Greve, furtuni și alte banalități

A venit toamna, deci a început sezonul furtunilor. Aici, lumea se panichează atît de tare, încît avertizările de furtună ajung ca în povestea cu Petrică și lupul: de cele mai multe ori nu se întîmplă mai nimic. Dar, de fiecare dată, belgienii fac pregătiri ca pentru dezastre apocaliptice: se închid toate parcurile din oraș, mașinile nu mai au voie să circule prin pădure și toată lumea se baricadează în case, să urmărească furtuna la TV. E adevărat că pe coastă situația e destul de serioasă, fiindcă vînturile suflă cu peste 80 km/h și fiecare furtună din Marea Britanie, după ce face ravagii pe acolo, traversează canalul Mînecii, și-și face nițel de cap și prin Flandra. Dar Bruxelles-ul e suficient de departe ca să nu fie afectat, deci panica e inutilă. Anul trecut am avut doar 3-4 furtuni zdravene, cînd într-adevăr am avut senzația că o să zboare acoperișul de pe casă și n-am putut să închid un ochi toată noaptea din cauza vijeliei. Să vedem ce mă va aștepta și toamna/iarna asta…

Între timp, s-a mai găsit un motiv de panică: criza energetică. Nu știu dacă din motive de ruși care taie gazele sau de belgieni care nu știu să se administreze, dar sîntem amenințați cu întreruperi de energie. Prin oraș e plin de afișe cu "Blackout is no fun" (nu zău !), iar ziarele publică hărți cu zonele care vor fi cele mai afectate de întreruperile de curent. Poți să cauți și pe internet, în funcție de adresă, să vezi ce te paște… Mai nou, ministreasa flamandă a energiei a venit cu o propunere genială: să nu mai folosim aparate electrocasnice, să nu mai facem duș și nici să nu spălăm vase între 17-20. Mă întreb dacă la ora 20, cînd toți belgienii vor băga în priză aparatele și va cădea instant rețeaua națională, va mai conta faptul că s-au economisit nu știu cîți kilowați… Doamna ministru nu e singura cu idei crețe: cei de la pompe funebre presează guvernul să aprobe o lege prin care cadavrele să nu mai fie incinerate (consum mare de energie, deh), ci dizolvate în hidroxid de potasiu. Cică așa e mai ecologic… Eu știam că și soda caustică ajută, dar poate întrebăm și la mafioți, că sigur știu și ei metode de-astea bio, care nu consumă curent.

Toamna e și sezonul grevelor. Ce-i drept, aici sînt greve tot timpul, dar toamna se înmulțesc dramatic. Au fost cîteva zile de grevă la căile ferate, că tot mergeau foarte bine. Citisem recent că trenul Oostende-Paris transportă în medie patru călători pe zi ( nu e o greșeală, pe zi, nu pe oră), dar nu va fi scos din noul mers al trenurilor. Să nu cumva să-și reducă pierderile și să devină profitabili, că nu-s obișnuiți cu asta și s-ar putea să li se facă rău. Au introdus în schimb un tren direct spre Amsterdam, pe care-l așteptam de doi ani, dar care face cei 200 de km în 3h20… În curînd se anunță grevă și la aeroport, evident, exact la sfîrșitul unei perioade de vacanță școlară, cînd e un număr crescut de pasageri și cînd se poate crea cît mai mult haos. Am înțeles că și poșta vrea să intre în grevă. Și ei munceau excesiv de mult, cu program de 9-17, ca să nu te poți duce nici înainte, nici după serviciu. Ca să pună capac, au intrat și supermarketurile în grevă. Zilele trecute au fost peste 100 de supermarketuri Delhaize închise, ceea ce n-a făcut decît să trimită toți clienții la concurență, să le sporească ălora vînzările. Deocamdată, cei de la transportul în comun văd că se abțin, dar nu e vremea pierdută… Oricum, sindicatele au anunțat că pe 15 decembrie va fi o zi de grevă națională, în toate sectoarele. E cazul să-mi fac provizii serioase și să cumpăr lumînări, că poate pînă atunci ne taie și curentul…

Între case

Am mai trecut un hop - golitul apartamentului din România. Am muncit o săptămînă la golit sertare și triat lucruri (să trăiască rudele care m-au ajutat !), am mai aruncat zeci de saci de hîrtii și de mărunțișuri și am dat cadou haine, plante și tot ce-mi mai prisosea prin casă. În pauzele de curățenie, am fost la cumpărături, să fac provizii de zacuscă și dulcețuri, să am ce mînca la iarnă.

