Întoarcerea acasă

A trecut mai bine de un an de cînd sînt în Belgia. Mai exact, un an şi patru luni. Încă nu e o cifră rotundă, aşa că nu am motive de sărbătoare. Şi nici nu ştiu dacă voi simţi vreodată nevoia să sărbătoresc faptul că mă aflu aici. Cu toate acestea, Belgia este noua mea casă şi se pare că subconştientul meu ştie asta foarte bine. De fiecare dată cînd plec în România, spun că mă duc „acasă”.  Însă, cînd ajung la Bucureşti, sentimentul nu mai este acelaşi. Sigur, totul e familiar, sînt străzile şi locurile pe care le cunosc de zeci de ani, dar ceva nu se mai leagă... Nu mai pot identifica oraşul ca fiind „acasă”. Chiar şi în apartamentul meu, în patul în care am dormit în ultimii zece ani, nu mă mai simt acasă. Cordonul ombilical s-a rupt, iar casa mea a devenit străină. Mă simt mai bine cînd mă întorc în apartamentul meu închiriat din Bruxelles, deşi stau de prea puţin timp acolo şi am planuri să mă mut cît de curînd în altă parte.

Am început să mă întreb ce înseamnă cu adevărat „acasă” şi dacă avem într-adevăr nevoie să fim legaţi de un anumit loc. Fiindcă întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, nu m-am simţit niciodată străină în locurile pe unde am fost. M-aş fi văzut trăind oriunde, fără mari probleme. Însă, evident, unele locuri mi-au plăcut mai mult decît altele. Ca şi la oameni, poţi avea o chimie deosebită cu anumite locuri. Sînt cîteva, numărabile pe degetele de la o mînă, unde m-am simţit cu adevărat fericită. Genul acela de fericire rară, pe care o poţi recunoaşte doar cînd ajungi să o trăieşti, sunt clipele acelea în care ai brusc senzaţia că toate piesele de puzzle din viaţa ta s-au aşezat, în sfîrşit, la locul lor şi că lumea e absolut minunată.

Sigur că fericirea nu e legată de fapt nici de oameni, nici de locuri. La fel şi noţiunea de „acasă”, care ţine doar de universul interior al fiecăruia. „Limba română este patria mea” spunea Nichita Stănescu. Şi, într-adevăr, e o patrie pe care o porţi cu tine oriunde în lume şi la care te întorci tot timpul. E o patrie atemporală şi apolitică, este un „acasă” permanent.

Întoarcerea acasă este întoarcerea în sufletul meu.

Să zburăm deasupra casei

Cînd am început să-mi caut casă în Bruxelles, am fost avertizată, printre multe altele, să nu mă mut în cartierele prea apropiate de aeroport, fiindcă o să-mi vîjîie avioanele deasupra capului toată ziua. Am ascultat sfatul și m-am mutat cam la 10 km de aeroport. Cu toate astea, cînd am auzit primele avioane zburînd în apropiere, am crezut că voi asista la o prăbușire în direct, atît de puternic se auzeau motoarele… Cu timpul, m-am obișnuit cu zgomotul și nu m-a mai deranjat.

 

De la începutul lui februarie 2014, rutele de zbor ale avioanelor s-au schimbat și, cum sîntem în Belgia, schimbarea e de obicei în mai rău… În loc să ocolească cît mai mult orașul, ca pînă acum, noile rute survolează centrul Bruxelles-ului. Prin urmare, acum avem parte de 100 de avioane pe zi, zburînd la joasă altitudine. De la fereastra biroului, văd avioanele trecînd unul cîte unul și, uneori, mai casc gura să văd de la ce companie sînt, fiindcă sînt atît de aproape, încît se văd toate detaliile. Iar ultima dată cînd am zburat cu avionul, am avut parte de perspectiva inversă, de a trece chiar deasupra clădirii în care lucrez. Și trebuie să recunosc că se vede frumos de sus și că e plăcut să recunoști sediile instituțiilor europene și a altor clădiri emblematice pentru Bruxelles.

