Nouă luni

Zilele astea am împlinit nouă luni de cînd sînt în Belgia. Deja mă simt mai mult aici "acasă" decît în România. Nu pentru că ar fi neapărat mai bine, dar m-am obişnuit şi a intervenit şi rutina. Sînt în continuare multe lucruri care nu-mi plac şi cu care probabil nu mă voi obişnui niciodată, dar sînt şi destule lucruri bune. Nu-mi place vremea, nu-mi place mîncarea şi nu-mi plac belgienii. Şoferii sînt catastrofali spre retardaţi, te apucă isteria cînd îi vezi cum se mişcă în trafic şi cum reuşesc să creeze blocaje fără vreun motiv anume. Doar şoferii de autobuze se cred la curse şi smucesc volanul ca apucaţii, de trebuie să ai nervii tari, mai ales cînd îi vezi cum se strecoară pe străduţe înguste, printre rîndurile de maşini parcate, pe lîngă care trec la milimetru. Serviciile sînt în general proaste şi scumpe, precum spune vecina mea "sînt o ruşine pentru umanitate". Apropo, tocmai s-a plîns prin presă un comic celebru că a aşteptat 45 de minute la telefon ca să reclame ceva la Belgacom. Tot centrul e un şantier şi merg prin praf şi mizerie în fiecare zi. M-am săturat să mă strecor printre betoniere şi muncitori ca să ajung la birou. Termenele de execuţie de pe şantiere sînt mirobolante: de la 1300 de zile pînă la 58 de luni. Şi absolut toate termenele pe care le-am văzut afişate pînă acum fuseseră depăşite cu cel puţin doi ani, fără ca să se întrevadă vreo speranţă de terminare a lucrărilor. În fine, lista cu lucrurile negative e lungă, lungă... (să nu mai pomenesc şi de trenuri). La capitolul pozitive, aş începe cu oamenii. Nu belgienii, ci ceilalţi. Multitudinea de străini care trăiesc şi muncesc aici, care transformă oraşul într-un loc de întîlnire a culturilor. E plăcut să auzi toate limbile pămîntului cînd mergi pe stradă, să ai colegi din vreo 30 de ţări, să înveţi lucruri noi de la fiecare. Alt lucru bun e stilul extrem de relaxat de viaţă, cu muncă mult mai puţină faţă de România şi fără stres. Nu am văzut pe nimeni încruntat, îngrijorat sau deprimat. Toată lumea zîmbeşte şi e teribil de bine dispusă. Iar pauzele de masă prelungite (şi stropite cu alcool) contribuie din plin la atmosfera relaxată. Şi ultimul lucru, dar nu cel din urmă, e poziţia geografică din inima Europei. Dacă nu-ţi place aici, ai la îndemînă o mulţime de opţiuni, la scurtă distanţă de casă şi la preţuri decente. Londra e la 1h50 cu trenul, Parisul la 1h25. Ca să nu mai vorbim de avioane şi de multitudinea de destinaţii. În concluzie, cu bune şi cu rele, Bruxelles-ul este noua mea casă. Rămîne de văzut cît voi rămîne aici: voi sta pînă la pensie sau voi reuşi să-mi împlinesc visurile şi să plec în altă parte ?

Cele nouă luni care au trecut înseamnă că am terminat şi perioada de probă, deci ar trebui să primesc în curînd titularizarea pe post. Am avut niţel de tras, căci şeful meu cel şoricos s-a lăsat cu greu convins să-mi scrie raportul de evaluare şi doar la insistenţele celor de la resurse umane s-a apucat de treabă. Nu avea ceva cu mine personal, doar îi era foarte lene. După nenumărate amînări şi probleme tehnice, am rezolvat şi partea asta, a semnat şi directorul ăl mare, totul e în ordine acum. Aştept comunicarea oficială cum că am devenit funcţionar cu drepturi depline... Între timp, transferul meu se apropie şi lucrurile au intrat în linie dreaptă. Primesc deja o mulţime de mailuri legate de plecarea mea de la Comisie şi de formalităţile respective, precum şi de sosirea mea la Consiliu şi de actele necesare acolo şi chestiunile administrative care vor trebui rezolvate. E un sentiment plăcut să ştiu că, după atîtea luni de aşteptare, mai am puţin şi ajung acolo unde mi-am dorit. Mîine plec în România pentru cîteva zile, apoi mai am doar cinci zile de lucrat la Comisie şi gata. Începe numărătoarea inversă...