Cînd au venit cei de la firma de mutări eram deja stoarsă de puteri și nu-mi doream decît să se termine cît mai repede corvoada. Dar au fost atît de profesionişti, încît mi-au luat o mare povară de pe umeri şi au făcut ca întregul proces să fie total lipsit de stres. Am fost foarte impresionată de viteza şi de îndemînarea cu care au făcut totul, de la împachetat farfurii şi pahare, la dezasamblat mobilă. După ce au terminat de încărcat totul în camion (141 de colete !) şi au plecat, am rămas în casa goală. Chiar dacă ştiu că trebuie să fac pasul ăsta, mă încearcă un pic de tristeţe la gîndul că mă despart definitiv de un loc în care am trăit 24 de ani. Pînă acum, am tot făcut naveta între Bruxelles şi Bucureşti şi am venit acasă aproape o dată pe lună. Nici măcar nu îmi luam bagaje cu mine, fiindcă aveam tot ce-mi trebuia acasă. De acum înainte, însă, acasă nu mai există... Probabil că voi ajunge mult mai rar la Bucureşti, doar dacă voi avea treabă sau dacă mă va mîna dorul de prieteni. Şi va trebui să-mi iau bagaj, ca în orice vacanţă, şi să văd unde voi dormi.

Plecarea din România a fost cu peripeţii, fiindcă am plecat cu maşina, cu o prietenă. Am fost gata de plecare la prînz, dar am stat încă două ore degeaba, fiindcă cineva se parcase în faţa garajului şi nu puteam să scoatem maşina. După ce am întrebat pe toată lumea prin jur şi ne-am umplut de nervi, am sunat la poliţie. Au venit doi băieţi foarte veseli, care ne-au comunicat că nu mai au competenţe de ridicat maşini, deci nu au cum să ne ajute. Într-un final, au identificat proprietarul maşinii, o cretină de pe aceeaşi stradă, care a venit după vreo oră, foarte ofuscată că am apelat la poliţie să dăm de ea. Şi care avea loc de parcare mai sus pe stradă, în faţa propriei case, dar n-a vrut să parcheze acolo, ca să nu-l blocheze pe taică-su. Chestiile astea mă fac să mă bucur că am plecat din ţară şi să scap de orice nostalgii. Au şi belgienii proştii lor, dar ai lor sînt doar proşti, nu sînt şi obraznici...

Ajunsă la Bruxelles, am intrat în vîrtejul nebuniei de a căuta altă casă. Pentru că nu vreau să rămîn în apartamentul pe care l-am închiriat înainte de plecare. Precum am bănuit, antena de satelit nu merge. După o perioadă de neagră depresie (generată de situaţia în care am ajuns), m-am hotărît să reziliez contractul, indiferent de penalităţi. La urma urmei, sînt doar nişte bani, iar confortul meu psihic este nepreţuit. O să fac foamea vreo trei luni, dar oricum mai voiam să mai slăbesc niţel...

După ce am văzut cîte am împachetat la Bucureşti, m-am hotărît să caut o casă mai mare, cu suficient spaţiu, nu cu camere tip debarale de 8 metri pătraţi, care să mă frustreze permanent. Evident, asta costă. Dar, pînă la urmă, tot ce-i bun în viaţă costă, aşa că îmi asum această alegere. Am avut discuţii pe tema asta cu prieteni şi cunoştinţe de aici şi majoritatea sînt şocaţi de ideea de a da atîţia bani pe chirie. Cum, o treime din salariu pentru o casă ? Păi ai putea să faci altceva cu banii ăştia... Se poate, dar aş fi mult mai nefericită. Extrem de puţini m-au înţeles, respectiv cei care dau şi ei o grămadă de bani pentru confortul lor propriu. Între timp, dorm pe salteaua gonflabilă, care nu e prea confortabilă, mai ales pentru spatele meu, şi am sentimentul că sînt la camping. Am împrumutat şi un scaun, iar de ieri am şi o lampă, după o săptămînă de stat pe întuneric şi mers la baie cu lanterna. N-am despachetat nimic, în afară de cîteva haine şi prosoape. La bucătărie n-am frigider, deci nu gătesc decît strictul necesar, pentru masa din seara respectivă. Una peste alta, e deprimant să trăieşti aşa. 

Dacă am mărit bugetul, am găsit rapid cîteva potenţiale apartamente. Doar unul pare că are amplasarea necesară pentru antena mea, aşa că sînt hotărîtă să-l iau. În mod ironic, este în fostul cartier, de unde tocmai am plecat luna trecută, un kilometru mai la nord de fosta casă. Am un supermarket foarte aproape (lucru mare la Bruxelles, unde magazinele sînt rare) şi staţia de autobuz la trei minute de mers pe jos, cu autobuz direct spre serviciu. Pînă la birou fac cam 15-20 de minute cu autobuzul şi 25-30 de minute dacă merg pe jos. Doar de metrou sînt departe, dar nu e atît de grav. Deocamdată, mai am de discutat diverse mărunţişuri cu proprietarii, dar dacă se lămuresc lucrurile, săptămîna viitoare aş vrea să semnez contractul. În principiu, mă voi muta în jur de 15 noiembrie, aşa că mai am trei săptămîni de dormit pe saltea, într-un apartament gol şi neconfortabil. Dar rezist, cu gîndul la vremurile bune care vor veni... 

