După furtună

A trecut furtuna, respectiv uraganul Christian, căci aşa a fost numit de britanici. A fost o experienţă interesantă, dar cam înfricoşătoare. Deşi se anunţase că va începe luni dimineaţă, în jur de ora 8, în realitate furtuna a început pe la 3 noaptea. Din cauza vîntului, care bătea cu 130 km/oră, toată casa pocnea şi trosnea. Aveam senzaţia că în clipa următoare acoperişul se va desprinde şi va zbura şi mă tot întrebam cum voi dormi în ploaie... Evident, nu prea am reuşit să dorm, că atmosfera era ca-n filmele americane, cînd vine uraganul şi, de fiecare dată cînd încercam să aţipesc, se cutremurau pereţii şi începeau să trosnească înfiorător.

Dimineaţa, am dat drumul la televizor, să văd cum se prezintă situaţia. Pe lîngă pagubele materiale înregistrate, arătau oameni care erau săltaţi pur şi simplu de vînt şi aruncaţi cît colo pe stradă. Aşa că mi-am zis că nu-i de mine, că abia mi s-a vindecat fractura şi nu am nevoie de alta. Eram hotărîtă să sun la birou, să anunţ că-mi iau o zi de concediu şi stau acasă. Cum mi-am adus aminte că şeful meu, zis şoricosul (Mickey Mouse pentru colegii nevorbitori de română) era plecat, am sunat o colegă, s-o rog să introducă ea cererea de concediu. Doar că femeia s-a oferit să treacă să mă ia cu maşina, că se gîndise şi ea că nu am cum să vin pe jos la birou. Aşa că, pînă la urmă, am hotărît să merg la serviciu şi să nu-mi irosesc aiurea zilele de concediu.

În oraş era haos, toate străzile blocate de lungi şiruri de maşini care se chinuiau să ajungă în centru. Multe semne de circulaţie erau căzute la pămînt... Am ocolit destul de mult pînă am reuşit să ajungem la birou. De fiecare dată cînd maşina se oprea la blocajele din trafic, vîntul o legăna ameninţător. În fine, spre seară intensitatea vîntului a scăzut şi am putut să ajung acasă cu bine, dar abia după vreo o zi şi jumătate s-a liniştit cu adevărat.

Evident, antena mea de satelit nu a rezistat asaltului şi iar am rămas fără semnal. Situaţia începe să devină enervantă... Am încercat s-o fixez cu dalele de beton, dar se pare că 60 de kg nu sînt suficiente. Mă gîndesc s-o mut pe un covor de cauciuc, poate se îmbunătăţeşte aderenţa şi nu o mai zboară vîntul atît de uşor. Dar, preventiv, cred că trebuie să-mi cumpăr nişte scule profi pentru reglarea antenei şi măsurarea semnalului. Costă cam 80-120 de euro, dar măcar atunci nu voi mai depinde de ajutorul prietenilor, de fiecare dată cînd rămîn fără semnal. Deocamdată studiez oferta de pe piaţă şi specificaţiile tehnice, să văd pe ce merită să dau banii.

La serviciu e linişte, aştept să treacă timpul şi să pot pleca. Ca să nu mă plictisesc, caut posturi disponibile pentru prietenele mele şi le ajut să-şi trimită CV-urile. Nu de alta, dar poate îi facem o surpriză şoricosului şi plecăm în grup !

Balamuc organizat

Zilele trecute a avut loc o nouă întîlnire la nivel înalt a şefilor de stat şi de guvern din ţările Uniunii Europene (summit, pentru cei care vorbesc romgleza) şi timp de două zile toată circulaţia din cartier a fost dată peste cap. Reuniunile respective au loc o dată la cîteva luni şi se anunţă din timp, dar de fiecare dată generează bombăneli , atît din partea populaţiei, cît şi din partea funcţionarilor.

Poliţia instalează un perimetru de securitate în zona Consiliului, cu sîrmă ghimpată, baricade şi maşini de poliţie care blochează accesul pe toate străzile din jur. Autobuzele nu mai merg, circulaţia maşinilor în zonă e interzisă, iar şoferii trebuie să găsească trasee ocolitoare. Singurii pietoni din zonă sînt funcţionarii UE şi angajaţii magazinelor şi firmelor din cartier, care au acces doar pe baza legitimaţiei de serviciu.