Cît de mult e prea mult ?

E o întrebare pe care mi-o pun cu privire la bani. După cum am scris, eu mă cam chinui să mă ajung cu banii, în principal din cauza prețurilor mari. Însă în Belgia se discută foarte mult în ultima vreme despre salariile uriașe ale managerilor de la stat, despre cîte salarii primesc cînd sînt dați afară și despre alte prime nesimțite pe care le primesc. Asta, în condițiile în care presa susține că a crescut nivelul de sărăcie în țară – aici însă eu am niscaiva îndoieli. Nu zic că nu au și ei săraci, dar sînt atît de zgîrciți ca neam, încît e cam greu să faci diferența între sărăcie și zgîrcenie.

Jumătate dintre belgieni nu pleacă nicăieri în vacanță, ci stau acasă. Asta de zgîrcenie, evident. Cei care pleacă se duc mai mult la ei în țară, de obicei la mare, unde însă nu prea cheltuie bani. Comercianții de pe litoral s-au plîns că nu fac bani, fiindcă belgienii preferă să cumpere un sandviș decît să mănînce la restaurant  și cumpără cîte o singură înghețată pe care copiii trebuie s-o împartă între ei… Dacă acum doi ani existau 25 de hoteluri de cinci stele în toată țara, la începutul anului erau doar 15.  Nu s-au închis, ci au preferat să se declaseze, ca să mai poată scădea din costuri, căci e prea scump să întreții un hotel de lux, cînd clienții nu se înghesuie. Din ce în ce mai mulți copii vin flămînzi la școală și fără pachețel de mîncare pentru prînz. Școlile se văd nevoite să le asigure hrana, dar cred că asta e și strategia părinților, care mai fac o economie la mîncare… 

În același timp, guvernul discută reducerea salariilor pentru managerii din sectorul de stat. S-a propus ca salariul maxim să fie de 24.000 euro pe lună, ceea ce i-a revoltat pe toți. Fiindcă e mult prea puțin… Comentariile au variat de la "pentru atît de puțin, nici nu mă dau jos din pat dimineața" la "cine o să mai vrea să se angajeze la stat, cînd plătim salarii mizere". Ca să vă faceți o idee, directorul poștei are 92.000 euro pe lună, așa că e de înțeles de ce se împotrivește și califică măsura ca fiind ridicolă și populistă. La căile ferate, sînt zece directori care cîștigă 27-28.000 de euro pe lună. Nu au director general de vreo jumătate de an, postul e vacant și încă se mai caută candidați. Dar cică nu vrea nimeni să vină pentru atît de puțini bani… La Belgacom (prietenii mei care mă lasă fără internet aproape în fiecare seară) directorul general are aproape 170.000 pe lună și alți șapte membri din comitetul de conducere au 73.000 pe lună. Mai sînt cel puțin alți 30 de directori și directorași care au peste faimoasa limită de 24.000 de euro.