 

Spre Franța, prin apă și prin nisip

După cum v-am mai povestit, anul ăsta vara a fost cam friguroasă. Nu chiar ca în Scoția, unde există doar două anotimpuri, iunie și iarnă, dar pe aproape. Însă în septembrie a început așa-numita vară indiană, care ne-a adus soarele și căldura mult visate. Așa că am profitat de ultimele zile frumoase, ca să merg la mare. Litoralul belgian nu e foarte întins, cam 67 de km, iar stațiunile sînt urîte, pline de clădiri de beton și de blocuri foarte înalte, să aibă unde să se mute pensionarii. Fiindcă aici lumea bună și cu bani se mută la mare după ce iese la pensie, ceea ce face ca media de vîrstă a locuitorilor de pe litoral să fie undeva în jurul a 70 de ani.

 

Am ales ca destinație De Panne, ultima stațiune înainte de granița cu Franța, și care are reputația de a fi una dintre cele mai drăguțe (mai puține betoane și mai multe case). În plus, e înconjurată de rezervații naturale de dune de nisip, cu multe trasee pentru amatorii de plimbare, și are și cea mai întinsă plajă. Mi-am sacrificat somnul de duminică, fiindcă trenul pleca pe la 08.50 și am purces la drum. Aveam de ales între a schimba trenul în Gent sau a lua un tren direct. În stil pur belgian, trenul direct ajungea cu 20 de minute mai tîrziu, așa că am renunțat la el. Oricum, drumul durează mult prea mult  (ajungeam mai repede la Londra…), dar deja m-am obișnuit cu lentoarea căilor ferate. Gara e în afara orașului, practic e în alt oraș cu totul, dar există tramvai care merge în centru. După o escală la biroul de informare turistică, de unde ne-am cumpărat hărți cu traseele din zonă, am plecat la drum.

 

Orașul e într-adevăr drăguț, cu multe case cochete și cu un aspect de vacanță.

 

 

 

Sînt și aici destule blocuri, mai ales la malul mării. Dar plaja este într-adevăr foarte frumoasă, lată și cu nisip extrem de fin. Evident, tentația cea mare a fost să mă plimb cu picioarele prin apă. Fiind vorba de Marea Nordului, temperatura e doar pentru localnici, căliți de mici. Dar după primul sfert de oră, picioarele mele erau deja suficient de înghețate și de amorțite ca să nu mai simt nimic… După cîțiva kilometri de bălăceală, am văzut steagul Franței fluturînd din vîrful unui catarg înfipt în dunele de nisip, semn că acolo era granița cu Franța. Și așa am traversat frontiera prin apă.

 

  

 

 

Prima localitate franceză de pe coastă se numește Bray Dunes și e mititică, dar plină de farmec. Nici vorbă de betoanele din Belgia, doar căsuțe și cîrciumi cu terase. Evident, e plin de belgieni, care vin să mănînce la prețuri mici și să bea vin franțuzesc. Proprietarul terasei unde am mîncat mi-a urat să mai trec pe acolo, iar cînd i-am răspuns că va fi mai greu, fiindcă stau în Belgia, mi-a zis că și el ajunge prin Belgia o dată la doi ani. Eu m-am mirat și i-am spus că nu e chiar atît de departe, mai ales că eu am venit pe jos pînă acolo. Săracul om era să cadă de pe scaun. „Cum adică, pe jos ?” „Păi, pe plajă, mai precis prin apă.”  L-am lăsat șocat și am plecat mai departe.

 

 

 

 

Drumul de întoarcere l-am făcut prin dunele de nisip. N-am ajuns și la zona unde sînt turmele de măgari, dar poate data viitoare… Am mers descălțată și pe poteca dintre dune, fiindcă nisipul e la fel de fin ca cel de pe plajă și oricum îmi intra în pantofi la fiecare pas. Fără hartă e destul de complicat, fiindcă traseele nu sînt marcate, ci au numere din loc în loc și trebuie să știi ce număr să alegi la fiecare intersecție. Fiind aproape de Dunkerque, e plin de cazemate și buncăre din timpul războiului, unele căzute în ruină, altele pictate și transformate în atracții turistice.

