Ghid de cumpărat mobilă fără să te lase nervii

Nu am mai scris de mult pe blog, dar nu din lipsă de subiecte, ci din lipsă acută de timp. Am început anul vijelios, cu multe deplasări, cu multe schimbări și cu speranța de mai bine. Între timp, am împlinit doi ani de cînd m-am mutat în Belgia. Tot ce pot să spun după acești doi ani este că, dacă vrei să trăiești aici, trebuie să ai nervii tari și să nu te lași doborît de prostia care te-nconjoară din toate părțile.

 

Nu am reușit încă să termin aranjatul casei, în principal din motive financiare. Cel mai rău e că nu am pe ce să stau la televizor și mă cam doare spatele din cauza scaunului tare. În concluzie, m-am hotărît să iau taurul de coarne și să rezolv problema. Mă hotărîsem de cîteva luni ce model de canapea vreau, dar magazinul era în Gent. La Bruxelles nu am găsit absolut nimic decent, nici ca preț, nici ca model, așa că a rămas să merg în Flandra cu prima ocazie, respectiv după ce am mai scăpat de datorii. Între timp, modelul pe care-l voiam eu dispăruse de pe stoc, că ăștia nu au niciodată destulă marfă în magazin și durează luni de zile să comanzi ceva. Le-am trimis un mail, să întreb cînd mai primesc marfă, și am sunat și la magazin, fiindcă nu-mi răspunseseră la mail. La telefon, îmi zice o tanti că primește canapeaua la sfîrșitul lui martie. O întreb dacă-mi poate garanta o dată anume, fiindcă aștept musafiri și am neapărat nevoie de canapea la începutul lui aprilie. Evident, datele sînt aproximative și, în realitate, habar n-are cînd va primi canapeaua. Dar îmi spune că mai are pe stoc un singur exemplar, dar în altă culoare. Peste cîteva ore, vine și răspunsul la mail, de la altă tanti, care susține că va primi canapele abia la sfîrșitul lui aprilie. M-am panicat că rămîn fără canapea și, înarmată cu ultimul card de credit neciuruit, am plecat la drum.

 

De la Bruxelles la Gent sînt 55 de km. Trenul face între 38 și 70 de minute, depinde ce tren nimerești. Pe toate scrie Intercity, deci, dacă nu te documentezi bine de acasă, riști să-l nimerești pe cel mai lent. Magazinul de mobilă e undeva la periferia nordică a orașului, într-o zonă industrială, dar sînt cîteva autobuze și tramvaie care ajung prin apropiere. Cu notițele de acasă în mînă, m-am dus să aștept autobuzul care ajungea cel mai aproape. Am așteptat 20 de minute, că există doar un autobuz pe oră (tot e bine, de obicei în week-end e cîte unul la două ore). Am luat autobuzul și mi-am zis că n-are rost să întreb unde cobor, că doar o să văd sigla magazinului de la distanță. După o vreme, ușor stresată că nu recunosc nimic din împrejurimi și că nu pare să meargă în direcția cea bună, mă duc la șofer să-l întreb. Care-mi spune senin că nu e autobuzul cel bun, fiindcă el nu ajunge la magazinul meu. Eu insist, că doar mă uitasem pe hartă acasă și eram sigură că e bine. Șoferul nu și nu, să mă dau jos acum, că altfel o să mă îndepărtez și mai mult de destinație. M-am dat jos și am luat-o la picior înapoi spre gară. Habar n-aveam unde mă aflu, harta pe care o aveam arăta doar centrul orașului și nu găseam nici una dintre străzile pe care mergeam eu. Nu era nimeni pe stradă să întreb, că era sîmbătă și belgienii se ascund în case, nu mișună nicăieri în week-end. După cîțiva kilometri de mers pe jos, ajung la o autostradă și văd plăcuța cu „Gent”, semn că abia acum intram din nou în oraș. Într-un final, m-am lămurit că luasem autobuzul cu numărul corect, dar în sens opus și ajunsesem la periferia sudică a orașului. În fine, după o oră și jumătate de rătăceală, mai mult pe jos decît cu autobuzul, am reușit să ajung la magazin.

 

Era plin de lume, că era și perioadă de promoții, și speram să fi ajuns înainte ca ultima canapea să fie vîndută. Am stat la o coadă respectabilă pînă să ajung față în față cu un vînzător. I-am spus ce model vreau și l-am rugat să verifice dacă îl mai au. Victorie, în calculator apărea singurul exemplar rămas nevîndut. Super, cumpăr canapeaua ! Ah, știți, trebuie să mai așteptați, fiindcă trebuie să vină un alt coleg, să vă facă bon. Păi dvs nu puteți să-mi faceți bonul ? Nu, eu arăt doar catalogul clienților și le prezint mostrele de țesătură, dar nu știu să fac bon. Peste vreo zece minute, apare și colegul "ultraspecializat", care știa să facă bon. Îmi face bon, dar mă avertizează că e un bon temporar, urmînd să revin mai tîrziu pentru bonul definitiv. Că poate, între timp, mă hotărăsc să mai cumpăr ceva, și atunci bonul trebuie lăsat deschis. Ok, dar dacă nu mai vreau altceva, pot să mă duc să plătesc direct ? Nu se poate, că aveți bon temporar. Puteți plăti doar după ce obțineți un bon definitiv. Amețită de atîția specialiști, fiecare competent doar pe cîte un tip de bon, că știința multă dă durere de cap pe meleagurile astea, am plecat să mai casc gura și să văd ce aș mai putea cumpăra. Am găsit un scaun de birou, dar era la alt etaj, unde coada era și mai mare pînă să ajungi să vorbești cu un specialist în bonuri. M-am întors la etajul cu canapeaua, că era coada mai mică. Am reușit să trec scaunul pe comandă, că-mi notasem codul, și am obținut faimosul bon definitiv. Care era atît de definitiv, că nu cuprindea toate sumele, fiindcă nu au cum să estimeze cît va dura montajul, iar ăla se plătește la oră. Așa că era 1 000 de euro + montajul. Mă așez la altă coadă, la casă. Cînd ajung în față, scot cardul de credit și dau să plătesc. Casierița se uită urît la mine și-mi zice: nu puteți plăti cu cardul de credit. Mă uit și eu la ea, șocată. Îmi arată o pancartă pe care scrie cu majuscule: Nu acceptăm Visa și Mastercard. Ce dracu' acceptați atunci, că pînă și la supermarket pot plăti cu orice tip de card ? Păi numai cash sau cu Maestro, că altfel ne costă prea mult. După discuții încinse, admite că ar putea totuși să mă lase să plătesc cu cardul de credit, dar doar dacă mă ofer să plătesc 30 de euro în plus, ca să-și acopere ei costurile. Zîmbesc frumos, ca să n-o întreb despre sănătatea mamei ei și a mamei patronului… Într-un final, plec cu o hîrtie cu numărul lor de cont și cu promisiunea că fac virament bancar. Și cu groaza în suflet că n-am plătit canapeaua și că, pînă fac eu rost de bani, o să dispară.

 

Seara, înapoi la Bruxelles, mă duc la bancomat, să scot bani cu cardul de credit și să-i depun în cont, ca să pot face transferul. Bancomatul are limită 600 de euro. Mă întorc a doua zi, pe o ploaie torențială, să scot restul de 400 de euro. Nu se poate, ați depășit limita. Am încercat de vreo patru ori, la bănci diferite, nimic. Luni dimineață, mai încerc o dată. Tot nimic. Plină de spume, văzînd cum îmi alunecă canapeaua mult visată din mîini, sun la bancă. Nu se poate să scot bani cu cardul de credit în fiecare zi, trebuie să treacă cel puțin două zile. Păi am scos o dată sîmbătă, azi e luni și tot nu merge. Nu, pentru că trebuie să așteptați 48 de ore, deci luni seara. Între timp, am mai găsit 200 de euro într-un cont de economii și cu cei 250 pe care-i aveam în cont, am adunat suma și am făcut transferul. Am rămas fără nici un ban, dar cu canapeaua (sper eu).

 

Două zile mai tîrziu, sun la firmă, să verific dacă le-au intrat banii și dacă e totul în regulă. Nu le apare nici o plată făcută, dar să nu ne stresăm, chestiile astea nu se fac așa, de la o zi la alta. Pînă se uită specialistul în citit extrase de cont să vadă ce bani au intrat, ca apoi să transmită specialistului în băgat date în computer și ăla să treacă asta în baza de date… e complicat, rău. Ca atare, m-am interesat dacă mai pot adăuga ceva la comandă, respectiv un dulap. Sigur că da, dar nu-l avem pe stoc. Și cînd o să-l primiți ? Pe 1 martie. Păi sîntem deja în 4 martie. Da, cum vă spuneam, primim pe 1 martie dulapuri. Deci l-ați primit sau nu ? Ah, nu, dar așa scrie în computer. Deci trebuie să primim zilele astea. Bine, rezervați-mi și mie unul, fiindcă livrarea mea e programată pe 12 martie. Perfect doamnă, v-am trecut un dulap. Dar, dacă cumva nu le primim pînă pe 12 martie, veniți dvs pînă la noi, să-l ridicați ? Nu cred, zic eu, dar n-ați zis că le primiți în curînd ? Ba da, dar voiam să știu, preventiv, dacă cumva nu le primim… 

 

În concluzie, nu știu dacă săptămîna viitoare voi avea canapea, dacă banii au ajuns unde trebuie, dacă vin dulapurile și apuc și eu unul… Dar viața e frumoasă în Belgia, e bine să rămîi optimist și să visezi că, într-o bună zi, zîna mobilei îți va îndeplini dorințele…

 

 

Socoteala de acasă și balamucul din tîrg

După un decembrie plin de catastrofe și accidente, am început luna ianuarie cam tot așa. Mai întîi, m-am îmbolnăvit… Am cumpărat de la piață niște pateu de anghinare și am mîncat cu poftă toată casoleta. După care mi s-a făcut rău și m-a luat cu leșin. Cum mănînc destul de des pateu de anghinare (ce-i drept, de la supermarket) și știu toate ingredientele din el, m-am dus săptămîna următoare din nou la piață să întreb ce naiba a pus omul ăla în el, să mă lămuresc de ce mi-a fost atît de rău. Păi ce să pun, zice el: anghinare, ulei de măsline, zeamă de lămîie, usturoi, pește… Am înțepenit cînd am auzit de pește. Cum ați pus pește în anghinare ??? Păi niște anșoa, ca să-i dea un gust mai bun, doamnă. E vreo problemă ? Da, zic, una mare. Sînt vegetariană și n-am voie pește. Eh, da' n-am pus mult, să știți… Ce să-i mai explic omului, că după 25 de ani de cînd n-am mai mîncat carne de nici un fel, corpul meu nu mai tolerează așa ceva și consideră carnea o toxină. Orice cantitate, chiar dacă altcuiva i se pare mică, la mine dă simptome de otrăvire și credeți-mă că nu e plăcut deloc. Mă rog, finalul a fost că omul mi-a dat mobilul lui și a zis să-l sun cînd mai vreau anghinare, că o să-mi facă el special, fără pește. Nu prea știu dacă să mai am încredere… Deocamdată, mă abțin.