În plus, guvernul vrea să limiteze și prima de plecare, care să nu fie mai mare de 12 salarii. Asta după ce unul dintre manageri i-a dat în judecată, pentru că voia peste 500.000 de euro la plecarea din post și nu a primit decît 230.000… Și parlamentarii primesc bani după terminarea mandatului. Unul care tocmai și-a dat demisia a cerut 348.000 euro, pe motiv că are soție și doi copii acasă și are nevoie de bani să-i întrețină. În final, a acceptat jumătate din suma respectivă, că e mărinimos și nu se uită la bani…

Evident, toate aceste sume se referă la sectorul de stat, fiindcă pe cel privat nu au cum să-l reglementeze. Acolo, directorul general de la Delhaize (mama Mega Image-ului de la noi) tocmai a primit 7,6 milioane euro la plecarea din funcție.

În condițiile în care toți se văicăresc de bani în halul ăsta, a apărut și fostul rege, care a zis că nu-i mai ajung banii, că deh, e greu la pensie. Și a cerut statului să-i mai acopere din cheltuieli, că el nu face față. Regele a abdicat pe 21 iulie, lăsîndu-l în loc pe fiul lui. Și de atunci este pensionar, cu umila sumă de 77.000 de euro pe lună. Care nu e suficientă nici pe departe pentru a-și menține standardul de viață. Că dînsul stă într-un palat (gratis), unde încălzirea e plătită de stat, dar vai, trebuie să plătească electricitatea din buzunarul lui. Și are doar 10 servitori (plătiți de stat), cînd s-ar cuveni ca un pensionar ca el să aibă mult mai mulți. Altfel, de unde să întrețină cele șapte case pe care le are prin Belgia,Franța și Italia, plus iahtul de cinci milioane de dolari, ancorat la Cannes, pentru care statul i-a plătit pînă acum motorina și echipajul. Te ia mila, mai ales cînd știi că familia regală are o avere uriașă, iar acum bietul rege s-a prezentat cu mîna întinsă în fața Parlamentului, doar-doar i-o mai pica ceva.

Așa că revin la întrebarea inițială. Cît de mult e prea mult ? Există vreo limită dincolo de care un salariu/venit lunar devine nesimțit ? Nu am vederi socialiste și nu cred că bogații sînt obligați să dea ceva săracilor. Dar cred că ar trebui să existe o limită de bun simț atunci cînd vorbim de bani. 

Presa belgiană (9)

Să mai rîdem nițel cu clienții obișnuiți: poliția și căile ferate.

Unui polițist i-a picat cu tronc o prostituată albaneză, în timpul unei razii. În următoarele zile, i-a trimis 108 sms-uri, destul de explicite, fără să știe că prostituata era sub supraveghere și telefonul îi era interceptat de către altă unitate de poliție. Luat la întrebări, a declarat că el e bărbat însurat și la casa lui, și că își iubește enorm soția. Dar, cum n-o mai văzuse pe prostituată de cîteva zile, se îngrijorase pentru soarta ei, să nu fi pățit biata de ea ceva, și de asta îi trimisese atîtea mesaje. Îhîm, și marmota învelea ciocolata în staniol… 

La începutul săptămînii, a mai deraiat un tren de marfă, tot cu produse chimice, și tot fiindcă mecanicul nu a oprit la culoarea roșie a semaforului.  Dacă nu mă înșel, e al treilea sau al patrulea accident de anul ăsta. Evident, a durat cinci zile să curețe calea ferată și să reia circulația. Inițial, anunțaseră patru zile, dar marți a fost grevă la căile ferate și nu au muncit. În schimb, tot traficul a fost dat peste cap, fiindcă navetiștii care veneau cu trenul de obicei au fost nevoiți să vină cu mașinile și a fost un balamuc  total în oraș.

Între timp, au anunțat că vor crea un nou tren Benelux (care nu ajunge însă în Luxemburg), care să lege Bruxelles-ul de Haga. Va costa mai mult decît trenurile actuale și va face cu 20 de minute mai mult. Explicația logică pentru mărirea tarifului: pasagerii stau mai mult timp în tren, deci trebuie să plătească mai mult pentru asta.