 

 

 

 

 

 

 

Cînd am ieșit din zona dunelor și am ajuns din nou la plajă, am avut surpriza să constatăm că, între timp, venise refluxul și marea se retrăsese. Am uitat cît de puternică e mareea aici, fiind obișnuită cu Marea Neagră. Plaja era acum uriașă, de sute de metri. Însă fundul mării e foarte dur și e mult mai greu de mers pe nisipul întărit și denivelat. Apăruseră și pescari, care umblau cu minciogurile prin mare, dar nu știu ce anume prindeau, probabil creveți.

 

 

 

Cînd am ajuns înapoi în De Panne, era deja trecut de ora 19.00. Din cauza oboselii (făcusem în total cam 17 km pe jos), n-am mai gîndit rațional și am luat cîteva decizii proaste. Știam că există doar un tren pe oră spre Bruxelles, dar nu știam la ce oră și perspectiva de a aștepta timp îndelungat în gară ne cam speria. Așa că am hotărît că ar fi mai bine să mergem pînă la Oostende, 30 de km mai la nord, unde e o gară mai mare și de unde existau șanse să găsim mai repede un tren. Am luat tramvaiul, care a făcut o oră pînă acolo. Am ajuns la gara din Oostende pe la 20.45 și am constatat că și de aici era doar un tren pe oră spre Bruxelles, care abia plecase. În consecință, am luat un tren care mergea la Gent, în ideea că de acolo sînt două trenuri pe oră spre Bruxelles. Dar n-am căscat ochii bine la traseu - era un tren care ocolea îngrozitor și care făcea o buclă prin juma' de Belgie, înainte să ajungă în Gent. După mai bine de o oră de mers, trenul s-a oprit într-un orășel și n-a mai mișcat. Am așteptat aproape jumătate de oră, ca să ne anunțe că a avut loc un accident pe linie (era duminică, ziua cînd îi apucă pe toți sinucigașii pe aici) și că trenul nu poate merge mai departe. Și că o să ne pună la dispoziție un autobuz, dar care o să vină abia peste o oră și care nu va merge decît pînă la cea mai apropiată gară. De unde nu exista nici un tren care să meargă la Bruxelles și, oricum, am fi ajuns acolo spre miezul nopții. Am început să fac diverse scenarii apocaliptice - unde găsim un hotel, să dormim acolo și să luăm un tren a doua zi dimineață, cu riscul de a întîrzia la birou. Doar că eram undeva la mama dracului și nici măcar nu puteam situa pe hartă localitatea respectivă. Am intrat în vorbă cu ceilalți călători și am aflat că eram cam la o sută de kilometri de Bruxelles și că erau puține șanse să mai ajungem într-un oraș mai mare în seara/noaptea aia, ca să prindem un tren. Ni s-a sugerat să luăm un taxi pînă la Bruges, care era la doar 40 de km. Dar la cît costă taxiul aici, lăsam peste 100 de euro, deci era mai ieftin să dormim la un hotel. Într-un final, după ce începusem să ne consolăm cu ideea că vom dormi cine știe pe unde, am avut parte de un mic miracol. O tînără care fusese cu noi în tren și cu care vorbisem de cîteva ori, cerîndu-i diverse informații, a venit la noi și s-a oferit să ne ducă cu mașina pînă la cel mai apropiat oraș. Sunase un prieten să vină s-o ia din gară și s-a gîndit să facă o faptă bună și să ne salveze și pe noi, dacă tot era loc în mașină. Și așa, datorită unor flamanzi cu inima mare, am ajuns să dorm totuși în patul meu. Fiindcă din gara unde ne-au lăsat am găsit un tren spre Gent, iar din Gent am luat alt tren spre Bruxelles, probabil ultimul din ziua respectivă. Am ajuns aproape la 1 noaptea acasă, obosită moartă. Atît de obosită, încît nu am fost în stare nici să mă tîrăsc pînă la duș, și am umplut patul de nisipul de pe picioare…

 

Am tras concluzia că nu e cazul să mai merg vreodată cu trenul duminica prin Belgia, fiindcă e a doua sau a treia oară cînd rămîn blocată pe undeva din cauza anulării trenurilor. Și că trebuie să am cu mine și o hartă a țării, ca să pot urmări gările unde oprește trenul și să nu mai ocolesc sute de kilometri prin cîmpii. Dar la mare o să mă mai duc, fiindcă a fost într-adevăr frumos. Doar că, în țara asta de șapte ori mai mică decît România, mersul cu trenul e întotdeauna o aventură cu final neașteptat.

