Cinci luni în Belgia

Ieri s-au împlinit cinci luni de cînd m-am mutat în Belgia. Nici nu știu cînd a trecut timpul… Cînd am ajuns la Bruxelles, era iarnă, frig, zilele erau mohorîte și orașul nu părea prea primitor. Nici acum nu e o încîntare, doar că m-am obișnuit eu între timp. Încă nu am întîlnit un străin care să se dea în vînt după Bruxelles, dar nimeni nu vine aici pentru oraș, ci pentru posibilitățile de carieră (sau, în cazul unora, pentru ciocolată !).

În curînd, voi pleca de la Comisie și cred că îmi va fi dor de atmosfera de dolce vita și viața liniștită de aici. Sînt foarte recunoscătoare pentru faptul că am avut parte de această experiență și că primele mele luni de muncă au fost lipsite de stres. A fost o perioadă de tranziție, în care a trebuit să-mi găsesc locul, să-mi creez noi repere într-un oraș necunoscut, iar faptul că serviciul a fost unul atît de confortabil m-a ajutat mult. Oricum, voi ține legătura cu prietenii pe care mi i-am făcut aici, mai ales că distanțele nu sînt foarte mari.

Se pare că voi începe să lucrez la Consiliu pe 1 septembrie, deși încă nu am primit notificarea oficială. Însă am vorbit cu o doctoriță drăguță de la Serviciul Medical, care tocmai primise dosarul meu de la Comisie și nu înțelegea scrisul celeilalte doctorițe. Pînă la urmă, mi-a semnat fișa de aptitudini și mi-a dat ok-ul pentru angajare fără să mă mai vadă, pe baza conversației telefonice. După aceea am primit un alt mail de la departamentul care se ocupă de verificările de securitate, voiau să știe dacă-mi pot trimite formularele la birou, să nu-mi creeze probleme. Ei mi-au spus că fuseseră informați că voi începe serviciul pe 1 septembrie. Așa am aflat și eu data exactă, fiindcă eu spusesem 16 august, dar nimeni n-a catadicsit să mă informeze că au ales altă dată. Mă rog, două săptămîni în plus sau în minus nu mai contează acum.

Între timp, am mai avut diverse contacte cu serviciile minunate de aici. Belgacom-ul a mărit tarifele, evident fără să anunțe, după primele trei luni de abonament. La ce servicii minunate oferă, cred că s-au gîndit că meritau mai mulți bani ! La supermarket s-au operat mici modificări de tarife, probabil fiindcă e cald și se dilată prețurile… După doar cinci săptămîni de așteptare, am reușit să-mi recuperez un pachet de la poștă. Pachetul era din Statele Unite, deci extra-comunitar, așa că a fost blocat de vamă. Am primit o scrisoare de la vama belgiană, prin care îmi cereau un mic dosar: formulare completate și semnate, dovada de plată pentru produsele din colet, lista detaliată a produselor, eventual cu specificații tehnice. Am trimis toate hîrtiile prin poștă și am așteptat… După o lună, am sunat să văd ce se întîmplă și am aflat că au terminat vămuirea și au trimis pachetul la poștă, dar s-a pierdut avizul. Iar aici nu există reavizare. Dacă nu-ți iei ridici pachetul de la poștă, îl trimit pur și simplu înapoi. Așa că am fost la poștă, să anchetez dispariția pachetului. A fost nevoie de două funcționare (o blondă și o negresă) și de 20 de minute de căutări ca să poată găsi pachetul, care era la un metru în spatele lor, pe un raft. După care n-au putut să-mi dea chitanță, că nu aveau aviz și nu aveau codul de bare să-l scaneze. Pînă la urmă, s-a găsit o soluție și au așezat pachetul pe copiator, au făcut o copie după etichetele de pe el și am semnat de primire pe copia respectivă. Evident, pentru toată distracția am plătit 33 de euro, taxe și cheltuieli vamale, adică aproape jumătate din valoarea pachetului. 