Oricum, 2013 se anunță a fi cel mai prost an din istoria căilor ferate belgiene. De cînd au început să țină statistici, respectiv din 1981, nu au avut vreodată atîtea întîrzieri sau trenuri anulate (30.000 pînă acum și încă nu s-a sfîrșit anul). Și asta, în ciuda faptului că au investit 563 milioane de euro în planuri de "obținere a punctualității" și au angajat un manager care să se ocupe numai de întîrzieri.

Prima lună pe zero

Săptămîna viitoare se împlinesc nouă luni de cînd m-am mutat în Belgia. Fiindcă ştiam că banii sînt puţini, iar preţurile mult mai mari decît în România, am ţinut de la bun început un registru de cheltuieli, ca să văd cum mă descurc cu banii. La Bucureşti nu mă uitam niciodată cît costa ceva, umpleam coşul la supermarket fără să mă uit la preţul de pe raft, plăteam la casă şi gata. Se mai întîmpla să rămîn fără bani la sfîrşit de lună, dar mai luam de la mama ceva de mîncare sau pur şi simplu plăteam totul cu cardul de credit şi puneam banii la loc mai tîrziu.

Am fost convinsă de la bun început că n-o să-mi ajungă salariul din Belgia, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar nu am crezut că va fi atît de rău... Practic, în fiecare lună am cheltuit mult peste cît am cîştigat. În cea mai catastrofală lună (cea cu mutatul în casă nouă) am cheltuit 2500 de euro în plus. În cea mai bună lună, am cheltuit doar 200 de euro în plus. E adevărat că nu mi-am putut închipui cum funcţionează societatea capitalistă de consum şi de exploatare a fraierilor. Aici, toţi sînt puşi pe căpătuială rapidă, cu cît mai puţină muncă. Uneori, mă întreb cît de nesimţit (sau hoţ) poţi să fii, ca să ceri asemenea preţuri. Există şi lucruri ieftine, dar sînt incredibil de proaste, iar dacă vrei ceva de o calitate decentă trebuie să plăteşti la greu. Şi asta de la mîncare la orice alte produse sau servicii. Vrei tren rapid şi direct pînă în ţara vecină, plăteşti minimum 70-80 de euro. Dacă nu, te uită Dumnezeu prin gări şi trenuri personale. Vrei la parcul de distracţii ? Stai la coadă două ore, cu toată plebea şi copiii aferenţi. Ai bani ? Plăteşti dublu şi nu mai stai la coadă, intri prin faţă. Practic, dacă nu ai suficienţi bani, nu ai cum să trăieşti în condiţii bune. Uneori, am senzaţia că totul este creat doar pentru cei cu (mulţi) bani, restul oamenilor nu există. Magazinele din acelaşi lanţ au preţuri diferite, în funcţie de cartierul în care sînt amplasate. Evident, în cartierul european, unde mişună funcţionărimea din instituţii, preţurile sînt cu mult mai mari decît în altă parte. Uneori, cînd mă satur de mîncarea de la cantină, mai iau prînzul la restaurant. Dar nu pot să fac asta foarte des, căci mi-e greu să dau 18 euro pe o salată şi 25-30 de euro pe o porţie de mîncare. În rest, de cele mai multe ori, cumpăr produse bio, pentru că diferenţa de calitate e vizibilă. Dar cumpăr şi multe legume obişnuite, de la supermarket sau de la piaţă. Însă, dacă vreau produse de calitate, trebuie să bag mîna adînc în buzunar... O pîine mică, de 400 de grame, costă 4-5 euro. O bucată de 200 de grame de brînză e cam 5-6 euro, usturoiul e între 5 şi 11 euro kilogramul, în funcţie de calitate. Ardeii kapia sînt 7-8 euro/kg (cei bio sînt 1.25 euro bucata). Ceapa bio e 5 euro/kg. Ceapa verde de primăvară e 10 euro/kg (şi nu e bio !). Mă rog, aţi prins ideea, e mai bine să te abţii de la mîncare. În concluzie, mănînc mai mult la cantină, unde e ieftin, dar prost. Din punctul meu de vedere, sînt foarte puţine chestii comestibile acolo, aşa că de şase luni mănînc practic acelaşi lucru în fiecare zi: năut şi mazăre (boabe fierte, fără nici un fel de sos), uneori porumb. La care adaug capere sau verdeaţă tocată, ca să mai variez gustul. Seara, în schimb, am mereu poftă de ceva bun, mai ales în weekenduri. Dar o îngheţată bună e 10-11 euro cutia, pralinele sînt 60-65 de euro/kg, castanele glasate costă 90 de euro/kg. În consecinţă, nu mă porcesc prea tare, ca să nu dau faliment.

