajuns să dorm totuși în patul meu. Fiindcă din gara unde ne-au lăsat am găsit un tren spre Gent, iar din Gent am luat alt tren spre Bruxelles, probabil ultimul din ziua respectivă. Am ajuns aproape la 1 noaptea acasă, obosită moartă. Atît de obosită, încît nu am fost în stare nici să mă tîrăsc pînă la duș, și am umplut patul de nisipul de pe picioare…

 

Am tras concluzia că nu e cazul să mai merg vreodată cu trenul duminica prin Belgia, fiindcă e a doua sau a treia oară cînd rămîn blocată pe undeva din cauza anulării trenurilor. Și că trebuie să am cu mine și o hartă a țării, ca să pot urmări gările unde oprește trenul și să nu mai ocolesc sute de kilometri prin cîmpii. Dar la mare o să mă mai duc, fiindcă a fost într-adevăr frumos. Doar că, în țara asta de șapte ori mai mică decît România, mersul cu trenul e întotdeauna o aventură cu final neașteptat.

 

 

Mutatul dăunează grav sănătății

AMR 3… Peste trei zile părăsesc definitiv apartamentul în care stau de un an și jumătate. Și încă nu am terminat de împachetat și de transferat lucrurile în viitorul apartament. Am făcut zeci de drumuri între cele două apartamente, am umplut o cameră cu sacoșe, saci și valize, dar mai am încă destule.

 

De cîteva nopți, nu mai dorm bine din cauza stresului. Adaug mereu lucruri pe listele cu lucruri de făcut, stau pe mailuri și telefoane cu diverși furnizori, caut electricieni și zugravi etc. La serviciu am anunțat deja că zilele astea am un program-șvaițer. Adică în principiu sînt la muncă, dar cu găuri mari în orele de program, în care fug să mă întîlnesc cu vreun tehnician, să aștept o livrare sau să rezolv vreo problemă administrativă. Mi-am comandat televizor și mașină de spălat (și am depășit zdravăn bugetul estimat inițial). Cum aici aproape nimic nu e pe stoc, trebuie să fii foarte atent la termenele de livrare, care pot depăși o lună. Deci alegerile se fac mai puțin în funcție de model sau de preț și mai mult în funcție de cît de repede ai nevoie de obiectul respectiv. După care trebuie să stai pe telefon, fiindcă ți se spune că vei fi anunțat cînd vor primi obiectul, dar evident că uită să te sune. Cu puțin noroc și ceva nervi pierduți cu funcționari tîmpiți, am reușit să obțin termene de livrare decente, de 10-14 zile. Televizorul a sosit ieri, chiar mai devreme de ora prevăzută (ceea ce m-a costat un taxi, ca să ajung rapid și să nu-i las pe băieți să mă aștepte prea mult). Arată bine, dar e prea modern pentru evul mediu tehnologic în care se află Belgia. Dar, cu puțin noroc, poate în cîțiva ani ajunge progresul și la noi…

 

Azi a trebuit să stau toată dimineața în noul apartament, fiindcă trebuia să vină tehnicianul de la Belgacom, să-mi conecteze cablul și internetul. Tot azi venea și mașina de spălat. Belgacom-ul se pare că a intrat în anul morții, fiindcă s-a schimbat mult în bine. După toate poveștile horror auzite de la colegi și prieteni și după toate problemele avute cu ei anul trecut, mă așteptam la ceva nervi. Dar li s-a schimbat conducerea, iar schimbarea e vizibilă. Nu numai că m-au sunat la fix două minute după ce le-am trimis un e-mail, dar mi-au confirmat programarea și în scris, după care mi-au mai dat SMS-uri cu două zile înainte, să mă întrebe dacă nu cumva m-am răzgîndit și aș vrea altă dată. Am schimbat programarea inițială, fiindcă nu aveam încă televizor, și mi-au reconfirmat pe loc noua dată. După care, cu o zi înainte, mi-au mai dat vreo două mesaje, să-mi reamintească. Singura bubă: tehnicianul urma să vină între 8 și 12.30. Deci a trebuit să mă scol pe la 7, ca să ajung la apartament la 8, să nu cumva să-l ratez pe Dorel. Care a venit după ora 11, cînd deja citisem 300 de pagini din cartea pe care, prevăzătoare, mi-o luasem la mine. Omul a fost destul de ok, doar că a trebuit să mai plătesc 80 de euro, fiindcă priza era pe hol și n-am vrut să mai trag cabluri prin casă. Așa că a trebui să mai cumpăr niște adaptoare, ca să pot conecta televizorul wireless la rețea.

 

Cu ocazia asta, am mai învățat și un cuvînt nou. La un moment dat, m-a întrebat: „Dar un domino aveți ?” Eu m-am uitat la el, neînțelegînd ce vrea să spună. „Dacă nu aveți, n-am cum să vă conectez.” Într-un final, ne-am lămurit că domino însemna prelungitor sau triplu ștecăr. M-am uitat în dicționarul olandez după aceea, unde scria că e un regionalism belgian. Cum eu vorbesc olandeza standard, de Olanda, e normal că nu l-am mai auzit pînă acum. Tot la cuvinte noi, dar în franceză, am mai învățat recent „diable”, adică diavol, care înseamnă cărucior de cumpărături sau de marfă, din acela pe care-l tîrăsc toate mămăițele prin supermarketuri.

 

Cînd a venit mașina de spălat, am avut surpriza să constat că nu funcționează robinetul de apă la care am conectat-o. Și nu am nici cea mai mică idee care e motivul… Deci mai am încă o problemă de rezolvat, de care mă puteam lipsi. Și nu știu cu cine aș putea s-o rezolv. Blocul are un administrator extern, o firmă care se ocupă mai mult de facturile de utilități și de întreținerea spațiilor verzi. Le-am scris acum o lună de zile, să-i anunț că mă mut și să-i rog să comande plăcuțe cu numele meu pentru sonerie și cutia poștală. Evident, o lună e mult prea puțin pentru așa ceva - încă nu am plăcuțe la sonerie. Și nu ne-am lămurit cum o să scrie pe ele, fiindcă ei vor doar numele de familie, iar eu vreau și inițiala, dar cică trebuie să respectăm regulamentul intern al blocului.

 

Mai trebuie să-i scriu proprietarului, ca să-i cer acordul să zugrăvesc un perete (care e gri șobolan, culoarea națională belgiană) și să mut niște etajere (în care am dat cu capul de cîteva ori și am deja un cucui). Și mai am de făcut contractele de utilități, fiindcă trebuie să le reziliez pe cele vechi mai întîi, iar citirea contoarelor se va face abia în ultima zi, cînd facem procesul verbal de predare-primire.

 

Problema cea mai mare este însă antena de satelit. Blocul este înconjurat de copaci, ceea ce înseamnă că risc să nu am semnal. Fiindcă a dracului tehnologie modernă, unda trece prin plastic, dar nu și prin frunza de copac… Deja rumeg scenarii apocaliptice, în care sînt nevoită să mă mut înainte să fi locuit cu adevărat în apartament. Iar rezilierea contractului nu e o glumă aici, penalitățile sînt uriașe. În plus, mi-a luat șase luni să găsesc apartamentul ăsta, nu știu cîte luni îmi va lua să găsesc altul. Mobilele din România stau să plece cu containerul și nu știu dacă să le mai aduc aici sau nu… În acest moment, oricum nu mai gîndesc logic. Aștept să treacă zilele una cîte una, să rezolv ce pot rezolva, iar restul… Sper să supraviețuiesc.