Ieri, am fost din nou la spital, de data asta ca să fac electromiograma recomandată de neurolog. Ca de obicei, lume multă și cozi pe cinci rînduri la recepție. Toată lumea bombănea că întîrzie la programare, dar asta nu-i făcea pe cei de la ghișeu să se miște mai repede. Și toți credeau că cealaltă coadă se mișcă mai repede… Cred că e o chestie universală asta cu statul la coadă. În fine, am făcut electromiograma, care a fost destul de dureroasă, fiindcă ți se înfig ace în mușchi, după care primești șocuri electrice. Va trebui să o refac peste șase luni, ca să văd dacă (și cum) progresez. Nu mi-a plăcut doctorița deloc, aș fi preferat-o pe cea care m-a consultat prima oară, dar din păcate asta era singura care făcea analiza respectivă. După aceea, am reluat coada de la recepție, ca să plătesc. Între timp, era pauza de masă, așa că erau doar două ghișee din cinci deschise. M-a costat 183 de euro, de era să leșin la casă cînd am auzit suma. Noroc că tocmai îmi intrase salariul…

În week-end am fost să văd o grădină de trandafiri, în apropiere de Bruxelles. Frumoasă, dar cam neîngrijită. Florile erau pe jumătate veștejite, probabil că nu le udase nimeni de mult, că deh, apa costă. Cum bateria de la camera foto a cedat nervos și nu am apucat să fac fotografii, voi fi nevoită să mă mai duc o dată, preferabil după o ploaie zdravănă, să se mai învioreze bietele plante. Totuși, a fost o plimbare plăcută, deși puțin cam obositoare pentru mine. Am făcut 15 km dus-întors, pe jos, și acum am o ușoară întindere de ligamente. Sper să-mi treacă pînă sîmbătă, fiindcă vreau să mai plec prin explorări.

Capitala mondială a ciocolatei

Duminică, am fost la Bruges, pentru a doua oară anul ăsta. Dacă la începutul lunii mai am prins vreme ploioasă, acum am avut o vreme splendidă. Cum toţi belgienii au dat năvală la mare, să profite de soare, oraşul nu a fost foarte aglomerat şi m-am putut bucura de el pe îndelete.

Deşi lumea vine de obicei să vadă centrul istoric, cu căsuţe medievale şi canale pe care plutesc raţe şi lebede, Bruges e de asemenea celebru pentru magazinele sale de ciocolată şi dulciuri. Oriunde te întorci cu privirea, dai de cîte o vitrină plină de ispite... Şi nu au numai ciocolată, ci şi marţipan, nuga, bezele şi tot felul de bomboane şi prăjituri. E un paradis al deserturilor, o Mecca a împătimiţilor de ciocolată.

Ca să nu vă scadă glicemia, iată cîteva mostre:

A venit vara !

În sfîrșit, a venit vara. Și a ținut mai mult de o zi… Cine mi-a spus că în Belgia sînt doar două anotimpuri, respectiv iarna și august, m-a mințit. Cele două anotimpuri sînt iarna și o săptămînă din iulie. Oricum, să nu vă închipuiți că se moare de cald. Au fost două zile cu 28-30 de grade, în rest sînt cam 25 de grade, ceea ce e de-a dreptul tropical pentru Belgia. Pentru prima dată anul ăsta, am dormit cu geamul deschis.

Zilele trecute am împlinit un an de la operație. Mi-am făcut un mic bilanț, trecînd în revistă realizările din ultimul an. Am reuşit să mă recuperez în proporţie de 80-90%, deşi mai am încă de tras. Am schimbat ţara şi locul de muncă, m-am mutat în alt oraş şi în altă casă, am cunoscut oameni noi, mai drăguţi sau mai răi, ca peste tot. Mi-e dor de soarele din România, de ciripitul păsărilor din parc şi de lătratul cîinilor noaptea. Aici e mult prea linişte. Mi-e dor de mîncarea de acasă, de o salată de vinete cu maioneză, de zacuscă, de brînza Făgăraş cu smîntînă... Mi-e dor de casa mea, de bucătăria mea, de cărţile mele... Mi-e dor de excursiile în Bulgaria şi de munţii de acolo, mi-e dor de Istanbul şi de Bosfor, care acum sînt prea departe... Şi, nu în ultimul rînd, mi-e dor de prietenii de acasă.

