Săptămîna trecută, văzîndu-mă că umblu cu
bastonul, unul dintre gardienii de la intrare m-a întrebat dacă
nu vreau să mă treacă într-un registru special, ca să fiu evacuată cu
prioritate în caz de alarmă. I-am mulţumit frumos şi l-am refuzat, fiindcă nu
vreau să fiu inclusă în categoria „persoane cu mobilitate redusă”. Dar m-a
distrat ideea şi mi s-a părut un exemplu de civilizaţie.
Azi dimineaţă, pe la 10, am coborît la cafenea cu
prietena mea portugheză, care voia să bea o cafea. Eu mi-am luat cana de ceai
cu mine, s-o beau împreună cu ea. Cum stăteam noi tolănite pe nişte fotolii de
piele şi savuram pauza de cafea, începe să ţiuie alarma. Cum se mai întîmplase
să sune şi altă dată (fiindcă testau sistemul), am aşteptat să se termine, să
ne putem continua conversaţia. La un moment dat, lumea a început să părăsească
sala şi un coleg ne-a spus că nu e exerciţiu, ci alarmă reală. Şi ne-am trezit
în stradă, eu cu cana de ceai în mînă şi amîndouă fără legitimaţiile de acces.
Cum coborîsem doar să bem ceva, nu ne mai luaserăm legitimaţiile cu noi, iar
după începerea alarmei e strict interzis să mai încerci să urci în birouri. Mă
gîndeam deja cum naiba o să intrăm din nou în clădire...
Şi colegii din clădirea alăturată fuseseră
evacuaţi, iar acum mărşăluiam cu toţii spre punctul de întîlnire. Toată lumea
se uita la noi, probabil credeau că e vorba de vreo manifestaţie. Am ajuns pe
strada cu pricina (fiecare clădire are un plan de evacuare în caz de urgenţă şi
un punct stabilit de întîlnire a personalului) şi am blocat ambele trotuare, de
mulţi ce eram. Ieşiseră toate babele la balcon să caşte gura la noi... Pînă la
urmă, ne-am lămurit că nu era o alarmă reală, ci o simulare, un exerciţiu
inopinat, să testeze cît de frumos evacuăm noi clădirile în caz de ceva. Am
stat cu toţii vreo 20 de minute pe stradă, apoi ne-au dat voie să ne întoarcem
la birouri. La intrare se controla accesul pe bază de legitimaţie. Am spus că
n-am, că n-am luat-o cu mine cînd m-au evacuat. Gardianul mi-a spus să nu uit
s-o iau data viitoare.
Din toată povestea asta, am tras cîteva
învăţăminte: 1) orice terorist care se respectă n-are decît să simuleze o
alarmă, apoi să se ducă la punctul de întîlnire. O bombă pe strada respectivă
omoară fără probleme cîteva sute de funcţionari europeni 2) Dacă vrea să intre în clădire, n-are decît
să se alăture mulţimii şi să spună, ca mine, că şi-a uitat legitimaţia de acces 3) evacuarea prioritară e imposibilă – chiar
dacă au lista cu persoane cu mobilitate redusă, de unde ştiu gardienii unde se
află persoanele respective în caz de alarmă ? Că pe mine nu m-ar fi găsit la
birou şi mă îndoiesc că aveau timp să caute pe la toate etajele şi prin toate
sălile 4) să-mi iau legitimaţia oriunde
mă duc, ca să nu am probleme să intru pe undeva. N-ar fi rău să iau şi mobilul,
mai ales că săptămîna trecută au rămas două persoane blocate în toaletă. Tipul
s-a descurcat şi a reuşit să smulgă uşa din ţîţîni (deh, avea muşchi), dar tipa
a trebuit să ţipe cît o ţineau plămînii, fiindcă era trecut de ora 18 şi birourile
se goliseră, ceea ce însemna că risca să stea acolo pînă a doua zi dimineaţa.
Din fericire, a auzit-o cineva de la etajul de deasupra şi a anunţat gardienii.
Oricum, toată distracţia cu alarma ne-a oferit o
pauză nesperată, că oricum era luni şi nimeni nu avea chef de muncă. Totuşi,
după-amiaza cînd am mai luat o pauză de ceai şi am coborît la cafenea, nu ne-am
luat legitimaţiile cu noi. Asta pe principiul statisticianului care lua cu el o
bombă la fiecare călătorie cu avionul, fiindcă probabilitatea să existe două
bombe în acelaşi avion este practic nulă....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu