De ce Bulgaria e mereu înaintea noastră

De la începutul săptămînii, la cantină s-a tot făcut reclamă pentru 1 martie, cînd în Bulgaria vine mărţişorul (numit Marteniţa la ei). Aşa că astăzi a fost zi bulgărească la cantină... De curiozitate, m-am dus să văd despre ce era vorba.

Încă de la intrare, era o coadă imensă la un stand cu degustări, unde aveau brînză, caşcaval, tot felul de mezeluri şi pastramă, vin bulgăresc, dulceaţă de trandafiri, miere organică, biscuiţi cu ciocolată etc. Cu chiu, cu vai, am reuşit să-mi fac loc şi să atac şi eu brînza, care era o nebunie. Colega mea a rămas lipită de borcanele cu dulceaţă de trandafiri...

În cantină era un raion special, cu mîncare bulgărească, unde era o coadă şi mai mare, pe două rînduri. Aveau supă de linte, ardei umpluţi, caşcaval pane, plăcintă cu dovleac şi alte bunătăţi. Din păcate, pînă am ajuns noi în faţă, caşcavalul pane şi plăcinta cu dovleac s-au terminat, aşa că am rămas cu buza umflată. Nu ştiu dacă au adus prea puţine porţii sau bătaia pe mîncare a fost prea mare, dar cert e că standul cu mîncare s-a golit rapid.

La ieşire, ne-am oprit la un alt stand cu broşuri, unde aveau şi mărţişoare, iar un bulgar împletea şnururi pe loc şi le oferea doamnelor, în timp ce povestea despre tradiţia mărţişorului. Am plecat fericite de acolo, cu broşuri, mărţişoare şi un borcan început de dulceaţă, pe care l-a primit colega mea, după ce le-a înduioşat pe bulgăroaice, spunîndu-le că-i aduce aminte de casă. 

Pe drumul de întoarcere la birou, am avut totuşi un gust amar, întrebîndu-mă de ce nu se poate promova şi România la fel, fiindcă nu a fost un eveniment foarte costisitor, dar impactul a fost foarte mare. O fi atît de greu să muncim un pic la imagine ? Sau oare nu ne pasă, pur şi simplu ?

Cum să nu luăm decizii

Azi am avut o zi plină, cu două şedinţe... De dimineaţă a fost şedinţa departamentului, care are loc în fiecare joi dimineaţă. Am fost doar şase persoane şi a ţinut o 1h30. Toată lumea era grăbită să ajungă pe la alte şedinţe, aşa că nu au lălăit-o şi a fost decent. În schimb, după-amiaza a fost şedinţa Grupului Permanent IT, care a fost o catastrofă. Am fost opt oameni (din care doar două femei) şi, deşi trebuia să ţină două ore, a durat aproape patru. Problema nu a fost că agenda era destul de lungă, ci că oamenii nu sînt în stare să discute ceva în mod structurat. Abordează primul punct de pe agendă, vorbesc la subiect cinci minute, apoi o iau pe arătură:

- Asta e ceva ce ţine de departamentul X... Nu lucra acolo tipul ăla cu care am jucat noi golf acum şapte ani ?

- Ba da, şi ţii minte cînd am fost la el acasă, şi am băut nu ştiu cîte sticle de vin, iar văru-su a făcut grătar şi a ars carnea ?

- Da, şi mama lui se cunoştea cu mama, că bunicile lor erau din acelaşi sat...

Şi tot aşa, la fiecare subiect din agendă ! Cum era acum 15 ani în departamentul cutare, ce schimbări au mai avut loc, cine a fost promovat/concediat, ce numiri s-au făcut pe pile, cine nu se are bine cu şeful etc. Cît despre luarea deciziilor, toată lumea a fost de acord că nu trebuie să ne grăbim, că e mai bine să mai evaluăm situaţia, eventual să aşteptăm un timp, să vedem cum merg lucrurile... Deci totul a fost lăsat pentru următoarea şedinţă, care oricum a fost amînată, fiindcă pica în perioada vacanţelor şcolare, şi toată lumea şi-a luat concediu. Avînd în vedere că la întrebarea: „cum staţi cu proiectul X ?”, răspunsul a fost: „Bine, prin septembrie ne vom apuca să muncim la el”, e clar că vom avansa rapid... 