Cu toate astea, nu regret nici o clipă că am plecat din România. Am scăpat de stresul şi încrîncenarea care domină viaţa cotidiană, de răutatea şi invidia care-i macină pe oameni, de nepăsarea semenilor, de mizeria de pe străzi, de praf şi poluare. Am cîştigat multă linişte,  un ritm de viaţă relaxat şi promisiunea unui viitor lipsit de griji majore.

Iar lucrurile încep deja să se aşeze. După primele luni de agitaţie şi de adaptare la noul mediu, am intrat în rutină. În fiecare dimineaţă mă opresc la patiserie, îmi iau două rulouri cu ciocolată calde, proaspăt scoase din cuptor, şi mă duc la birou. Unde le savurez pe îndelete, împreună cu o cană de ceai verde, înainte să mă apuc de muncă. La prînz ies să mănînc la cantină sau rămîn la birou şi profit să-mi citesc mailurile şi să-mi plătesc facturile. În fiecare seară, după serviciu, mă duc la kinetoterapie. De două ori pe săptămînă merg la supermarket, să-mi mai cumpăr ceva de mîncare. Sîmbăta am program de relaxare: citit, văzut filme, jucat pe calculator (plus mîncat o îngheţată). Iar duminica plec de obicei să explorez împrejurimile, dacă e frumos afară.

Cam asta e viaţa mea de zi cu zi în momentul de faţă. În curînd, îmi voi schimba serviciul, căci azi am primit vestea cea bună: am reuşit la interviul pentru postul de traducător ! Deci va trebui să-mi dau demisia, să-mi adun iarăşi hîrtiile pentru dosarul de angajare, să văd la ce dată voi începe la noul loc de muncă... Oricum, nu înainte de 16 august. Aşa că vă mulţumesc pe această cale tuturor celor care mi-aţi ţinut pumnii: a ajutat !!!

La plimbare, la castel

Ieri am avut o zi plină. Am profitat de faptul că se anunţase o zi fără ploaie şi am plecat la plimbare. Deşi sînt de patru luni aici, încă nu am ajuns la piaţă. În fiecare cartier există pieţe volante, cîte jumătate de zi pe săptămînă. La mine în cartier e vineri după-amiază.  E o piaţă mică, cu vreo 20 de tarabe/corturi/rulote, unde se vînd mai ales lactate, mezeluri, pîine şi tot felul de tarte şi ceva legume-fructe. E ok, dar destul de scumpă. Însă mai la margine de oraş există o piaţă uriaşă, multietnică (dominată de turci), unde preţurile sînt mult mai prietenoase. Seamănă cu un talcioc uriaş, unde se vînd chiloţi extra-large şi pantofi la cinci euro şi unde bîntuie sute de turcoaice şi marocance în halatele lor lungi şi colorate. Dar zona de mîncare e fabuloasă – păcat că nu pot să car prea multe, că aş fi făcut o aprovizionare pe cinste... Mi-am luat ardei capia, ardei iuţi turceşti, roşii cherry, avocado, ghimbir, usturoi. Am poftit la conopidă, dar era prea grea. Poate data viitoare. Oricum, piaţa e doar sîmbătă şi duminică dimineaţa (ceea ce explică de ce nu am ajuns pînă acum acolo, că se suprapune cu programul meu de somn).

Pentru că era în continuare frumos afară, am luat o pauză de prînz, după care am plecat din nou la drum. De data asta, în afara Bruxelles-ului, în provincia învecinată, Brabantul flamand. Pentru prima vizită în zonă, am ales castelul din Gaasbeek, care are un parc uriaş, cu multe poteci şi drumuri prin pădure. Şi interiorul castelului e destul de interesant, mult mai puţin plicticos decît m-aş fi aşteptat.

La întoarcere, am hotărît să mergem pe jos. Autobuzul spre Bruxelles vine o dată la două ore şi mai aveam destul de aşteptat. Zona e foarte frumoasă, cu case superbe şi grădini. Bănuiesc că e locuită de bogătaşi, că vilele de acolo săreau de un milion de euro bucata. Am mers 7-8 km pînă la periferia Bruxelles-ului, la capătul liniei de metrou.  Abia îmi mai tîram picioarele, dar a meritat osteneala. Deja am planuri pentru noi expediţii, fiindcă provincia e plină de castele, grădini de trandafiri şi sate frumoase. Doar să mă ţină picioarele...

Aventuri la miezul nopții

Într-o seară, în timp ce mă jucam cu iepurașul pe terasă, am văzut o pisică pe unul dintre acoperișuri, care căsca gura la niște ciori. Am admirat cît de netulburate păreau ciorile de prezența pisicii și cum nu și-au luat zborul decît după ce pisica se apropiase la cîțiva centimetri. După vreo oră, pisica era tot pe acoperiș și încerca să găsească o cale să se dea jos de acolo. Mergea de la un capăt la altul, încerca să coboare pînă la ferestrele de la mansardă, dar care erau închise, căuta să vadă dacă putea sări pe acoperișul vecin… Vremea se stricase și se anunța o furtună, așa că am intrat în casă. Dar, cum iepurașul nu voia să plece la el acasă și se juca tot pe terasa mea, am tot ieșit să-l văd, aruncînd o privire și către acoperișul cu mîța. Biata pisică începuse să miaune a jale și era din ce în ce mai disperată. Între timp, începusem să-mi fac griji că vine furtuna și pisica tot sinistrată era. Cum aici nu există maidaneze, era clar că aparține cuiva, probabil vreun localnic tîmpit care nu-și dăduse seama că-i dispăruse animalul. 

Într-un final, n-am mai răbdat și am hotărît să trec la acțiune. Vecinii mei veniseră să-și recupereze iepurele (era trecut de 23.30 și Ludwig tot nu voia să se ducă la culcare, în ciuda faptului că afară ploua) și i-am rugat să vină cu mine. Ne-am îmbrăcat și am coborît în stradă, apoi am plecat în recunoaștere prin cartier, încercînd să găsim casa cu pricina. Am identificat casa și ne-am apucat să sunăm la soneriile de la etajele superioare. Cum era aproape de miezul nopții, evident că nu ne-a răspuns nimeni. După nume, erau belgieni și ăștia nu deschid nici dacă arde casa. Ne-am apucat să citim numele tuturor locatarilor și am găsit o familie de portughezi la primul etaj. Hai să-i sunăm pe ăștia, am zis eu, că sînt latini și latinii se culcă tîrziu. Poate avem noroc și nu dorm la ora asta. Sunăm și, într-un tîrziu, ne răspunde o voce somnoroasă, la care noi: Bună seara, ne scuzați că vă deranjăm, dar știți, aveți o pisică pe acoperiș… Săracul om o fi crezut că sîntem niște nebuni care se țin de glume. Cred că dormea, pentru că i-a luat ceva timp să se îmbrace și să coboare la intrare și părea cam buimac. I-am explicat toată tărășenia, dar săracul se mutase de o lună acolo și nu-și cunoștea vecinii și, cu atît mai puțin, animalele acestora. Proprietarul casei locuia în străinătate, iar portughezul nu avea acces la acoperiș. Vecina mea zice: hai să sunăm la pompieri, că în Statele Unite pompierii vin și salvează toate pisicile. Eu nu păream convinsă că vreun pompier belgian și-ar mișca fundul la ora aia… dar hai să facem tot posibilul. Așa că am sunat la 112, la miezul nopții, ca să raportăm că e o pisică blocată pe acoperiș. Polițistul de serviciu era plictisit de viață, probabil că-i stricasem noaptea liniștită, și ne-a zis din start că la ora aia e imposibil să facem ceva, că mai bine așteptăm pînă a doua zi dimineață și, dacă pisica e tot pe acoperiș, să căutăm noi pe Google organizațiile de protecție a animalelor. Nici măcar nu ne-a întrebat adresa.

În cele din urmă, portughezul și-a adus aminte că, la ultimul etaj, e o fereastră pe casa scării care dă spre acoperiș și s-a dus să o deschidă. Vecina mea i-a sugerat să caute și o bucată de lemn, să blocheze fereastra, ca nu cumva să se închidă din cauza vîntului. Cred că bietul om a blestemat clipa cînd a răspuns la sonerie… Ne-am dat seama că nu mai aveam ce face și ne-am dus acasă. Măcar aveam conștiința împăcată că făcuserăm tot ce putusem. A doua zi dimineață, pisica nu mai era pe acoperiș, dar una dintre ferestrele de la mansardă era deschisă, deci a avut pe unde să intre înapoi în casă. 

În seara următoare, am plecat spre București. Din cauza furtunilor puternice, avionul nu a plecat la timp și am pierdut legătura. Așa că la miezul nopții m-am trezit blocată pe aeroportul din Praga, gata pentru o nouă aventură…

Presa belgiană (6)

Încă un poliţist belgian a fost arestat, de data asta pentru trafic de droguri. Culmea, a fost depistat chiar la serviciu, unde un cîine poliţist i-a mirosit biroul şi a dat alarma. De unde se vede că cel mai bun prieten al omului nu e neapărat şi cel mai bun prieten al poliţistului...

Agenţia de turism Neckermann a lansat o campanie de promovare a pachetelor turistice pentru sfîrşit de iunie. Cum şcoala încă nu s-a terminat, Neckermann s-a gîndit să ofere familiilor cu copii şi o scutire medicală falsă, la pachet cu serviciile turistice. Că poate ar fi vrut lumea să profite de promoţie, dar nu putea  pleca, că mai aveau copiii şcoală. Evident, s-a lăsat cu scandal, a intervenit Ministerul Învăţămîntului şi pînă la urmă au anulat campania. Oare pentru adulţi de ce nu dădeau scutiri medicale ? Le-ar fi crescut vînzările garantat !

Fiindcă puştimea de aici e cam obsedată de sex, belgienii s-au gîndit să înceapă educaţia sexuală de la grădiniţă. Se pare că s-au înmulţit cazurile de „comportament imoral” la copiii de 3-6 ani şi trebuie luate urgent măsuri. 

Între timp, unul dintre pedofilii celebri ai naţiei, aflat la zdup, va primi cinci zile de concediu. Se pare că va fi eliberat la anul, pentru bună purtare (deşi am înţeles că se droghează la greu în închisoare, probabil din lipsă de plozi disponibili) şi omul vrea să înveţe o meserie. Aşa că şi-a luat concediu şi iese din închisoare, să meargă la cursuri de tîmplărie.  Pe de altă parte, un prezentator TV, care a declarat că e pentru pedeapsa cu moartea pentru toţi ucigaşii şi violatorii de copii, a fost considerat extremist şi a fost dat afară din serviciu (ce-i drept, după ce s-a luat şi de arabii care-i vandalizaseră maşina). Normal, societatea belgiană nu are nevoie de asemenea rasişti, e prea ocupată să reintegreze pedofilii...

Alarmă la mănăstire

Săptămîna trecută, văzîndu-mă că umblu cu bastonul, unul dintre gardienii de la intrare m-a întrebat dacă nu vreau să mă treacă într-un registru special, ca să fiu evacuată cu prioritate în caz de alarmă. I-am mulţumit frumos şi l-am refuzat, fiindcă nu vreau să fiu inclusă în categoria „persoane cu mobilitate redusă”. Dar m-a distrat ideea şi mi s-a părut un exemplu de civilizaţie.

