Lisabona - soarele din miezul iernii

După cîteva zile foarte friguroase petrecute la Varşovia, am simţit nevoia de puţină relaxare. Aşa că, într-o vineri seară tîrziu, aproape de miezul nopţii, am ajuns la Lisabona. Pe aeroport, călătorii erau întîmpinaţi cu o sugestie pentru weekendul care începea...

Ceea ce m-a frapat la Lisabona este parfumul  de anii ’50 pe care îl are. Plutește ceva atemporal în aer, ca și cînd totul a rămas blocat în altă epocă: și oamenii, și clădirile, și cîrciumile de cartier… nimic nu pare să fi intrat în secolul 21. Asta este și ceea ce îi dă farmec  orașului: lentoarea cu care se mișcă totul, lipsa stresului, aerul degajat al oamenilor care se plimbă pe străzi, pînă și autobuzele par că nu se grăbesc nicăieri, deși evident că totul funcționează.

Pentru a păstra spiritul epocii, nu există trotuare din asfalt, și chiar și străzile sînt mai mult pietruite. Ceea ce face necesară o pereche de pantofi comozi, altfel îți rupi picioarele. Tocurile cui nu există aici…

Orașul este pe dealuri, la fel ca mai toată Portugalia. Văzută din avion, nu păreau să aibă cîmpii, doar valuri nesfîrșite de coline, dealuri, munți… Străzile pot fi foarte abrupte şi mi s-a părut mai greu să le cobor, decît să le urc, aveam mereu senzaţia că voi aluneca la vale !

 

Deși există și bulevarde largi și cartiere rezidențiale, tot centrul vechi e un labirint de străduțe înguste, rezervate șoferilor experimentați. Uneori, în loc de străzi sînt pur și simplu trepte, cu băncuțe din loc în loc, să-ți tragi sufletul după ce ai urcat cîte un rînd de scări.

 

Nu doar străzile sînt înguste, dar şi trotuarele au porţiuni unde se îngustează aproape pînă la dispariţie. Unele cred că sînt făcute doar de decor, fiindcă nici măcar copiii nu ar putea să le folosească.

Nu vreau să scriu prea multe despre oraș, fiindcă fiecare vizitator are oricum o percepție diferită. Dar aș putea să rezum lucrurile bune și rele care m-au impresionat.

Lucruri bune (nu neapărat în ordinea corectă):

·    Pastel de nata – prăjitura națională, din care nu mă mai satur să mănînc ! 

·     Soarele, care salvează Lisabona de la uitare. Chiar și cel mai prăfuit cartier devine pitoresc atunci cînd este inundat de lumina strălucitoare a soarelui.

·       Terasele panoramice – cu atîtea dealuri în oraș, în vîrful fiecăruia e o terasă, de unde ai vederi panoramice ale orașului. Poți sta pe bancă și admira priveliștea sau poți privi prin binoclu. Odihna e binevenită după ce ai urcat nenumărate străduțe pînă acolo. Totuși, cel mai frumos punct de belvedere mi s-a părut terasa Panteonului Național, de unde se vede atît de minunat apa albastră a rîului Tejo.

 Lucruri rele
   

·       Mizeria din cartierele vechi: nu e vorba de murdărie, căci orașul e foarte curat (exceptînd veșnicul rahat de cîine de pe trotuare), ci de casele căzute în ruină, dărăpănate, neglijate. Dacă ar fi renovate, întreaga imagine a orașului s-ar schimba mult în bine.

·     Lipsa înghețatei: m-aș fi așteptat să fie gelaterii peste tot, avînd în vedere clima caldă. Dar nu sînt un popor mîncător de înghețată, asta e clar. Polonezii se dau în vînt după înghețată, inclusiv iarna, la -17 grade, dar portughezii rămîn fideli patiseriei.

·    Cerșetorii care chinuie căței: majoritatea au cîte un chihuahua, pe care îl pun să stea nemișcat ore în șir, ținînd în gură o găletușă pentru bani, care pare mult prea mare în comparație cu bieții căței. Mi se face milă de fiecare dată cînd văd cîte unul…

Trăgînd linie, Lisabona nu e un oraș de care să te îndrăgostești la prima vedere, dar e un oraș cu potențial, care promite să-ți placă odată ce-l cunoști mai bine. Am promis să revin în mai, cînd vor înflori palisandrii.