 

 

Mutatul dăunează grav sănătății

AMR 3… Peste trei zile părăsesc definitiv apartamentul în care stau de un an și jumătate. Și încă nu am terminat de împachetat și de transferat lucrurile în viitorul apartament. Am făcut zeci de drumuri între cele două apartamente, am umplut o cameră cu sacoșe, saci și valize, dar mai am încă destule.

 

De cîteva nopți, nu mai dorm bine din cauza stresului. Adaug mereu lucruri pe listele cu lucruri de făcut, stau pe mailuri și telefoane cu diverși furnizori, caut electricieni și zugravi etc. La serviciu am anunțat deja că zilele astea am un program-șvaițer. Adică în principiu sînt la muncă, dar cu găuri mari în orele de program, în care fug să mă întîlnesc cu vreun tehnician, să aștept o livrare sau să rezolv vreo problemă administrativă. Mi-am comandat televizor și mașină de spălat (și am depășit zdravăn bugetul estimat inițial). Cum aici aproape nimic nu e pe stoc, trebuie să fii foarte atent la termenele de livrare, care pot depăși o lună. Deci alegerile se fac mai puțin în funcție de model sau de preț și mai mult în funcție de cît de repede ai nevoie de obiectul respectiv. După care trebuie să stai pe telefon, fiindcă ți se spune că vei fi anunțat cînd vor primi obiectul, dar evident că uită să te sune. Cu puțin noroc și ceva nervi pierduți cu funcționari tîmpiți, am reușit să obțin termene de livrare decente, de 10-14 zile. Televizorul a sosit ieri, chiar mai devreme de ora prevăzută (ceea ce m-a costat un taxi, ca să ajung rapid și să nu-i las pe băieți să mă aștepte prea mult). Arată bine, dar e prea modern pentru evul mediu tehnologic în care se află Belgia. Dar, cu puțin noroc, poate în cîțiva ani ajunge progresul și la noi…

 

Azi a trebuit să stau toată dimineața în noul apartament, fiindcă trebuia să vină tehnicianul de la Belgacom, să-mi conecteze cablul și internetul. Tot azi venea și mașina de spălat. Belgacom-ul se pare că a intrat în anul morții, fiindcă s-a schimbat mult în bine. După toate poveștile horror auzite de la colegi și prieteni și după toate problemele avute cu ei anul trecut, mă așteptam la ceva nervi. Dar li s-a schimbat conducerea, iar schimbarea e vizibilă. Nu numai că m-au sunat la fix două minute după ce le-am trimis un e-mail, dar mi-au confirmat programarea și în scris, după care mi-au mai dat SMS-uri cu două zile înainte, să mă întrebe dacă nu cumva m-am răzgîndit și aș vrea altă dată. Am schimbat programarea inițială, fiindcă nu aveam încă televizor, și mi-au reconfirmat pe loc noua dată. După care, cu o zi înainte, mi-au mai dat vreo două mesaje, să-mi reamintească. Singura bubă: tehnicianul urma să vină între 8 și 12.30. Deci a trebuit să mă scol pe la 7, ca să ajung la apartament la 8, să nu cumva să-l ratez pe Dorel. Care a venit după ora 11, cînd deja citisem 300 de pagini din cartea pe care, prevăzătoare, mi-o luasem la mine. Omul a fost destul de ok, doar că a trebuit să mai plătesc 80 de euro, fiindcă priza era pe hol și n-am vrut să mai trag cabluri prin casă. Așa că a trebui să mai cumpăr niște adaptoare, ca să pot conecta televizorul wireless la rețea.

 

Cu ocazia asta, am mai învățat și un cuvînt nou. La un moment dat, m-a întrebat: „Dar un domino aveți ?” Eu m-am uitat la el, neînțelegînd ce vrea să spună. „Dacă nu aveți, n-am cum să vă conectez.” Într-un final, ne-am lămurit că domino însemna prelungitor sau triplu ștecăr. M-am uitat în dicționarul olandez după aceea, unde scria că e un regionalism belgian. Cum eu vorbesc olandeza standard, de Olanda, e normal că nu l-am mai auzit pînă acum. Tot la cuvinte noi, dar în franceză, am mai învățat recent „diable”, adică diavol, care înseamnă cărucior de cumpărături sau de marfă, din acela pe care-l tîrăsc toate mămăițele prin supermarketuri.

 

Cînd a venit mașina de spălat, am avut surpriza să constat că nu funcționează robinetul de apă la care am conectat-o. Și nu am nici cea mai mică idee care e motivul… Deci mai am încă o problemă de rezolvat, de care mă puteam lipsi. Și nu știu cu cine aș putea s-o rezolv. Blocul are un administrator extern, o firmă care se ocupă mai mult de facturile de utilități și de întreținerea spațiilor verzi. Le-am scris acum o lună de zile, să-i anunț că mă mut și să-i rog să comande plăcuțe cu numele meu pentru sonerie și cutia poștală. Evident, o lună e mult prea puțin pentru așa ceva - încă nu am plăcuțe la sonerie. Și nu ne-am lămurit cum o să scrie pe ele, fiindcă ei vor doar numele de familie, iar eu vreau și inițiala, dar cică trebuie să respectăm regulamentul intern al blocului.

