Banca pentru complicaţi

Acum două săptămîni, într-un exces de optimism nejustificat, m-am dus la banca de fiţoşi, să-mi deschid un cont. Cu speranţa că va merge mai repede şi/sau va fi mai puţin complicat decît în alte părţi. După ce le-am trimis ultima factură la lumină, m-am pus pe aşteptat. Teoretic, în vreo 10 zile urma să primesc cardurile prin poştă.

După o săptămînă, a început să curgă cu scrisori. Prima mă anunţa că mi-au deschis trei conturi, unul curent şi două de economii, şi mă anunţa totodată că nu vor deveni operaţionale decît după ce voi transfera 1000 de euro în banca lor. Ups, despre asta a uitat să-mi spună tanti blondă cînd am fost în vizită la bancă prima dată. Banii nu se pot depune cash, ci trebuie neapărat transferaţi dintr-un alt cont, deschis pe numele meu la altă bancă. Deci nu acceptă bani transferaţi de altcineva (soţi, amanţi etc.).

A doua scrisoare mă felicita că am ales serviciile lor şi mă anunţa că urma să primesc în curînd un digipass prin poştă. Apoi urma o listă de instrucţiuni detaliate, un cod secret pentru viitorul digipass, plus o broşură de 20 de pagini, cu modul de folosire al digipass-ului. Peste alte două zile, a sosit şi digipass-ul, însoţit de o a treia scrisoare, cu alte instrucţiuni. Şi cu sugestia de a urmări un filmuleţ de prezentare de pe site-ul lor, de unde să învăţ cum funcţionează sistemul. Şi de unde am aflat că, dacă nu mă loghez cel puţin o dată la două luni în Home Banking, mi se blochează accesul.

În fine, după efectuarea a diverse operaţiuni, logări, schimbări de coduri, creări de coduri, se presupune că am trecut de prima etapă. Dar nici vorbă să primesc vreun card. Abia după ce trimit cei 1000 de euro, voi primi un SMS de la bancă, cu un cod special. După care trebuie să sun la bancă, să transmit codul şi să-mi aleg un PIN. Trebuie să fac asta de două ori, fiindcă e vorba de două carduri şi banca nu ştie să facă chestii atît de complicate, precum să creeze două PIN-uri deodată. Şi abia după aceea îmi vor trimite cardurile prin poştă.

Concluzia: nu trebuia să mă leg la cap fără să mă doară şi nici să am încredere că banca pentru bogaţi e mai simplă decît celelalte. Dar în ţara asta oricum nimic nu e simplu...

Despre case (galeria ororilor)

Mai am doar o săptămînă pînă cînd îmi expiră termenul şi încă nu am găsit casă. După o lună şi jumătate de căutări sînt gata să mă dau bătută. Am pierdut nenumărate nopţi citind anunţuri şi studiind harta oraşului. Am învăţat toate străzile din cartierele care mă interesează, ca şi traseele mijloacelor de transport. Dar degeaba... Vina îmi aparţine în exclusivitate: viziunea mea asupra apartamentelor nu corespunde deloc cu cea a proprietarilor belgieni.  

În primul rînd, interpretăm diferit noţiunea de cameră. Ceea ce ei numesc cu mîndrie cameră de locuit eu numesc debara sau, cel mult, încăpere de depozitat diverse chestii. Căci dacă ai încerca să pui un pat dublu în "camera" lor, mă îndoiesc că ar mai rămîne loc să treci pe lîngă el. 

Cîteva exemple: 

 

Dacă spaţiul e totuşi mai generos, atunci trebuie neapărat vopsit în culoarea naţională: gri cît mai închis. Şi casa în care locuiesc eu acum are pereţii gri, dar e o nuanţă mai deschisă, cu care m-am obişnuit (deşi tot nu-mi place). Însă griul şobolan spre negru mi se pare înspăimîntător, iar aici totul e gri: pereţii, pardoseala, mobila, băile...

Ce-i drept, există şi oamenii care s-au săturat de atîta gri şi au trecut la culori (mult prea vii):

 

Bucătăriile şi băile trebuie să fie cît mai mici, de preferinţă evident gri sau negru şi, dacă se poate, incluse într-o altă cameră, ca să mai cîştige spaţiu. 

 

Am uitat să menţionez un element de bază în casele belgiene: scara. Cum casele sînt foarte mici şi spaţiul e infim (de unde şi combinaţia cameră-baie de mai sus), majoritatea apartamentelor sînt pe două sau chiar trei niveluri. Şi eu am scară, care duce din living în dormitor, dar a mea are o formă decentă şi, în afara faptului că trebuie să casc bine ochii de fiecare dată cînd cobor, ca să nu mă împiedic, mi se pare suportabilă. Dar am văzut scări care mi se par dificil de urcat sau coborît chiar şi pentru un om normal. Gîndiţi-vă că ar trebui să folosiţi scările astea de zeci de ori pe zi, ca să ajungeţi la baie, bucătărie sau într-o altă cameră:

 




 





 

Pe lîngă asta, puteţi avea şi vedere la ziduri, şantiere şi alte privelişti minunate. Şi să nu uităm de curţi. Orice apartament care se respectă are terasă, curte sau grădină.

 

Sper că v-aţi distrat... Eu am cedat nervos, după ultima vizită într-un subsol, unde agentul imobiliar încerca să mă convingă că acolo erau două camere, deşi eu nu vedeam decît un hol şi o debara... Ca să nu mai vorbesc de un apartament cu jumătate din camere la etajul 1 şi cealaltă jumătate la etajul 3 (la etajul 2 locuia altcineva).

Toate pozele din acest articol sînt de la case care costă 950-1300 de euro pe lună. Da, există şi apartamente frumoase, dar alea ori costă de la 1600 în sus, ori sînt în cartiere izolate, departe de centru şi pe unde nu trece nici un mijloc de transport în comun. Şi nu vreau să merg un kilometru pe jos pînă dau de un autobuz care să mă ducă la metrou... Mai ales că autobuzele sînt rare, iar vremea e mizerabilă. A reînceput sezonul furtunilor şi e greu de mers pe stradă cînd vîntul bate cu 70-80 de km la oră.

În concluzie, dacă în următoarele şapte zile nu apare printr-o minune casa mult visată, abandonez oficial căutările. Îmi prelungesc contractul actual cu 6-7 luni, iar de la toamnă reiau balamucul, în speranţa că voi avea nervii mai tari pînă atunci.