 

După ce că rămăsesem fără bani la sfîrșit de an, au mai apărut niște facturi neprevăzute. Electrabel nu mi-a reziliat contractul de la fostul apartament decît după cel de-al treilea telefon și mi-a tot emis facturi, așa că a trebuit să le plătesc, urmînd să ne socotim mai încolo și să-mi dea banii înapoi. M-am mai trezit și cu un plic misterios de la un laborator de anatomie patologică și citologie, de m-a și speriat. Dar era analiza de la alunița scoasă anul trecut. Rezultatul analizei nu mi l-au comunicat, probabil după ce vor primi cei 86 de euro ceruți. În ultima zi a anului, am plătit și abonamentul pentru transportul în comun - 500 de euro pentru un an de zile. În concluzie, am început anul cu dreptul, avînd în cont 2,07 euro. Așa că am ciuruit și cardul de credit, ca să am ce mînca și să plătesc chestiile urgente, pe care nu le-am putut amîna. Aici au intrat și biletele de avion și camerele de hotel necesare pentru cinci city-break-uri, planificate pînă în iunie. Fiindcă oricît de puțini bani aș avea, la călătorii nu renunț niciodată.

 

Prima deplasare din an trebuia să fie la Paris, unde aveam un bilet de tren cumpărat cu multe luni înainte, fiindcă voiam să merg la o expoziție. Și, după o perioadă atît de agitată, abia așteptam o ieșire din monotonie… dar n-a fost să fie. Biletul meu era pentru 11 ianuarie, fix cînd 1,5 milioane de oameni au mărșăluit pe străzi, vegheați de poliție, armată și lunetiștii de pe acoperișuri. Cu multă părere de rău (mai ales că biletul de tren era nerambursabil), am renunțat, fiindcă nu aveam chef de balamuc. Las vizita la Paris pe altădată…

 

Între timp, a intrat și Bruxelles-ul în alertă. Oficial, e cod galben. Adică nu ne-a amenințat nimeni, dar ne băgăm noi în seamă, ca să arătăm că avem cu ce. Dimineața, cînd merg spre serviciu și văd soldații în uniforme de camuflaj și cu mitraliera de gît, postați în fața clădirilor importante, îmi taie și cheful. La intrare e control suplimentar, făcut de serviciul nostru de pază. Sper să n-o mai ținem mult așa, că e deprimant.

 

Diseară mă duc la aeroport, sper să nu fie iarăși balamuc și controale, că m-am săturat să-mi dea toți teroriștii planurile peste cap !

 

 

Decembrie, luna dezastrelor

Pentru cei mai mulți dintre noi, decembrie e luna cadourilor. Pentru mine, a fost luna dezastrelor. Dezastre de tot felul, de la accidente casnice la catastrofe financiare. Prima săptămînă a fost chiar ok, deși am fost în vacanță. Spun „deși”, fiindcă eu îmi rup cu regularitate cîte un picior prin vacanțe sau am tot felul de accidente. Dar, de data asta, m-a scutit destinul, probabil fiindcă știa ce mă așteaptă acasă.

 

După ce m-am întors din vacanță, m-am apucat de despachetat și aranjat lucruri. Cînd am spălat robotul de bucătărie, am dat cu degetele peste lamele de tăiat, care sînt super ascuțite. Rezultat: am umplut bucătăria de sînge. La un moment dat, mă plictisisem să aștept să se oprească de curs și m-am apucat să desenez cu sînge în chiuvetă, creînd tot felul de forme abstracte. Vegetarienii au oricum probleme cu coagularea sîngelui, iar tăietura era foarte adîncă, deci am avut material destul pentru creațiile mele. După ce am umblat cu bandaje la degete cîteva zile, de abia mai puteam să tastez la calculator, m-am apucat să schimb becurile din baie. Becurile de aici sînt ciudate rău, nu prea seamănă cu cele de acasă, nu au filet și au forme ciudate. În baie, aveam două lumini sub formă de fiole subțiri, deasupra dulăpioarelor. M-am chinuit multă vreme să aflu care e sistemul de prindere, că nu-mi dădeam seama. Pînă la urmă, am reușit să scot una dintre fiole, dar cea de a doua era înțepenită. Și n-a ieșit decît prin spargere, direct în mîna mea. Deci alte degete bandajate, de data asta la mîna stîngă. Le-am făcut vînzare farmaciștilor, cumpărînd cutii pansamente adezive în cantități industriale... După asta, m-am dus la dermatolog, să cer o opinie cu privire la o aluniță pe care voiam s-o scot. Doctoreasa mi-a spus că e benignă, dacă vreau pot s-o scot fără probleme. Și mi-a scos-o pe loc, fără să mă mai lase să mă gîndesc prea mult. Alt sînge, alte bandaje, haine pătate etc. Dar aveam deja stocuri de pansamente în casă !