 

Însă pentru locuitori e mai puțin plăcut, mai ales că avioanele zboară acum deasupra unor cartiere care n-au fost niciodată survolate pînă acum. Așa că a început mișcarea de protest, cu petiții semnate de zeci de mii de persoane, cu afișe lipite pe ușile sau pe geamurile caselor, cu tricouri imprimate… Și, evident, cu scandalurile politice aferente. Căci bruxellezii au bănuit imediat că în spatele noului plan de zbor se ascund eternii dușmani, respectiv flamanzii. Și că avioanele au fost deturnate deasupra orașului, ca să nu deranjeze vacile flamande din jurul aeroportului. Problema este că cel care a semnat noul plan al rutelor aeriene este un secretar de stat valon. În consecință, flamanzii susțin că nu au nici un amestec în povestea asta. Valonii recunosc că omul lor a semnat ordinul, dar susțin că a fost forțat de flamanzi să o facă și că bietul om este o victimă nevinovată a intrigilor politice. Între timp, partidul socialist susține că planul nu e rău deloc, fiindcă zgomotul este acum împărțit în mod echitabil între cartiere ! După tot tămbălăul inițial, a început să iasă la iveală adevărul din spatele scandalului. Valonii sînt nemulțumiți că o parte din zborurile low-cost de la Charleroi s-au mutat pe aeroportul de la Bruxelles, care este în Flandra. Iar Charleroi-ul valon riscă să piardă destui bani… În concluzie, secretarul de stat valon susține acum că singura soluție pentru a rezolva problema avioanelor care survolează Bruxelles-ul este să se mute cît mai multe zboruri la Charleroi, eventual la Liège. Ba chiar, dacă se poate, ca Bruxelles-ul să devină un aeroport secundar, doar de business. Flamanzii au luat foc la auzul ideii și exclud cu desăvîrșire așa ceva. 

 

Deocamdată, avioanele continuă să zboare deasupra orașului, locuitorii continuă să protesteze, iar politicienii profită de campania electorală pentru a arunca vina de la unul la altul. Peste cîteva zile, zbor din nou cu avionul. De sus, orașul pare mai frumos și certurile nu se aud…

 

Panda-mania

Încă din toamna trecută, cînd s-a anunțat că Belgia va primi o pereche de urși panda din partea Chinei, a început nebunia. Deși primirea urșilor panda a fost considerată un mare succes diplomatic, căci de obicei China nu trimite urși decît în țările de pe urma cărora ar avea ceva de cîștigat (iar Belgia sigur nu se numără printre acestea), a generat imediat un scandal politic între flamanzi și valoni. Două grădini zoologice, una din Flandra, iar cealaltă din Valonia, au făcut cerere să primească urșii. Cea din Flandra, din Antwerpen, e cea mai veche grădină zoologică din Belgia și una dintre cele mai vechi din lume (1843), deci are o tradiție îndelungată în domeniu. Cea valonă este de fapt o inițiativă privată (aparține unui om de afaceri), creată abia cu 20 de ani în urmă. Însă ea a fost cea care a primit urșii (absolut pe merit, după părerea mea). Însă asta i-a nemulțumit pe flamanzi atît de tare, încît l-au interpelat pe prim-ministru în Parlament, cerînd explicații. Cum prim-ministrul este chiar din regiunea unde se află parcul zoologic privat, asta a pus paie pe foc… După vreo două luni, scandalul s-a stins și toată țara a început să se pregătească de venirea urșilor.

Cei doi panda au sosit la sfîrșitul lui februarie. Prim-ministrul s-a dus personal la aeroport, să-i întîmpine. La fel au făcut și fanii… Într-un număr atît de mare, încît presa și televiziunea au difuzat anunțuri, rugînd lumea să nu vină la aeroport, căci urșii vor ieși prin altă parte și nu vor fi vizibili. Avionul cu care au venit a fost pictat cu doi panda uriași și cu sloganul "O călătorie pandastică". Piloții aveau ursuleți de pluș în cabină, iar cuștile urșilor aveau acoperișuri roșii, de pagodă chinezească. Toată ceremonia de sosire, precum și drumul pînă la zoo, în coloană oficială, s-au transmis la televizor. Lumea era adunată pe marginea drumului și flutura stegulețe, de ziceai că sînt la Turul Franței… După ce au ajuns la zoo, urșii au fost ținuți în carantină 40 de zile, să se obișnuiască în noua casă. Evident, panda-mania a continuat. Aproape zilnic, reportaje la știri: cum se simt urșii, cîte kilograme de bambus au mîncat deja, cum au făcut prima baie, interviuri cu veterinarul lor etc.