Azi dimineaţă, pe la 10, am coborît la cafenea cu prietena mea portugheză, care voia să bea o cafea. Eu mi-am luat cana de ceai cu mine, s-o beau împreună cu ea. Cum stăteam noi tolănite pe nişte fotolii de piele şi savuram pauza de cafea, începe să ţiuie alarma. Cum se mai întîmplase să sune şi altă dată (fiindcă testau sistemul), am aşteptat să se termine, să ne putem continua conversaţia. La un moment dat, lumea a început să părăsească sala şi un coleg ne-a spus că nu e exerciţiu, ci alarmă reală. Şi ne-am trezit în stradă, eu cu cana de ceai în mînă şi amîndouă fără legitimaţiile de acces. Cum coborîsem doar să bem ceva, nu ne mai luaserăm legitimaţiile cu noi, iar după începerea alarmei e strict interzis să mai încerci să urci în birouri. Mă gîndeam deja cum naiba o să intrăm din nou în clădire...

Şi colegii din clădirea alăturată fuseseră evacuaţi, iar acum mărşăluiam cu toţii spre punctul de întîlnire. Toată lumea se uita la noi, probabil credeau că e vorba de vreo manifestaţie. Am ajuns pe strada cu pricina (fiecare clădire are un plan de evacuare în caz de urgenţă şi un punct stabilit de întîlnire a personalului) şi am blocat ambele trotuare, de mulţi ce eram. Ieşiseră toate babele la balcon să caşte gura la noi... Pînă la urmă, ne-am lămurit că nu era o alarmă reală, ci o simulare, un exerciţiu inopinat, să testeze cît de frumos evacuăm noi clădirile în caz de ceva. Am stat cu toţii vreo 20 de minute pe stradă, apoi ne-au dat voie să ne întoarcem la birouri. La intrare se controla accesul pe bază de legitimaţie. Am spus că n-am, că n-am luat-o cu mine cînd m-au evacuat. Gardianul mi-a spus să nu uit s-o iau data viitoare.

Din toată povestea asta, am tras cîteva învăţăminte: 1) orice terorist care se respectă n-are decît să simuleze o alarmă, apoi să se ducă la punctul de întîlnire. O bombă pe strada respectivă omoară fără probleme cîteva sute de funcţionari europeni  2) Dacă vrea să intre în clădire, n-are decît să se alăture mulţimii şi să spună, ca mine, că şi-a uitat legitimaţia de acces  3) evacuarea prioritară e imposibilă – chiar dacă au lista cu persoane cu mobilitate redusă, de unde ştiu gardienii unde se află persoanele respective în caz de alarmă ? Că pe mine nu m-ar fi găsit la birou şi mă îndoiesc că aveau timp să caute pe la toate etajele şi prin toate sălile  4) să-mi iau legitimaţia oriunde mă duc, ca să nu am probleme să intru pe undeva. N-ar fi rău să iau şi mobilul, mai ales că săptămîna trecută au rămas două persoane blocate în toaletă. Tipul s-a descurcat şi a reuşit să smulgă uşa din ţîţîni (deh, avea muşchi), dar tipa a trebuit să ţipe cît o ţineau plămînii, fiindcă era trecut de ora 18 şi birourile se goliseră, ceea ce însemna că risca să stea acolo pînă a doua zi dimineaţa. Din fericire, a auzit-o cineva de la etajul de deasupra şi a anunţat gardienii. 

Oricum, toată distracţia cu alarma ne-a oferit o pauză nesperată, că oricum era luni şi nimeni nu avea chef de muncă. Totuşi, după-amiaza cînd am mai luat o pauză de ceai şi am coborît la cafenea, nu ne-am luat legitimaţiile cu noi. Asta pe principiul statisticianului care lua cu el o bombă la fiecare călătorie cu avionul, fiindcă probabilitatea să existe două bombe în acelaşi avion este practic nulă....