 

Apoi, a fost balamucul cu hîrtiile… Mai întîi discuțiile cu cei de la asigurări, fiindcă am cerut 250 de euro despăgubiri pentru faptul că mi-au cam bușit biblioteca în timpul mutatului. Pînă la urmă, le-am trimis toate explicațiile și pozele cerute, după care au dispărut în neant și n-au mai dat nici un semn de viață. Separat, am reușit să completez dosarul pentru rambursarea cheltuielilor cu mutatul. După ce le-am scris o notă explicativă, am primit aprobare și pentru decontarea liftului exterior. Doar cei 1 000 de euro plătiți pentru stocarea în depozit nu am cum să-i recuperez, dar asta e. Însă banii vor veni abia peste cîteva săptămîni, în funcție de cît de repede se mișcă cei de la oficiul de plăți. Mi-am propus să rezolv și problema cu cartea de identitate, dar a fost destul de complicat. În mod normal, era o colegă finlandeză care se ocupa de documente și care era foarte drăguță. Dar, fin motive misterioase, e mai tot timpul în concediu și am fost trimisă la o nemțoaică acră. Care mi-a respins o dată hîrtiile, pe motiv că adresa declarată de mine nu apărea încă în baza ei de date (abia mă mutasem), așa că m-a trimis la plimbare. Am revenit după vreo lună, cînd se actualizase baza de date. M-a trimis înapoi, să scriu o declarație pe propria răspundere că nu am depus actele la timp, fiindcă trecuseră vreo opt luni de cînd ar fi trebuit să-mi schimb cartea de identitate. După ce am completat declarația, m-am mutat din nou, așa că a trebuit iar să aștept să-mi apară noua adresă în baza de date. În decembrie, m-am dus din nou la cucoana cea acră. Nu m-a primit, fiindcă nu-mi făcusem programare… Mi-am făcut programare pentru a doua zi și m-am dus iar cu dosarul. Mi-a puricat toate hîrtiile și, minune mare, a declarat că sînt în ordine și le poate primi. Dar nu i-au plăcut pozele, că erau cu cîțiva milimetri mai mici decît chenarul unde trebuiau lipite. Deci mi-a pus dosarul în brațe și m-a trimis să-mi fac poze. Am găsit a doua zi un atelier foto, mi-am făcut niște poze foarte frumoase (10 euro) și m-am dus cu ele. Problemă: zîmbeam în poze și aveam și gura deschisă… Pînă la urmă, am ajuns la un automat de poze din metrou, unde mi-am făcut niște poze oribiloase, sumbre, fără urmă de zîmbet. Dar care i-au plăcut cucoanei și, cu două zile înainte de Crăciun, mi-a acceptat dosarul. Cu puțin noroc, pînă la sfîrșitul lui ianuarie voi primi noua carte de identitate. Care nu-mi folosește practic la nimic, doar că în ianuarie și februarie va trebui să fac un alt dosar, pentru rambursarea de TVA la anumite bunuri, iar acolo voi avea nevoie de faimoasa carte de identitate. Sper doar să nu nimeresc din nou peste nemțoaică…

 

Dacă tot m-am apucat de hîrțogării, am reușit să ajung și la Ministerul de Finanțe, să verific dacă fostul proprietar înregistrase contractul sau nu. Am stat o oră și jumătate, am fost la vreo patru ghișee, la etaje diferite, și am vorbit cu o mulțime de funcționari, toți extraordinar de amabili. Deși contractul tot nu apărea în baza lor de date, mi-au spus că durează uneori și cinci luni pînă procesează toate dosarele, iar o doamnă plină de zel s-a apucat să caute prin cutiile de carton pline cu dosare în așteptare… și l-a găsit. Deci sînt bună de plată și nu am cum să scap. I-am scris așadar proprietarului și i-am plătit o primă tranșă din cei 6000 de euro pe care îi datorez. Asta m-a dat complet peste cap, nu numai emoțional, ci mai ales financiar. Fiindcă suma e imensă și va dura destul de mult pînă voi acoperi gaura din buget. 

 

La dentist n-am mai ajuns și nu știu cum voi face, fiindcă autorizația prealabilă de tratament pe care o obținusem de la serviciu era valabilă pe 2014. Deci iar o iau de la capăt cu hîrtiile, să încerc să obțin o prelungire sau să-l conving pe dentist să-mi facă factura cu data de anul trecut. Deși cred că va trebui să ajung la spital înainte, la chirurgie maxilo-facială, fiindcă problema e la gingie, nu la dinte.

 

Pe final de an, am fost atît de obosită și de stoarsă de puteri, încît n-am mai avut chef de nimic. M-a găsit anul nou cu casa neterminată, cu vasele nespălate, cu gunoiul nedus și cu fix 45 de euro în cont…Am amînat și menajera și kinetoterapeutul cu plata, mănînc ce mai am prin casă, că și cantina a devenit prea scumpă, și aștept cu interes viitorul salariu. Care e mult prea mic pentru cîte datorii mai am…

 

În concluzie, aștept anul nou chinezesc, că poate pînă atunci se mai aranjează lucrurile și începe să-mi meargă și mie mai bine. Și fac planuri de vacanță, că doar visurile sînt pe gratis !