Oricum, nu am reuşit să aflu ce mă frămîntă, respectiv dacă ne mutăm sau nu din clădire. Contractul de închiriere expiră pe 31 mai, iar proprietarul vrea să ne dea afară, ca să renoveze. În naivitatea mea, am crezut că toate clădirile instituţiilor europene aparţin statului belgian, dar nu e deloc aşa. În cazul nostru, există un proprietar privat, care deţine ditamai măgăoaia de clădire cu opt etaje şi patru niveluri subterane (vezi poza de mai jos) şi care probabil îşi petrece timpul numărînd purcoaiele de bani încasate drept chirie, avînd în vedere că preţurile se învîrt pe la 15-20 euro/m² pe lună.

Cum în zonă nu prea există clădiri disponibile de dimensiunile astea, iar noi trebuie să rămînem în Cartierul European, fiindcă lucrăm îndeaproape cu Consiliul şi cu Centrul de Conferinţe, nimeni nu întrevede vreo soluţie... Varianta cea mai la îndemînă ar fi renegocierea contractului, dar probabil că e şi cea mai costisitoare, căci proprietarul sigur va specula situaţia la maximum. Între timp, eu nu ştiu în ce cartier să-mi caut casă. Aş vrea să fiu aproape de birou, dar oare unde va fi biroul meu peste trei luni ???

Welcome party

A trecut şi prima săptămînă de lucru, care a fost foarte lejeră... căci şeful a fost plecat, aşa că mi-am petrecut timpul citind diverse informaţii şi învăţînd cum funcţionează programele speciale cu care se lucrează la Comisie.

După întoarcerea şefului, s-a organizat o petrecere de bun-venit, fiindcă eram patru colegi nou sosiţi. Am făcut rost de două mese mari (cerute la departamentul care se ocupă de mobilier şi alte dotări) şi le-am pus pe hol, în faţa lifturilor, asta ca să facem poftă şi colegilor de la celelalte departamente. Pregătirile începuseră încă de săptămîna trecută, cînd am descoperit că dulapul din biroul meu era plin cu bere. Cu o zi înainte, berea a fost dusă în frigider, împreună cu sucurile. Pe lîngă chipsuri, fursecuri şi prăjituri, s-au comandat 30 de pizza (pentru vreo 15 oameni), iar un coleg a mai adus şase sticle de vin roşu. Evident, am băut şi şampanie, că doar era petrecere. Şi, fiindcă cele patru feluri de bere şi vinul nu erau suficiente, o colegă slovacă a adus nişte lichior din Munţii Tatra, tare de 52⁰, care te făcea să arzi instant după prima gură !

Cum petrecerea a avut loc în pauza de prînz, vă închipuiţi cu ce elan ne-am întors la lucru ! Eu, una, aveam burta plină şi mă luase somnul, dar băieţii erau cam îmbujoraţi de la alcool.

Oricum, a doua zi am plecat cu toţii să ne dregem la o bere, de data asta după orele de program. La plecare, ne-am întîlnit cu o colegă de la alt departament, care se chinuia să împingă două cutii frigorifice pline cu şampanie. Cică era o mare şedinţă pe undeva...

Cu ochii pe butelie

Prima zi de lucru a constat de fapt dintr-un training pentru nou-veniţii la Comisie. Printre diverse informaţii generale, mai mult sau mai puţin utile, ni s-a vorbit şi despre securitatea la locul de muncă, respectiv despre faptul că se fură ! Cică să avem grijă de lucrurile noastre, să nu lăsăm chestii valoroase la vedere prin birou... că dispar. 

A doua zi, după un alt training, mult mai interesant, la Direcţia la care lucrez, am ajuns şi la biroul meu.