Eu oricum mă duc pe jos la serviciu în fiecare dimineaţă, căci sînt doar doi kilometri, aşa că nu mă deranjează prea tare lipsa autobuzelor. Dar e deprimant să trec printre baricade şi să văd străzile pustii, în timp ce deasupra se rotesc elicopterele...

După ce a trecut Consiliul European şi s-a reluat circulaţia, ne pregătim de alt balamuc: vine furtuna. Deja astăzi vîntul a bătut atît de puternic, de s-a clătinat casa. Din fericire, ieri a trecut un prieten pe la mine şi mi-a adus nişte dale de beton, cu care am fixat suportul antenei de satelit. La ultima furtună, vîntul a suflat atît de puternic, încît mi-a rotit antena şi am pierdut semnalul... Să vedem cum va rezista de data asta, căci mîine au anunţat că va fi şi mai rău, viteza vîntului va atinge 115 km pe oră. Se aşteaptă ca traficul să fie perturbat - cunoscîndu-i pe şoferii de autobuz belgieni, probabil că nici nu vor mai ieşi la muncă pe o asemenea vreme. Sper să pot ajunge la birou, căci furtuna va atinge maximumul după opt dimineaţa, exact cînd plec eu la serviciu. Oricum, e tot ce-mi doream: după ce că va fi luni dimineaţa, cînd niciodată nu am chef de lucru, să-mi mai croiesc drum şi printre rafalele de ploaie şi de vînt e de-a dreptul minunat.

La coafor, în Belgia

În prima jumătate de an după ce m-am mutat în Belgia, mersul la coafor nu a fost o problemă. Zburam la București o dată pe lună, fiindcă mereu aveam nevoie să-mi aduc lucruri de acasă și, cu ocazia asta, dădeam o fugă și la coafor. În vară, am cam terminat cu naveta, fiindcă devenise prea costisitoare, și a trebuit să caut o soluție pe plan local.

Am întrebat în stînga și-n dreapta, doar-doar mi-o recomanda cineva un salon bun de coafură. Am auzit numai povești horror, de m-am demoralizat rapid. Colegele românce m-au taxat de nebună, întrebîndu-mă de ce nu mă duc acasă la coafor și de ce caut senzații tari... Alta colegă, care e aici de trei ani, mi-a spus că a învățat să se tundă singură, după experiențele nefericite din primul an. Pînă la urmă, mi-am luat inima în piept și m-am dus la mine în cartier, măcar să fie aproape de casă. Aici saloanele de coafură sînt cam la fel de dese ca farmaciile la noi, așa că ai de unde alege. Singura diferență e că în general majoritatea angajaților sînt bărbați, am văzut foarte puține femei.

Am ales unul care părea mai dichisit, mi-am făcut curaj și am intrat. A apărut imediat un nene foarte bronzat, care părea șeful, și căruia i-am explicat ce vreau, respectiv să-mi vopsesc rădăcinile. I-am dat hîrtiuța scrisă de coafeza mea din România, care trecuse combinația exactă de culori de care aveam nevoie. Evident, nu foloseau aceeași marcă de vopsea, dar am găsit ceva similar (după afirmațiile lui).  După care mă întreabă: vreți o culoare caldă sau rece ? Eu îi spun că vreau exact ceea ce am în cap. Dar, dar nuanța să fie rece sau caldă ? Nu știu, îi spun eu, dumneata ești coafor. Ceea ce am eu în cap e cald sau rece ? Tipul nu se lasă și-mi spune că eu trebuie să aleg. Îi spun că vreau o nuanță caldă, dar să aibă grijă să nu-mi distrugă șuvițele blonde. Nu, nici nu mă ating de ele, zice el. După care pleacă și trimite un băiat de vreo 20 de ani, care să se ocupe de mine în continuare. Ăla nu mă întreabă nimic și începe să-mi întindă vopseaua în cap. Îi spun să aibă grijă, să nu-mi vopsească și șuvițele, că țin foarte mult la ele. Nici o problemă, mă asigură el. Cînd mai avea puțin să termine, îl cheamă șeful, că venise un client important, care-l voia tocmai pe el. Mă lasă baltă și apare o cucoană (singura de acolo, de altfel), care-mi zice că mă termină ea. În timp ce mă spăla, mă întreabă cum vreau să mă coafeze. Îi explic că nu vreau nici o coafură, doar să mă usuc. Se blochează… Păi cum să vă usuc ? mă întreabă. Normal, spun eu. Ah, vreți uscare naturală ? Da, spun eu, gîndindu-mă la un uscător de păr. Greșit ! Mă bagă cu capul într-o cască, ca în anii ’70, dar nu înainte de a-mi da cu o cremă în cap, care să-mi evidențieze buclele, zice ea. Casca nu usca deloc, abia simțeam o boare de aer cald… După vreun sfert de oră, mă plictisesc și-i spun că vreau să plec, că oricum e cald afară și mă usuc pînă ajung acasă. 