 

Mai trebuie să-i scriu proprietarului, ca să-i cer acordul să zugrăvesc un perete (care e gri șobolan, culoarea națională belgiană) și să mut niște etajere (în care am dat cu capul de cîteva ori și am deja un cucui). Și mai am de făcut contractele de utilități, fiindcă trebuie să le reziliez pe cele vechi mai întîi, iar citirea contoarelor se va face abia în ultima zi, cînd facem procesul verbal de predare-primire.

 

Problema cea mai mare este însă antena de satelit. Blocul este înconjurat de copaci, ceea ce înseamnă că risc să nu am semnal. Fiindcă a dracului tehnologie modernă, unda trece prin plastic, dar nu și prin frunza de copac… Deja rumeg scenarii apocaliptice, în care sînt nevoită să mă mut înainte să fi locuit cu adevărat în apartament. Iar rezilierea contractului nu e o glumă aici, penalitățile sînt uriașe. În plus, mi-a luat șase luni să găsesc apartamentul ăsta, nu știu cîte luni îmi va lua să găsesc altul. Mobilele din România stau să plece cu containerul și nu știu dacă să le mai aduc aici sau nu… În acest moment, oricum nu mai gîndesc logic. Aștept să treacă zilele una cîte una, să rezolv ce pot rezolva, iar restul… Sper să supraviețuiesc.

 

Presa belgiană (11)

Fiindcă e o mică aniversare la mijloc (postarea cu numărul 100), m-am gîndit să vă mai delectez cu vești din țara asta minunată…

 

În Bruges e plin de lebede, după cum ați văzut prin poze și la fața locului. Lebede albe, ca niște lebede flamande respectabile. De curînd, a apărut o lebădă neagră pe lac. De aici, a început scandalul. Cine este lebăda neagră, de unde vine și ce vrea ea ? Primarul orașului s-a lansat în declarații care mai de care mai înverșunate, cum că lebăda respectivă trebuie prinsă și eliminată, fiindcă nu se știe ce-i cu ea și ce origine are. Dacă o fi cumva bolnavă și o să le molipsească pe lebedele albe, ce ne facem atunci ? Mai bine să-i dăm la cap, să evităm pericolul. Evident, s-au format tabere pro și contra. Pe Facebook s-au strîns nu știu cîte semnături pentru salvarea lebedei. Între timp, primarul a dat ordin ca lebăda să fie prinsă. Și s-au apucat angajații primăriei să vîneze biata lebădă… Care nu era proastă deloc (o fi imigrantă ?) și care nu s-a lăsat prinsă de nici un fel. Au venit și pompierii, cu o barcă cu motor. Au alergat după lebădă, pînă le-a cedat motorul și au trebuit să renunțe. În fiecare zi, mai apărea un articolaș în presă, de genul: "nici astăzi, lebăda neagră nu a putut fi prinsă". La televizor, la știri, s-au dat reportaje cu vînătoarea lebedei, plus interviuri cu consilierii municipali, care subliniau că populația nu trebuie să protesteze și că banii cheltuiți cu alergatul după lebădă sînt perfect justificați. Că și dacă ar fi apărut un pelican pe lac, tot ar fi fost vînat, fiindcă regulamentele nu permit stabilirea unor specii "exotice" în oraș. Ei bine, după ce s-au chinuit vreo săptămînă să prindă lebăda, cu urmăriri ca-n filmele de acțiune, au cedat nervos cu toții. Și s-au hotărît să lase lebăda în pace… Iar lebăda, fiind deșteaptă, precum am spus, s-a prins imediat că nu mai e cazul să fie precaută, și acum umblă peste tot relaxată, iese din apă și se plimbă pe trotuar, ba chiar stă și la pozat. Se înțelege perfect cu suratele ei albe și e o plăcere să o privești. Totuși, primăria a dat o declarație că armistițiul e temporar și că încă nu au luat o hotărîre definitivă cu privire la situația lebedei.

 

Dacă lebăda neagră a făcut să curgă destulă cerneală, nu la fel se poate spune și despre țiganii care dormeau în parcul din Bruges. Cum toată administrația publică era ocupată cu problema arzătoare a lebedei, nimeni nu a observat că în parcul orașului un cuplu de romi dormeau într-un cort de aproape un an de zile… Doar cînd a reclamat o băbuță că femeia era cu burta la gură și mai avea puțin pînă năștea sub cerul liber, abia atunci s-a sesizat și poliția și s-a dus să-i evacueze.