Pe 5 aprilie, parcul zoologic s-a deschis pentru public (pe timpul iernii este închis). Înainte de deschiderea oficială, a venit președintele Chinei în vizită, să vadă personal ce fac urșii. A fost însoțit de rege și regină, nou prilej pentru o tonă de fotografii și reportaje. Apoi, în prima zi de deschidere, lumea a luat cu asalt parcul. Cred că au și dormit în fața intrării, să fie siguri că apucă bilete. Organizatorii au trebuit să limiteze vizitele, doar cîte 50 de persoane o dată, ca să nu streseze urșii prea tare. De altfel, li se fac cu regularitate teste de stres, ca să fie siguri că fac față nebuniei.

În aceste condiții, după ce de luni de zile văd zilnic numai poze și filmulețe cu urși panda, am sucombat maniei naționale și m-am dus să-i văd și eu. Am făcut o mișcare inteligentă și m-am dus într-o zi de marți, cînd toți plozii sînt la școală, și cînd numărul de vizitatori este foarte redus. A fost o experiență grozavă, din toate punctele de vedere. În primul rînd, parcul zoologic respectiv este o minune. Este întruparea unui vis îndrăzneț, iar povestea din spatele acestui vis te impresionează. Acum vreo 20 de ani, un tînăr avocat, devenit consilier financiar, a ajuns prin zonă și a descoperit ruinele unei abații cisterciene, pe un domeniu întins, cu iazuri și copaci seculari, înconjurat de ziduri vechi de cărămidă. Se pare că imaginea romantică a ruinelor i-a aprins imaginația și și-a dorit să cumpere domeniul, neștiind însă prea bine ce să facă cu el. A urmat un lung șir de eșecuri, în încercarea de a obține credite de la bănci, apoi întîlnirea providențială cu un tînăr bancher, care a acceptat să-i acorde un credit.  După ce a cumpărat domeniul, s-a gîndit să-l transforme într-un parc ornitologic. Inițial, lucrurile au mers dezastruos. Lipsa lui de experiență în domeniu a dus la nenumărate greșeli, iar vizitatorii nu au fost atît de numeroși pe cît spera el. Totuși, nu s-a lăsat învins de greutăți și și-a continuat visul. Astăzi, 20 de ani mai tîrziu, domeniul adăpostește peste 4000 de animale, are zone tematice foarte interesante, specifice fiecărui continent, și este un amestec între un zoo modern și un parc uriaș cu grădini superbe și temple exotice.

Iar urșii panda… Aș sta ore în șir să-i privesc. Sînt frumoși, jucăuși, nebunatici, e un adevărat spectacol să-i privești cum se joacă. Am fost cucerită definitiv și ireversibil, deci voi veni cît voi putea de des să-i văd. Vor sta în Belgia 15 ani, așa că e timp destul. Vi-i prezint deci pe cei mai celebri locuitori ai Belgiei:

domnul Xing Hui

 

 

și doamna Hao Hao

 

Belgacom se întoarce

În ultima vreme, spiritele au fost încinse din cauza Belgacom-ului. Nu din cauza serviciilor proaste, cum v-ați aștepta, ci din cauza schimbării directorului. După ce s-a aflat că directorul a cîștigat 2,48 milioane de euro în 2012, lumea a început să bombăne. Domnul director a uitat că el conduce o întreprindere de stat și s-a apucat să critice guvernul (cum ar veni, șeful lui direct) și acțiunile prim-ministrului fără să se gîndească prea mult, spunînd că statul acționează incoerent și că e cel mai rău acționar posibil. Ca să fie dezastrul complet, a mai adăugat că prim-ministrul se interesează de dividendele de la Belgacom ca un copilaș care așteaptă cadoul de la Moș Nicolae… Cum prim-ministrul avea un salariu de șase ori mai mic, rezultatul a fost previzibil: marele patron și-a pierdut postul. După care a plîns prin presă că regretă și că el nu vrea să plece de la Belgacom, pe care-l iubea sincer.