Oamenii se pregătiseră pentru venirea mea, aveam telefon funcţional şi computer, însă computerul era mai vechi şi, la sugestia unor colegi binevoitori, am sunat la Helpdesk şi am cerut unul mai nou. Foarte repede, a venit cineva cu noul calculator, dar... problemă mare: nu avea şi cheia de la sistemul antifurt ! Abia atunci am observat că, printre măţăraia din spatele calculatorului, aveam şi un vajnic cablu antifurt. Omul s-a scuzat, spunînd că nu m-ar bănui pe mine că plec cu calculatorul acasă, dar au avut nenumărate cazuri de dispariţii de calculatoare şi alte echipamente, încît s-au văzut nevoiţi să ia măsuri. Într-un final, s-a găsit şi cheia şi am primit un calculator nou.

 

Oricum, colegii mi-au atras atenţia să ţin totul în dulap, că de pe birou mai dispar lucruri... Bine aţi venit la Comisia Europeană ! Ţineţi ochii pe butelie !

Marea mutare

După Lisabona, am revenit la matcă și m-am apucat de împachetat… Niciodată nu m-am priceput la făcut bagaje. De obicei, iau cu mine strictul necesar și cardul de credit. Dacă îmi lipsește ceva, cumpăr la destinație (de aceea am ajuns să am vreo șase perii de cap, 10 periuțe de dinți și vreo 20 de tricouri de dormit). Așa că primele zile am făcut liste cu tot ce ar fi trebuit să iau cu mine, liste pe care le revizuiam zilnic, tot adăugînd cîte ceva. Cînd timpul a început să preseze, am luat pur și simplu vrafuri de haine din dulap și le-am pus în cutii. Așa că nu sînt foarte convinsă că am luat ce trebuie. Probabil că, atunci cînd voi termina de despachetat, voi constata că am luat o grămadă de lucruri inutile și am lăsat acasă multe lucruri care mi-ar fi trebuit. În final, am trimis cu curierul 60 de kg şi am mai luat încă 20 de kg cu mine. Peste o lună, mă voi apuca oricum de tranşa a doua...

Sosirea în Belgia a început cu stîngul, căci bagajul meu de mînă a rămas la Amsterdam. Şi în el aveam, evident, cele mai fragile şi mai scumpe lucruri: laptopul, camera foto, brain machine... Cum avionul de Amsterdam era plin cu paporniţe, efectiv nu mai era loc de bagaje. Aşa că o parte au fost descărcate şi mutate în cală, printre care şi al meu. Am stat numai cu gîndul la lucrurile fragile dinăuntru, sperînd că le voi recupera la coborîre. Dar nu ! Mi s-a explicat că valiza merge direct la Bruxelles, împreună cu restul bagajelor. Tot zborul Amsterdam-Bruxelles am avut numai viziuni cu valijoara mea storcoşită de bagaje mari şi cu tot ce era înăuntru făcut ţăndări... După cum presimţisem, bagajul nu a mai ajuns la Bruxelles, au uitat să-l încarce. Aşa că primul lucru pe care l-am făcut în Belgia a fost să completez formulare pentru declararea bagajului pierdut. Din fericire, nu s-a pierdut de tot – a venit cu următoarea cursă, a doua zi dimineaţă, şi a fost adus de un curier direct la uşă. Iar în mod surprinzător, totul era încă dintr-o bucată !

Primele zile le-am petrecut la ţară, într-un sătuc din Flandra, la circa 25 km de Bruxelles.  Satele de aici par nelocuite – nu vezi oameni, nici în curţi, nici pe străzi. E o linişte mormîntală, ca după o catastrofă nucleară. Singura mişcare venea din partea pisicilor, care se mai plimbau de pe o proprietate pe alta, vizitîndu-şi prietenii.

Ca să ajung la Bruxelles, trebuia să mă ducă cineva cu maşina la cea mai apropiată gară (nu exista autobuz direct), apoi să iau trenul pînă în oraş, şi după aceea metroul. Evident, scularea era la 6.50 dimineaţa. După trei zile de navetă chinuitoare, am închiriat o garsonieră în cartierul european, pentru o lună. E destul de mare, are chiar şi un mic balcon, e confortabilă şi am internet inclus. În plus, mă duc pe jos la birou, ajung cam în 25 de minute. Şi mă scol la 8 !