 

În alte orașe din Flandra, administrația este ocupată cu număratul plantelor și al tufelor. În Genk, o femeie a primit o scrisoare recomandată din partea primăriei, prin care era înștiințată că are în grădină un ciuline de 25 de cm și că, dacă nu-l taie pînă la o anumită dată, va primi amendă. Casa era încă în construcție, așa că mai erau pe ici, pe colo ceva buruieni în grădină, dar nimeni nu observase ciulinul buclucaș. Doar primăria, vigilentă, nu numai că-l observase, dar îl și măsurase exact… În alt orășel, 80 de familii au fost somate să-și refacă grădinile din fața caselor, fiindcă nu îndeplineau procentul de 60 % verdeață, conform legii. Oamenii își făcuseră alei din pietriș, mărginite de tufe de lavandă și de gard viu, dar fuseseră reclamați de vecini, care au observat, și ei foarte vigilenți, că nu erau destule plante…

 

Și, ca să închei într-o notă veselă, să vă spun ce se mai fură prin Belgia. Pe lîngă dinamitatul bancomatelor, care se lasă cu bancnote zburînd prin aer, spre bucuria vecinilor, se fură la greu alte chestii. Se fură cîini (în special chihuahua, Jack Russell și collie), se fură cai, steaguri (să aibă oamenii, în caz de meci al echipei naționale), legume din grădini și, mai nou, ulei de friteuză în cantități mari, din restaurante și fast-food-uri. De aici se vede diferența dintre hoții noștri și hoții lor. Ai lor sînt patrioți (cînd ați auzit să se fure în România drapelul național ?) și au conștiință civică, circulă cu mașini ecologice pe bază de ulei de rapiță reciclat…

 

 

Cum să numărăm ca belgienii

Ca în orice oraș nou, am mereu de căutat adrese. Magazine interesante, restaurante, patiserii, birouri administrative, doctori etc. Plus o mulțime de case vizitate în speranța găsirii locuinței perfecte.

De fiecare dată cînd plec la drum, mă aștept la lucruri logice: străzile să înceapă de la numărul 1 pe un trotuar, respectiv de la 2 pe celălalt, și numerele să continue într-o ordine logică. Doar că logica și belgienii sînt două noțiuni total incompatibile. Străzile pot începe de la orice număr, e normal ca numărul 25 pe un trotuar să fie față în față cu numărul 86 pe celălalt, cît despre ordinea în care se succed numerele… Să vă dau cîteva exemple. Clădirea în care lucrez are numărul 145. Următoarea clădire are numărul 155, urmat de 175.  Fix vizavi de clădirea mea este numărul 170, urmat de numărul 200. În sens opus, înainte de numărul 145 vine 109, iar înainte de 170 vine 130.

Strada pe care locuiesc în prezent începe de la numărul 6. Cea pe care mă voi muta în curînd are și ea o numerotare aiurea, fiindcă după numărul 16 vine direct 24. Numărul 16 fiind vizavi de numărul 31… Iar pe partea opusă, numărul 5 e urmat direct de 25.

În fiecare dimineață, merg pe jos pînă la birou și, printre altele, parcurg o stradă de la un capăt la altul. Strada are 400 de metri, deci nu e foarte lungă, dar numerotarea amețește orice om normal. Într-o zi, am notat toate numerele, fiindcă mi s-a părut un exemplu relevant al numerotării (i)logice belgiene. Pe o parte, strada începe promițător, cu numărul 1. Însă care e urmat imediat de numărul 13, apoi de 25. După care vin în ordine: 29, 55, 61, 65, 71, 75, 77, 79, 83, 85, 89, 93, 107, 115, 125. Pe trotuarul opus, e la fel de mișto. Începe direct cu numărul 4, continuat cu 10, 12, 16, 30, 36, 52, 60, 66, 80, 130, 132, 150, 152, 168, 170, 172. 

Evident, cu un asemenea sistem de numerotare, nu ești niciodată sigur cam pe unde se află numărul pe care îl cauți. Și nu poți face niște calcule de bun-simț, fiindcă riști să te înșeli amarnic. Nimic nu se succede logic și nu poți lua numerele ca punct de reper pentru distanță. Sînt totuși curioasă cum se descurcă poștașii și șoferii de taxi, fiindcă bănuiesc că ei sînt cei mai afectați. Pe belgienii de rînd nu i-am auzit să se plîngă, probabil că lor li se pare perfect normal. Eu încă mă mai minunez, dar s-ar putea să-mi treacă în cîțiva ani. Nu de alta, dar prostia n-are limite. Și, de fiecare dată cînd cred că mai rău de atît nu se poate, belgienii se străduiesc să-mi demonstreze că mă înșel...