Dar nu numai mîncarea îmi mănîncă bugetul. Oricît de tare aş încerca să fac economie şi să mă abţin de la cheltuieli, mereu apare ceva neprevăzut. Dar, după atîtea luni, am reuşit. Am terminat luna octombrie pe zero ! Chirie: 925 euro, mîncare: 543 euro, cheltuieli medicale: 407 euro, călătorii: 250 euro, utilităţi (lumină, gaz, tv, internet): 178 euro, diverse: 144 euro, presă: 28 de euro, chestii pentru casă: 26 de euro. Total: 2501 euro.

Nu am cheltuit nimic pe transportul în comun, fiindcă am mers pe jos toată luna. Nu mi-am cumpărat haine sau pantofi, şi nici cosmetice. Nu am plătit telefonul, fiindcă mai aveam încă credit. Şi nici nu am mîncat prea mult, în speranţa că poate mai slăbesc puţin... Însă luna viitoare nu mai am cum să reuşesc performanţa. Tocmai mi-au venit facturile de la spital, pentru vizitele la urgenţă de acum două luni. Fractura m-a costat în total 400 de euro şi nu am cum să plătesc momentan, că nu mai am bani în cont. Kinetoterapeutul vrea să-mi cumpăr o atelă specială  pentru picior, care costă peste 100 de euro. Mi-ar trebui şi un aparat pentru electrostimulare, dar ăla e 1000 de euro, aşa că iese din discuţie. Peste două săptămîni mă duc acasă – am de dus cadouri şi de cumpărat o mulţime de chestii. Aşa că mă bucur acum, cît mai pot, înainte să contabilizez următorul dezastru financiar. Care va sosi cu siguranţă...

La Aachen

Cum a venit toamna şi s-a făcut frig, m-am hotărît să-mi cumpăr o haină mai groasă, că am început să cam dîrdîi în polar. Fiindcă la Köln fusesem deja de mai multe ori, m-am hotărît să dau o fugă pînă la Aachen, să verific şi magazinele de acolo şi, cu ocazia asta, să văd şi oraşul.

Din experienţa de pînă acum cu căile ferate belgiene ştiam că e complicat să găseşti un preţ bun şi/sau o legătură bună pentru un anumit traseu. De exemplu, am fost la Bruges de patru ori cu trenul anul ăsta şi de fiecare dată am plătit alt preţ. Site-ul căilor ferate e un mister şi ai nevoie de multă răbdare (şi talent detectivistic) pentru a descoperi unde se ascund ofertele. Dar pentru Aachen am reuşit să găsesc un bilet de weekend cu 25 de euro, dus-întors. Prietena mea portugheză s-a oferit să le plătească ea cu cardul de credit, ca să fim sigure că nu ratăm ocazia. După cîteva încercări nereuşite (fiindcă se tot bloca site-ul), am făcut plata, dar a căzut site-ul de tot şi nu ne-am mai primit biletele... După ce am aşteptat vreo 30 de minute, am pus mîna pe telefon şi am sunat la serviciul de relaţii cu clienţii. "Pentru olandeză apăsaţi 1, pentru franceză apăsaţi 2, pentru germană apăsaţi 3, pentru engleză apăsaţi 4". Le-am luat pe toate la rînd, mai puţin germana, dar evident că nu răspundea nimeni. Ce-i drept, era a doua zi după furtună şi poate că de-aia le căzuse site-ul. Într-un final, după ce mă plictisisem de apăsat pe butoane şi de ascultat muzica de fundal, mi-au spus că au o defecţiune tehnică şi nu pot răspunde momentan la telefon, după care s-a întrerupt legătura. Tipic belgian...