 

 

Iarna la Cancun

După un zbor chinuitor de 11 ore, am pus piciorul pe un nou continent: America de Nord. Nu am luat nici o pietricică proverbială în gură, dar ar fi fost, oricum, greu de înghiţit. La Cancun erau 30 de grade şi o umiditate teribilă, de era dificil să şi respir. Nu vreau să mă gîndesc cum o fi acolo vara, cînd am înţeles că umiditatea ajunge la cote maxime. Probabil că doar localnicii pot suporta - europenii vin doar iarna, cînd au nevoie de puţin soare să le mai dezmorţească oasele. Americanii nu prea ajung aici, au alte staţiuni, mult mai apropiate de graniţă. În schimb, Canada are aici un consulat general, ceea ce înseamnă că au destui concetăţeni.

La prima vedere, staţiunea seamănă cumva cu Mamaia noastră: e tot o fîşie lungă de nisip, situată între două ape şi împînzită de hoteluri. Însă asta e singura asemănare. În primul rînd, Cancun este de fapt o insulă, legată prin trei poduri de continent, iar în loc de lacul Siutghiol este o lagună cu mangrove, unde trăiesc crocodili. Şi dacă Mamaia noastră are oficial doar şapte locuitori permanenţi (conform ultimului recensămînt), Cancunul are aproape 700 000. Cît despre hoteluri şi calitatea lor, nu cred că e cazul să mai vorbim. În mod surprinzător (sau poate nu), un hotel de cinci stele, all inclusive, din Cancun costă mai puţin de jumătate faţă de unul echivalent din Mamaia.

Dincolo de suita de hoteluri luxoase şi de peisajele superbe, Cancun reprezintă o poveste de succes. În anii 70, aici era doar o plantaţie de cocotieri, la marginea junglei tropicale. Guvernul mexican, care văzuse beneficiile aduse de turism în Acapulco, unica lor staţiune la vremea aceea, s-a hotărît să dezvolte mai multe staţiuni similare. Cancun a fost unul dintre locurile alese de un comitet de bancheri, care estimase că insula are potenţial turistic. Cu toate acestea, proiectul nu a reuşit să atragă nici măcar un singur investitor. Pînă la urmă, primele nouă hoteluri au fost finanţate chiar de guvern, deşi mulţi s-au îndoit că este un proiect viabil. Astăzi, există aproape 200 de hoteluri în zona hotelieră, iar oraşul e modern, cu patru universităţi de stat şi vreo zece private. Ca orice localitate aflată în plină dezvoltare, se confruntă cu diverse probleme legate de mediu (poluarea lagunei, distrugerea ecosistemelor şi a recifului de corali). Deşi nu au probleme atît de mari cu cartelurile de droguri (ca în Acapulco, care a şi decăzut din cauza asta), au o rată foarte mare de sinucideri, a doua pe ţară. Se pare că de vină ar fi stresul generat de diferenţa uriaşă între luxul din hotelurile şi magazinele unde lucrează localnicii şi sărăcia extremă în care trăiesc în realitate.

Dar turistul obişnuit nu observă toate aceste lucruri. El e cucerit de nisipul alb şi fin şi de apele turcoaz ale Caraibelor. Aşa că vă invit să fiţi turişti pentru cîteva clipe şi să vă bucuraţi de imagini.

 

Cum să slăbeşti în stil belgian

Belgia e ţara ciocolatei, a berii şi a cartofilor prăjiţi. Nu chiar cele mai sănătoase opţiuni alimentare, deşi ciocolata are antioxidanţi şi combate depresia. Deci, după părerea mea, ar trebui mîncată zilnic. În general, toată lumea care se mută aici pune cîteva kilograme în primii ani, apoi se tot chinuie să le dea jos – lucru greu de făcut, cîtă vreme tentaţiile sînt la orice pas. Cred că tocmai de aceea statul belgian s-a gîndit să asigure condiţii celor care vor să slăbească. 

Săptămîna trecută m-am întors din Mexic şi am aterizat la Amsterdam. De acolo m-am gîndit să iau un tren spre casă, fiindcă un bilet de avion doar dus era peste 250 de euro. Cum trenul direct, cel pe care îl aştept de doi ani, va începe să circule abia săptămîna asta, a trebuit să schimb iarăşi trei trenuri şi am parcurs cei 200 de km în patru ore. Nu mîncasem prea mult în avion, aşa că mi-era foame. Am ajuns la Bruxelles sîmbătă seara, după ora 20, cînd toate magazinele erau deja închise. În concluzie, m-am culcat cu burta goală. A doua zi a fost duminică, deci toate magazinele erau închise şi iar nu am avut de unde să-mi iau ceva de mîncare. Eram mult prea obosită ca să mai merg pînă la magazinele turcilor sau arabilor, unde mai ai şanse să găseşti ceva în weekend, aşa că iar m-am culcat cu burta goală. Luni dimineaţa m-am trezit cu chiu, cu vai, să merg la serviciu. Am zis să trec pe la supermarket mai întîi, să iau ceva de mîncare. Evident, era zi de grevă şi toate magazinele erau închise. Am ajuns la birou şi mi-am făcut o cană mare de ceai, cu gîndul că la ora 12, cînd se deschide cantina, sparg uşa şi dau năvală la mîncare. Greşit, şi cantina participa la grevă, deci nu am mîncat nici de prînz. Seara, mînată de foame, am ajuns la minimarketul unui turc, de unde mi-am luat două borcane de năut, o lămîie şi o sticlă cu apă.