Cum să cheltui 15 000 de euro, fără efort

Peste două săptămîni mă mut în casă nouă.  Deja chestia asta mi-a mîncat mai mult timp și nervi decît credeam și încă nu s-a terminat. Am fost o săptămînă în România, ca să triez lucrurile din casă și să arunc vechiturile. După 20 de saci de gunoi aruncați, nu se vede vreo diferență majoră… Oricum, am subestimat masiv timpul necesar pentru operațiunea respectivă, așa că mi-am anulat concediul prevăzut pentru septembrie și mă întorc la București, să continuu curățenia generală. Sincer, abia aștept să treacă următoarele două luni, să se termine tot balamucul cu mutarea și să mă instalez cu adevărat în casa cea nouă. 

 

Însă, pentru a realiza acest vis măreț, trebuie să sacrific nu numai concediul, timp și nervi, ci și o grămadă de bani. Mai întîi, e compania de mutări, care-mi va căra tot calabalîcul de la București la Bruxelles. Și care mi-a cerut un inventar al tuturor bunurilor, cu valoarea de piață actuală. Cîte farfurii, cîte pahare, cîte oale de bucătărie aveți ? Cîte tricouri, cîte bluze, cîte fuste ? Cîte cărți, cîte DVD-uri ? Mă întreb dacă știe cineva exact cîte cărți are în casă… Evident, n-am stat să număr nimic, ci am aproximat din topor. Dar a trebuit să caut pe net zeci de obiecte, să văd cît costă, ca să pot estima valoarea pentru asigurare. Fiindcă nu are importanță cît am dat eu pe ele, la vremea lor, ci cît m-ar costa să cumpăr acum obiectul respectiv, în caz că se strică la transport și trebuie să-l înlocuiesc. După ce am terminat toate actele, am primit și factura ca premiu: 6 500 de euro.

 

Înainte de a primi cheile de la noul apartament, a trebuit să depun o garanție bancară de 2 400 de euro, bani care vor rămîne blocați pînă la terminarea contractului. Am încheiat și o asigurare (obligatorie, conform legii), care m-a mai costat 400 de euro. Și mai trebuie să plătesc chiria în avans pe o lună și jumătate, 1 950 de euro. Expertul imobiliar care redactează procesul-verbal de predare-primire pentru apartament mai cere și el 150 de euro. Belgacom vrea 50 de euro ca să-mi transfere abonamentul la noua adresă. Înainte de asta, trebuie să-mi cumpăr televizor, fiindcă nu am. Ceea ce mă va costa între 500 și 750 de euro, în funcție de model. Mai am de luat și mașină de spălat, 300 de euro. Am plătit deja 350 de euro pentru un dulap de haine second-hand (a aparținut foștilor locatari, care mi l-au lăsat la jumătate de preț) și 800 de euro pentru niște corpuri de mobilă de care aveam nevoie pentru living. Voi mai avea de luat un covor, un birou pentru calculator (cel de acasă e mult prea mare pentru cît de mică e camera) și un cuptor electric, fiindcă nu există cuptor în bucătărie. Deci încă vreo 500 de euro. Mai am de înrămat niște tablouri, de plătit un electrician ca să-mi mute niște prize și să-mi instaleze corpurile de iluminat. Plus menajeră pentru curățenie generală în trei apartamente, fiindcă trebuie să las curat apartamentul din care plec, trebuie să-l curăț și pe cel în care mă mut, iar la București trebuie ca totul să fie lună înainte de împachetare, ca să nu aduc lucrurile prăfuite încoace. Și mai am de cumpărat vopsea, amorsă, chit, trafalet, bidinele și perii, ca să-mi zugrăvesc pereții din living. Per total, mai estimez vreo 800 de euro care vor zbura.

 

Mă doare capul numai cînd mă gîndesc cîte am de făcut și cît timp voi pierde cu alergatul prin magazine. Mai am de reziliat contractele vechi și de încheiat altele noi și mai trebuie să anunț schimbarea de adresă peste tot, de la bănci la supermarketul care-mi trimite oferte și cupoane de reducere prin poștă. Precum am zis, visez deja la ziua cînd toate astea vor fi deja rezolvate, cînd toate mobilele vor fi instalate la locul lor în casa cea nouă și cînd mă voi putea relaxa, știind că nu mai am nimic de rezolvat. După care mă pot ocupa de planurile de vacanță mult amînate. Dar pînă atunci, mai e vreme…