 

După demitere, au căutat un alt director. Între timp, prim-ministrul milita pentru reducerea salariilor managerilor din companiile de stat. Am scris mai demult despre salariile lor nesimțite și despre propunerea de a le limita la 54 000 euro pe lună. Propunere care a rămas ca în Caragiale, adică e sublimă, dar lipsește cu desăvîrșire. Căci noua directoare are un salariu cu mult mai mare. Cumva explicabil, fiindcă limitarea salariilor se referea doar la directorii generali, nu și la ceilalți. Iar la Belgacom existau vreo șase directori mai mici, care cîștigau 95 000 euro pe lună.

 

În fine, cum numirea unui nou director nu a îmbunătățit cu nimic serviciile, s-au gîndit să schimbe numele companiei. Chestie care, în viziunea directoarei, ar duce la economii… Nu prea văd de unde, mai ales că vor trebui să schimbe toate firmele magazinelor, să imprime cu noua siglă toate documentele etc. Or fi economii în stil belgian și nu mă pricep eu…

 

Săptămîna trecută, mă sună un tip pe mobil, care se prezintă a fi de la Belgacom. Și care începe să-mi turuie o poezie cum că voi primi o reducere de 5 euro pe lună, timp de un an. Hmm, după ce au mărit de două ori tarifele doar într-un singur an, nici nu știu dacă minunata reducere acoperă creșterea tarifelor. După ce și-a spus poezia, omul m-a întrebat dacă am înțeles tot ce mi-a povestit și dacă am întrebări. Păi ce întrebări aș putea să am ? Nici nu știam dacă să-l iau în serios - mi-a spus că eu nu trebuie să fac absolut nimic, el doar a sunat să mă informeze. După ce s-a bîlbîit de cîteva ori, încercînd să-mi pronunțe numele, m-a întrebat dacă sînt de origine iugoslavă. L-am lămurit că nu, apoi am terminat convorbirea, complet nelămurită. Atunci cînd au modificat tarifele, n-a catadicsit nimeni să mă anunțe, am descoperit cînd a venit factura. Acum nu am înțeles utilitatea acestui telefon, dacă eu tot nu aveam nimic de făcut. Doar așa, ca să consume banii aiurea și să-și țină ocupați angajații. După cîteva zile, am primit și o scrisoare de fix două rînduri de la Belgacom, prin care îmi confirmau acordarea reducerii. Deci economiile prevăzute de noua directoare debutează bine: nu doar că angajații sună clienții fără vreun motiv serios, dar mai consumă și hîrtia (plus timbrele) pentru scrisori. Îi prevăd o carieră minunată doamnei !

 

 

O după-amiază la Londra

Sîmbătă a fost vreme urîtă la Bruxelles și a picat tocmai bine, fiindcă aveam un bilet spre Londra, unde se anunțase soare. Partea bună a cumpărării biletelor din timp este că te obligă să ieși din casă, vrînd-nevrînd. Dacă nu aș fi avut biletul, probabil că aș fi zăcut pe canapea, citind sau uitîndu-mă la televizor. Oricum, în week-end mă ajunge oboseala de peste săptămînă și nu am întotdeauna chef să mai fac ceva. Dar, ca să fiu sigură că nu mă transform în legumă, mi-am cumpărat bilete în avans, să merg undeva în fiecare lună. Am planurile făcute pînă în iulie inclusiv…

Dimineață, abia m-am extras din pat fiindcă mă culcasem tîrziu, ca de obicei. Mi-am făcut un calcul estimativ și a reieșit că ajung la gară cu 5 minute înaintea plecării trenului, ceea ce era suficient. Dar, cînd am ajuns la stația de metrou și am dat să cobor, intuiția mea de vrăjitoare mi-a spus că voi pierde trenul. Așa că am renunțat să intru la metrou și am luat un taxi, pentru prima oară de cînd sînt la Bruxelles. M-a costat 15 euro, dar am ajuns la gară în 10 minute și s-a dovedit că intuiția mea a fost corectă. Trenul de Londra pleacă de la un terminal special, se face check-in ca la aeroport, cu control de pașapoarte și de bagaje, iar porțile se închid cu 10 minute înainte de plecarea trenului. Controlul pașapoartelor e făcut de poliția britanică, special detașată la Bruxelles, pentru că Marea Britanie nu e în Schengen (dar nici nu vrea să fie). La întoarcere, în gara din Londra, controlul e făcut de poliția franceză. Oricum, dacă aș fi luat metroul, aș fi ajuns după închiderea porților și nu m-aș mai fi putut îmbarca.