Marţi dimineaţă aveam deja 1,5 kg mai puţin decît sîmbătă. Dar s-au redeschis magazinele şi am nimerit fix la raionul cu tarte de ciocolată... Nu vă mai povestesc urmarea, că mi-e ruşine. Miercuri m-a ajuns oboseala şi nu m-am dus la birou, am stat toată ziua în pat, cu minimum de mîncare, aşa că am compensat consumul de tarte. Joi am reuşit să cumpăr legume şi fructe şi am mîncat decent, dar vineri a fost grevă la supermarketuri şi nu am reuşit să cumpăr nimic de nicăieri. Sîmbătă am ajuns la magazin, am avut ce mînca. Duminică a fost iar închis peste tot, iar azi a fost din nou grevă (inclusiv la cantina noastră) şi mi-am adus de acasă un borcan de zacuscă de la mama. Cînd e grevă, nu numai că nu găseşti nimic de mîncare, dar nu circulă nici un mijloc de transport, aşadar fac kilometri buni pe jos. Am ajuns să cred sincer că statul belgian se gîndeşte la sănătatea noastră şi ne pune să facem sport, pe burta cît mai goală. Cum sindicatele tocmai au anunţat că şi în ianuarie vor fi nenumărate greve, deci nu va circula nimic şi voi merge pe jos zile întregi, iar supermarketurile au încheiat un armistiţiu pe perioada sărbătorilor, dar vor relua grevele după 6 ianuarie, presimt că voi fi din ce în ce mai suplă...

Lăsînd gluma la o parte, grevele au ajuns să paralizeze întreaga ţară. Sînt greve de 24 de ore, dar care încep la ora 22.00, cu o seară înainte, cînd se opresc toate trenurile, inclusiv cele internaţionale, se închide complet spaţiul aerian al ţării, şi nici vapoarele nu mai circulă pe rîuri sau canale. Nu funcţionează nici un serviciu public, se închid şcolile, că şi profesorii fac grevă, iar la spital se asigură doar urgenţele, dar şi alea la un minimum absolut. Oraşul e pustiu, fiindcă nu circulă nici un autobuz, tramvai sau metrou. Gările şi aeroportul sînt şi ele închise. Drumurile naţionale sînt blocate de pichete de grevişti, care nu lasă pe nimeni să treacă, ca nu cumva să ajungă vreunul la serviciu. După cum au declarat sindicatele: „nu ne lăsăm noi doborîţi de cei care vor să muncească”.

Cum pierderile economice sînt uriaşe (după ultimele estimări 600 de milioane de euro), firmele private nu ştiu ce să mai facă să convingă angajaţii să vină la muncă. Un patron le-a promis angajaţilor o sticlă de şampanie, dacă vin la serviciu în ziua grevei. Nu ştiu dacă a ajuns cineva, fiindcă greviştii au blocat accesul către toate zonele industriale şi au înconjurat toate fabricile. Unii mai inventivi au adus remorci cu bălegar, pe care l-au vărsat pe drumurile de acces către clădirile de birouri sau către fabrici. Cei care vor să ajungă la muncă n-au decît să se umple de rahat, la propriu. Iar pe pistele de biciclete au împrăştiat piuneze. Puţinii rătăciţi care au încercat să iasă la muncă au fost prompt opriţi de sindicate şi convinşi rapid, cu forţa, să renunţe. Nu au fost judecate nici procese, fiindcă judecătorii, grefierii şi restul personalului n-au lucrat, iar gardienii fiind şi ei în grevă, n-a avut cine să transporte deţinuţii la tribunal. Nici gunoierii n-au lucrat azi... Doar poliţia a fost peste tot, ba chiar i-a apucat zelul şi au făcut controale rutiere la greu.

Oricum, sindicaliştii au fost foarte fericiţi la sfîrşitul zilei şi au declarat că greva de azi a fost un mare succes şi că acum pot începe negocierile cu guvernul. Fiindcă belgienii nu procedează ca alte naţii, care ajung să facă grevă doar după ce oricare alte metode, inclusiv negocierile, au dat greş. Nu, belgienii fac mai întîi grevă, paralizează întreaga ţară, şi abia apoi consideră că e cazul să discute ceva cu guvernul. Nu ştiu la ce vor duce discuţiile şi negocierile, fiindcă deja au anunţat în avans grevele din ianuarie. Eu zic s-o ţină tot aşa, numai în greve, că mai am de dat jos nişte kilograme şi-mi uşurează sarcina. Stocuri de apă mai trebuie să-mi fac, că zacuscă am destulă...

Marea despachetare

Nu am mai avut timp să scriu în ultima vreme, fiindcă am fost prinsă cu mutatul şi cu diverse chestiuni administrative, care par să nu se mai sfîrşească. În plus, am evadat şi două săptămîni în vacanţă, aşa că-mi cer scuze de la cititorii fideli care aşteptau veşti. De cînd m-am mutat în casă nouă, n-am făcut altceva decît să despachetez. E un proces laborios, fiindcă trebuie să mă hotărăsc unde să așez fiecare obiect, iar asta cere timp. Iar timpul e exact ceea ce-mi lipseşte...