Lisabona - soarele din miezul iernii

După cîteva zile foarte friguroase petrecute la Varşovia, am simţit nevoia de puţină relaxare. Aşa că, într-o vineri seară tîrziu, aproape de miezul nopţii, am ajuns la Lisabona. Pe aeroport, călătorii erau întîmpinaţi cu o sugestie pentru weekendul care începea...

Ceea ce m-a frapat la Lisabona este parfumul  de anii ’50 pe care îl are. Plutește ceva atemporal în aer, ca și cînd totul a rămas blocat în altă epocă: și oamenii, și clădirile, și cîrciumile de cartier… nimic nu pare să fi intrat în secolul 21. Asta este și ceea ce îi dă farmec  orașului: lentoarea cu care se mișcă totul, lipsa stresului, aerul degajat al oamenilor care se plimbă pe străzi, pînă și autobuzele par că nu se grăbesc nicăieri, deși evident că totul funcționează.

Pentru a păstra spiritul epocii, nu există trotuare din asfalt, și chiar și străzile sînt mai mult pietruite. Ceea ce face necesară o pereche de pantofi comozi, altfel îți rupi picioarele. Tocurile cui nu există aici…

Orașul este pe dealuri, la fel ca mai toată Portugalia. Văzută din avion, nu păreau să aibă cîmpii, doar valuri nesfîrșite de coline, dealuri, munți… Străzile pot fi foarte abrupte şi mi s-a părut mai greu să le cobor, decît să le urc, aveam mereu senzaţia că voi aluneca la vale !

 

Deși există și bulevarde largi și cartiere rezidențiale, tot centrul vechi e un labirint de străduțe înguste, rezervate șoferilor experimentați. Uneori, în loc de străzi sînt pur și simplu trepte, cu băncuțe din loc în loc, să-ți tragi sufletul după ce ai urcat cîte un rînd de scări.

 

Nu doar străzile sînt înguste, dar şi trotuarele au porţiuni unde se îngustează aproape pînă la dispariţie. Unele cred că sînt făcute doar de decor, fiindcă nici măcar copiii nu ar putea să le folosească.

Nu vreau să scriu prea multe despre oraș, fiindcă fiecare vizitator are oricum o percepție diferită. Dar aș putea să rezum lucrurile bune și rele care m-au impresionat.

Lucruri bune (nu neapărat în ordinea corectă):

·    Pastel de nata – prăjitura națională, din care nu mă mai satur să mănînc ! 

·     Soarele, care salvează Lisabona de la uitare. Chiar și cel mai prăfuit cartier devine pitoresc atunci cînd este inundat de lumina strălucitoare a soarelui.

·       Terasele panoramice – cu atîtea dealuri în oraș, în vîrful fiecăruia e o terasă, de unde ai vederi panoramice ale orașului. Poți sta pe bancă și admira priveliștea sau poți privi prin binoclu. Odihna e binevenită după ce ai urcat nenumărate străduțe pînă acolo. Totuși, cel mai frumos punct de belvedere mi s-a părut terasa Panteonului Național, de unde se vede atît de minunat apa albastră a rîului Tejo.

 Lucruri rele
   

·       Mizeria din cartierele vechi: nu e vorba de murdărie, căci orașul e foarte curat (exceptînd veșnicul rahat de cîine de pe trotuare), ci de casele căzute în ruină, dărăpănate, neglijate. Dacă ar fi renovate, întreaga imagine a orașului s-ar schimba mult în bine.

·     Lipsa înghețatei: m-aș fi așteptat să fie gelaterii peste tot, avînd în vedere clima caldă. Dar nu sînt un popor mîncător de înghețată, asta e clar. Polonezii se dau în vînt după înghețată, inclusiv iarna, la -17 grade, dar portughezii rămîn fideli patiseriei.

·    Cerșetorii care chinuie căței: majoritatea au cîte un chihuahua, pe care îl pun să stea nemișcat ore în șir, ținînd în gură o găletușă pentru bani, care pare mult prea mare în comparație cu bieții căței. Mi se face milă de fiecare dată cînd văd cîte unul…

Trăgînd linie, Lisabona nu e un oraș de care să te îndrăgostești la prima vedere, dar e un oraș cu potențial, care promite să-ți placă odată ce-l cunoști mai bine. Am promis să revin în mai, cînd vor înflori palisandrii.