Trenul în sine e destul de confortabil, doar că e extrem de lung (are 400 de metri lungime !) și mergi de-ți vine rău, pînă ajungi la vagonul potrivit. Are două opriri în Franța, la Lille și la Calais, după care intră în tunelul subacvatic și iese pe cealaltă parte în Anglia. În afara unei ușoare presiuni în urechi, nu simți nimic deosebit și nu realizezi că ai traversat Canalul Mînecii. Ca o observație amuzantă, gara St. Pancras din Londra e probabil singurul loc din Marea Britanie cu inscripții bilingve, în engleză și franceză.

 

 

Londra a fost o minune, ca de obicei. Am evitat zona comercială, fiindcă era sîmbătă și orașul era invadat de francezi veniți la cumpărături. Hoardele de francezi năvăliseră în toate magazinele de pe Oxford Street, iar coada la cabinele de probă era uriașă. Așa că am renunțat la shopping și am plecat la plimbare. După trei-patru ore de mers pe jos, m-am refugiat în parcul de lîngă Palatul Buckingham,să-mi trag sufletul și să-mi odihnesc picioarele. În parc, atracția principală erau veverițele, care țopăiau printre porumbeii și rațele de pe pajiști, și care stăteau la pozat ca niște artiste.

A fost o zi minunată și a meritat pe deplin oboseala. Pentru cîteva ore, am fost într-o lume mai civilizată, mai elegantă, mai sofisticată. Mi-am clătit ochii prin librăriile pe trei etaje, am admirat ceainăriile cu vitrine pline de prăjiturele și de gustări pentru ora 17 și am fost geloasă pe transportul lor în comun. Cînd vezi cum autobuzele lor roșii vin aproape din minut în minut și știi că te vei întoarce la Bruxelles, unde sînt 3-4 autobuze pe oră, îți vine să-ți tai venele… Înainte să plec din Londra, am umplut două sacoșe cu bunătăți, ca să prelungesc bucuria un timp mai îndelungat. Ajunsă la Bruxelles, cu sacoșele grele după mine, am înghețat 20 de minute în stație, așteptînd autobuzul. Ce bine e să te întorci acasă… (tăiat venele pe lung, să meargă mai repede).

Pe malul apei

În weekend, am profitat de vremea frumoasă de început de primăvară şi am dat o fugă la Namur şi Dinant. Nu mai fusesem pe acolo şi am plecat mai degrabă în misiune de recunoaştere, să văd dacă merită o a doua vizită, cînd o da verdeaţa.

Din păcate, prima impresie nu a fost prea grozavă. Namur mi s-a părut cenuşiu, murdar şi cam neinteresant. Citadela e principalul punct de atracţie al oraşului, dar nu e deloc spectaculoasă. Ce-i drept, am stat foarte puţin în oraş, dar nu m-a incitat să revin prea curînd. Am mers mai departe, pe lîngă rîul Meuse (Maas în olandeză), spre Dinant. Peisajul e monoton, cu stînci care mărginesc malul rîului, dar plăcut. Din păcate, e o zonă extrem de circulată, iar duminică a fost o aglomeraţie de zile mari. Întoarcerea a fost bară la bară, ca în vremurile bune din Valea Prahovei (asta ca să nu-mi fie dor de casă).

În Dinant era atît de multă lume, că era imposibil să găseşti un loc de parcare. Am urcat la citadela de acolo, cu gîndul să vedem măcar ceva. Dar era 8 euro intrarea, cu obligaţia de a cumpăra un bilet de teleferic dus-întors, chiar dacă nu voiai să foloseşti telefericul. N-a fost chip să-l convingem pe belgianul de la casa de bilete că vrem să vedem doar citadela, mai ales că era deja tîrziu şi nu am mai fi avut timp să ne dăm cu telefericul oricum, că se închidea. Am bombănit încă o dată stupiditatea belgiană şi am renunţat...

În concluzie, tot la flamanzi e mai frumos. Pe viitor, voi lăsa socialiştii valoni să lîncezească în mizeria lor şi mă voi duce în zone mai civilizate, unde nu se vorbeşte franceza... 

  

 

Adio, dar rămân cu tine

După două luni de căutări (infructuoase), am abandonat ideea cu mutatul. Pînă la urmă, găsisem vreo două apartamente decente, dar care erau mai departe de centru. Și nu mă prea îndemn să plec din cartier, m-am obișnuit prea tare cu plimbarea matinală spre serviciu (20 de minute), cu apropierea de mijloacele de transport, de supermarket și de kinetoterapeut. În plus, deși am locuit toată viața la bloc, acum m-am boierit și vreau un petic de iarbă, o curte, o grădină cît de mică. 

 

În concluzie, rămîn în casa actuală. Săptămîna asta voi semna prelungirea contractului de închiriere, iar la vară o iau de la capăt cu căutatul casei. Există și avantaje: voi sta mai mult timp aici, aproape de toate cele, și economisesc niște bani. Căci în mod cert viitoarea casă va fi mult mai scumpă. Pe de altă parte, risc să mă aglomerez rău la toamnă, cînd plec și în vacanță, mă mut în casă nouă și organizez și aducerea mobilei din România, toate aproximativ în același timp. Iar proiectul cu noua pisică trebuie și el amînat pînă atunci… Oricum, ezitam dacă să iau o pisică de la un azil de aici. Fiind belgiancă, dacă e la fel de retardată ca restul nației ? Ce mă fac ? Mai bine aduc una din România, măcar știu la ce să mă aștept. 

 

Între timp, am carduri ! După etapa de mesaje secrete și coduri trimise prin SMS, am primit cardurile prin poștă. Am vrut să inaugurez cardul de credit, cumpărînd niște bilete de autobuz online. Dar n-am putut, căci mi-au cerut un cod emis de digipass, iar digipassul era acasă. Am uitat că eram în Belgia și că aici nimic nu e simplu… Azi am luat digipassul la birou, fiindcă voiam să comand ceva din Germania, de la Amazon. Evident, nemții nu mi-au cerut nici un cod, că de-aia sunt nemți, deci normali la cap. 

 

Pe de altă parte, am reluat lupta cu societatea de asigurări, pentru rambursarea cheltuielilor medicale. Nu mai am nervi și nici răbdare să le explic de fiecare dată același lucru și să alerg după tot felul de hîrtii inutile. Chestiile astea mă obosesc foarte tare și-mi vine să plătesc eu din buzunar totul, doar ca să nu fiu nevoită să trec prin caznele astea. Doar că e vorba de sume foarte mari, de mii de euro, și nu prea îmi permite buzunarul… Ca veste bună, mi-am găsit un dentist destul de bun și mi-am reparat deja cele două-trei carii (de la prea multă ciocolată, oare ?). Nu știu dacă e scump sau nu, fiindcă încă nu i-am plătit. Mai am de (re)făcut cîte ceva și profit de ocazie să mă pun la punct. Sper să-mi recuperez ceva bani de la asigurări, fiindcă suma totală o să fie cam mare. (Am înțeles că o plombă e cam 70-90 euro).

 

Nu prea am avut timp pentru studiu, încă mă chinui cu alfabetul coreean. Dar mi-am propus să studiez măcar 15 minute pe zi. Mi-am tipărit zeci de pagini din manuale, tabele cu semnele și silabele cele mai des întîlnite, dar nu prea reușesc să fixez informațiile. Semnele alea sunt mici și puchinoase, nici nu înțeleg întotdeauna despre ce e vorba. Poate după ce mă mai liniștesc cu treburile administrative… 

 

Aștept primăvara, după o iarnă complet inexistentă. Ceea ce n-a fost deloc rău… Doar că cele două perechi de cizme cumpărate în decembrie stau și acum în cutie, a fost prea cald pentru ele. Sper să mai stea în cutie și iarna viitoare, nu-mi mai doresc frig și zăpadă pentru multă vreme de acum încolo. O primăvară frumoasă tuturor !