Casa e plină de cutii și, de fiecare dată cînd am nevoie de ceva, stau și mă întreb în care dintre zecile de cutii s-o afla. Prima zi în bucătăria cea nouă a fost o adevărată corvoadă. Am vrut să-mi fac o salată, să mănînc ceva proaspăt. Am reușit cu greu să găsesc un castron și să pun salata în el. După care am umblat 20 de minute prin cutii, să caut uleiul de măsline. După ce am găsit uleiul, m-am apucat să caut storcătorul de lămîi. Nu l-am găsit, aşa că am stors lămîia într-o ceșcuță, apoi am pescuit sîmburii cu lingurița. A urmat altă căutare îndelungată, după sare și piper. După alte 15-20 de minute de căutat ierburile și semințele pe care le pun de obicei în salate, am renunțat și am mîncat salata goală. Însă a fost mai bine decît anul trecut, la prima mutare, cînd a trebuit să mestec supa cu bețișoare chinezești, fiindcă nu știam în ce cutie am împachetat lingurile de lemn.

La o săptămînă după ce m-am mutat, am plecat în vacanță. În seara dinaintea plecării am stat să-mi caut costumul de baie. Am căutat prin sacii de haine, ore în șir. Se făcuse două noaptea, iar eu mai aveam puțin și plîngeam de nervi, fiindcă răscolisem totul de cel puțin trei ori și nu-l găsisem, iar a doua zi plecam foarte devreme şi trebuia să mă culc. Și nu voiam să plec în vacanță fără costum de baie. Evident, chiar cînd eram gata să abandonez și să mă duc la culcare, am dat de el într-o sacoșă pierdută într-un colț. Conform legii lui Murphy, nu am avut nevoie de el în vacanță, dar asta e altă poveste. Tot înainte de plecare, mi-am dat seama că-mi va trebui un adaptor pentru priză. Aveam chiar două, dar în ce cutie ? Pînă la urmă, am renunțat. Sper să le găsesc pînă la vacanța următoare.

Despachetatul decurge haotic, în funcţie de cheful meu şi de ce caut la un moment dat în casă. Am umplut cîteva rafturi cu cărţi, dar mai am cel puţin 10-12 cutii de desfăcut. Am aranjat bucătăria, dar mai am cîteva cutii cu aparate electrocasnice, cu ceaiuri şi cu condimente. Am pus o parte din haine în dulap, dar m-am oprit din lipsă de umerașe. N-am avut timp să merg la cumpărături, așa că stau cu sacii de haine înșirați pe jos, pînă oi reuşi să ajung la un magazin mai mare şi să cumpăr umeraşe. Nu am găsit încă savoniera, nu știu unde sînt forfecuțele de unghii și caut de zor o față de pernă. Abia aștept vacanța de iarnă, să am timp suficient și să despachetez totul. Pînă atunci, am sentimentul că sînt în tranzit, că nu m-am așezat încă la casa mea. În plus, fac liste cu lucrurile care mai sînt de cumpărat, dar încă nu am bani pentru ele. Mai îmi trebuie o canapea (pentru uitat la televizor), un scaun pentru birou, un corp de bibliotecă (tot pentru birou), nişte etajere, ştechere ultraplate pentru prizele care sînt în spatele mobilelor, un suport de prosoape pentru baie şamd. Ca să nu mai spun că ar trebui să-mi iau un laptop nou, căci ăsta a început să tuşească şi dă semne că n-o s-o mai ducă mult, şi o imprimantă. Covoarele şi perdelele sînt pe o listă opţională, fiindcă nici în România n-am avut aşa ceva, deci nu mă grăbesc să-mi cumpăr nici aici.

Una peste alta, încerc să mă adaptez în noua casă şi să o transform în cămin. Dar, cum spuneam, nu prea am timp pentru asta, aşa că o să mai dureze niţel pînă cînd o să fie gata şi o să pun poze pe blog. La serviciu a început cea mai aglomerată perioadă a anului, cu zile atît de încărcate, că nu am timp nici să mănînc. Nu am timp de rezolvat probleme personale, deşi am o listă lungă-lungă. Nu am lămurit situaţia cu fostul proprietar, care vrea să mă jupoaie de bani, şi va trebui să mai fac un drum la Ministerul de Finanţe şi să consult un avocat. Mai am o dispută cu o societate de asigurări, fiindcă mi s-au stricat nişte rafturi în timpul transportului din România în Belgia şi le-am cerut despăgubiri, iar ei nu se grăbesc să plătească. N-am reuşit să-mi schimb cartea de identitate, dar sper s-o fac pînă la sfîrşitul anului şi să intru în legalitate. Şi mai am de recuperat banii pentru transportul internaţional de mobilă, dar nici acolo nu e atît de simplu, fiindcă trebuie să scriu o notă explicativă, în care să justific de ce am cerut mutatul la o adresă şi l-am făcut la alta. Şi de ce am plătit 300 de euro în plus pentru liftul exterior (primul apartament era la parter, deci n-aş fi avut nevoie, însă acum m-am mutat la etajul 3 şi am băgat toată mobila pe geam).