Spre seară, a venit şi mailul cu biletele electronice. Între timp, făcusem investigaţii şi descoperisem că exista un intercity direct, care făcea doar 1h15. Noi schimbam trenul la Liège şi făceam 2h25. Am luat-o de la capăt cu sunatul la relaţii cu clienţii, ca să întreb dacă biletele noastre nu erau cumva valabile pe intercity. Nu, nu erau valabile. Am întrebat dacă pot plăti diferenţa de preţ, dar nu s-a putut, că cică sînt societăţi diferite care exploatează trenurile. Aşa că ne-am resemnat că vom petrece ceva mai mult timp în tren.

Sîmbătă dimineaţa am ajuns la gară cu vreo 15 minute înainte de plecarea trenului şi am descoperit că anunţaseră deja că va avea 5 minute întîrziere. Asta nu era de mirare, aici practic toate trenurile întîrzie şi apoi aveam 33 de minute între trenuri la Liège. Numai că cele 5 minute s-au transformat în 10, apoi în 15, apoi în 20... Am plecat cu 22 de minute întîrziere şi am reuşit să mai acumulăm  aproape 10 pe parcurs, aşa că aveam mari dubii că mai prindem legătura, iar următorul tren era abia peste două ore. Dar cum multă lume mergea la Aachen, au ţinut trenul pe loc pînă au reuşit să ajungă toţi pasagerii.

Aachen a fost o surpriză plăcută, un orăşel mic, cochet, tipic nemţesc.  Am descoperit un restaurant chinezesc, unde am mîncat fabulos. La Bruxelles am tot fost pe la restaurante chinezeşti, dar mîncarea a fost mediocră şi scumpă. Aici a fost delicioasă şi rezonabilă ca preţ, aşa că le voi face o vizită de fiecare dată cînd voi ajunge la Aachen.

 

 

Am vizitat catedrala, care e departe de sobrietatea gotică obişnuită a bisericilor catolice. Aduce mai degrabă a corcitură musulmano-bizantină, cu mozaicuri aurite şi arcade arăbeşti... Dar e interesantă de văzut, deşi era atît de aglomerată, încît nu prea aveai cum s-o admiri pe îndelete.

În rest, am explorat magazinele, am făcut mici cumpărături şi am căzut în extaz într-un magazin cu jucării. Am intrat atrasă de urşii uriaşi din vitrină şi am descoperit trei etaje pline cu minunăţii... Acum ştiu de unde să cumpăr cadouri pentru nepoţii mei, deşi tare mă tem că nu voi rezista să-mi cumpăr şi eu ceva !

Pe drumul de întoarcere spre gară, nu am mai rezistat ispitei şi am intrat într-o brutărie, să-mi iau o pîine, că mirosea pînă în stradă. Am mai făcut şi o escală într-un magazin bio şi am umplut rucsacul cu bunătăţi. Data viitoare ştiu deja ce vreau să mai cumpăr. Păcat că e cam departe, altfel m-aş duce în fiecare weekend...

Am ajuns acasă pe la nouă şi jumătate, ruptă de oboseală. La Bruxelles era o vreme oribilă, ploua şi bătea vîntul. Oricum nu aveam de gînd să mai ies undeva a doua zi, voiam să-mi mai trag niţel sufletul. Azi a suflat iar vîntul de se clătina casa. Să vedem dacă de data asta rezistă antena de satelit...