Peste toate astea, mai am kinetoterapia, osteopatul, dentistul la care n-am mai apucat să ajung, o programare la dermatolog pentru nişte aluniţe, plus coafeza la care trebuie să ajung înainte de Crăciun, că pleacă în vacanţă. Şi, ca să fie totul şi mai complicat, n-am mai reuşit să mă readaptez la fusul orar după întoarcerea din vacanţă şi sufăr de insomnii crunte.

Sper sincer ca anul care vine să fie mai bun, fiindcă ăsta m-a stors de puteri...

Democrația, în inima Europei

Ieri a fost zi de grevă și manifestație națională. De fiecare dată cînd am asistat la așa ceva, s-a lăsat cu bătaie și capete sparte. Nici de data asta, belgienii nu m-au dezamăgit. Căile ferate, care se luptă din greu cu pierderile financiare, s-au gîndit să mai piardă niște bani și au vîndut 80 000 de bilete la preț redus, pentru cei din provincie, care voiau să ajungă la Bruxelles. Evident, au pus în circulație și 15 trenuri suplimentare, toate costurile urmînd a fi suportate de către populație, cu ocazia următoarelor scumpiri de bilete. În consecință, numărul de manifestanți, care de obicei se învîrtea pe la 50 000, a depășit 100 000 de data asta (după unele estimări au fost 120 000).

 

Întreg orașul a fost blocat, multe magazine au fost închise, estimînd corect că nu vor avea prea mulți clienți în ziua respectivă, iar traseul manifestanților (de la Gara de Nord la cea de Sud) a fost zonă de război. Eu am reușit să ajung la birou doar fiindcă au mai circulat cîteva metrouri (3-4 pe oră) și am stat baricadată în clădire pînă seara, urmărind însă veștile despre miting. O să vă întrebați de ce au ieșit în stradă 100 000 de oameni, cînd la București abia se adună cîteva sute la un miting. Pentru că noul guvern, format acum 27 de zile, a anunțat măsuri de austeritate. Iar oamenii nu au așteptat să le vadă puse în aplicare, nu au așteptat să treacă măcar o lună de funcționare a noului guvern, ci au ieșit să protesteze.

 

La un număr atît de mare de manifestanți, era de așteptat ca lucrurile să scape de sub control. Mai ales că a participat și nucleul dur, respectiv docherii din Antwerpen, care se înflăcărează subit după ce iau la bord puțin (mai mult) alcool. La nici o oră după ce a început manifestația, Poliția a scos tunurile cu apă și gazele lacrimogene, manifestanții au aruncat cu pietrele din caldarîm, cu sticle, pubele, garduri metalice, stîlpi de semnalizare și cu ce au mai găsit pe străzi. Rezultat: 60 de răniți, dintre care 24 de spitalizați, 30 de arestați, mașini și motociclete distruse (atît ale poliției, cît și ale unor cetățeni nevinovați, care se parcaseră în zonă) și străzi devastate, pline de gunoaie și de resturile rămase după bătălie. Pe la 17.30, după ce a primit întăriri masive, poliția a reușit să respingă atacul ultimilor manifestanți și să elibereze zona Gării de Sud, unde au fost luptele cele mai grele. Curățarea zonei s-a făcut cu bastoanele, iar polițiștii nu au făcut nici o diferență între participanții la miting și gură-cască de pe margine: au încasat-o la greu cu toții.

 

Deși de fiecare dată se lasă cu bătaie și capete sparte, niciodată nu am auzit pe cineva să protesteze împotriva brutalității poliției sau să pomenească ceva de drepturile omului. Bătăile se desfășoară într-un ciudat spirit de fairplay: fiecare parte știe bine regulile jocului și le acceptă fără crîcnire, cu toate consecințele ce decurg de aici. După ce au fost dispersați (cu forța) toți manifestanții, reprezentanții sindicatelor s-au dus liniștiți la guvern, să discute cu prim-ministrul despre cerințele lor. După o oră de discuții, nu s-a ajuns la nici un rezultat, fiindcă guvernul n-are nici o intenție să renunțe la măsurile de austeritate. Așa că toată lumea a plecat acasă, nu înainte ca manifestanții să promită că se vor întoarce în decembrie și atunci vor distruge Bruxelles-ul de-adevăratelea.

 

Vă las să vă bucurați și de cîteva imagini de la cum se manifestă democrația la Bruxelles. Fotografiile aparțin agențiilor de presă menționate.

 

© Photo_news

© Reuters

 

© Reuters

© Reuters

© Reuters

© Reuters



© Belga



© Belga

© Belga

© Belga

Povestea asta are și un final fericit. Mașina portocalie care se vede răsturnată într-una din imagini aparținea unui electrician, care o cumpărase la mîna a doua, și care s-a trezit că manifestanții i-au incendiat-o, cu tot cu trusa de scule din portbagaj și cu toate materialele de lucru. Cum omul era un amărît, un arab cu mulți copii pe acasă, care strînsese bani timp de un an ca să-și ia mașină, s-au găsit și oameni cu sufletul mare, care au donat bani pentru a-l ajuta să-și cumpere alta. Doar în cîteva ore s-au strîns peste 11 000 de euro, iar acum sînt destui bani pentru a despăgubi și alte victime ale vandalismului de ieri. Și totul doar din donațiile cetățenilor, fiindcă statul nu intervine în treburi din astea. El trebuie să ia măsuri de austeritate, nu-i așa ?