Mă ridic și mă uit în oglindă. Și îngheț... Arătam ca o boschetară, slinoasă de la tonele de cremă pe care mi le pusese în cap, și cu părul muuult mai închis la culoare decît la venire. Șuvițele nu se mai vedeau deloc, păream oricum nespălată și nepieptănată. Apare șeful cel bronzat, tot numai un zîmbet. E bine, vă place ? Mă uit șocată la el și-si spun că e foarte închis la culoare și că nu mai se văd nici șuvițele. Ah, zice el senin, păi vi le-am vopsit și pe alea, că erau prea deschise la culoare. Nu-mi vine să cred… Îi spun că l-am rugat în mod repetat să nu se atingă de ele. Da, răspunde el netulburat, dar erau prea blonde, părea că ați stat mult în soare. Evident, fiindcă vin dintr-o țară unde chiar există soare, tîmpitule !!! În fine, am plecat, ca să nu mă enervez mai tare. Iar cireașa de pe tort a fost suma totală de plată: 104 euro.

A doua zi, plecam în Portugalia. Nu am avut timp să mă spăl înainte de plecare, așa că, o dată ajunsă la Lisabona, am cumpărat o sticlă mare de șampon și m-am băgat în baie. La primul contact cu apa, părul mi s-a încîlcit instant. Nu știu ce cremă mi-a pus femeia aia în cap, că efectul a fost catastrofal. Am stat în baie o oră, timp în care mi-am spălat părul de cinci ori. Rezultatul a fost că s-a încîlcit atît de tare, încît părea lînă bătucită. Pe toată durata vacanței nu m-am putut pieptăna… Dădeam cu mîna prin păr, să-i mai dau o formă, dar nu se mai descîlcea. Abia după 15 zile, am reușit să mă pieptăn.

Peste o lună, a venit iar vremea să merg la coafor. De lene să mai caut altul, și pentru că întotdeauna am crezut că e bine să le dai oamenilor o a doua șansă, m-am dus tot acolo. De data asta, nu m-au mai întrebat nimic, că notaseră într-un catastif combinația de culori pe care o folosiseră data trecută. Cucoana nu se mai vedea nicăieri și a apărut alt june care să se ocupe de mine. Tipul lucra cu o lentoare care m-a scos din minți… Îmi venea să-l întreb dacă se poate mișca ceva mai repede, că apune soarele pînă întinde el vopseaua. După ce a terminat, m-a preluat un alt gigel, care să mă usuce și care avea uscător de păr, mare minune ! Ăsta nu mi-a mai dat cu nici un smac în cap, în schimb rezultatul final a fost că părul mi s-a închis și mai mult la culoare, de aproape că nu mă mai recunoșteam cînd mă uitam în oglindă. Evident, cum și-au irosit și a doua șansă, i-am dat naibii definitiv.

Între timp, de atîtea luni de zile, mi-a crescut părul foarte mult și trebuia să mă tund. Cum pe mîna băiețeilor meseriași care mi-au distrus părul era clar că nu mă mai dau, am purces la noi căutări. Am luat-o metodic, cu căutări pe internet, cu citit opiniile clienților și alte recomandări. Toată lumea se văicărea de incompetența coaforilor, care aveau "degete de lemn și grația unei gorile", ca să citez una dintre cliente. M-am lămurit că sînt șanse mici să găsesc ceva decent. Puținele saloane care aveau recenzii pozitive erau ori foarte departe ori aveau orar 10-16. Majoritatea se închid oricum pe la 17-18. M-am apucat să caut ceva aproape de birou, de data asta, și care să fie deschis și mai tîrziu, ca să mă pot duce după program. Am găsit unul la 10 minute de birou, care era deschis pînă la 19 și care avea și coafeze. Am dat de o italiancă drăguță, care m-a tuns decent. Spun decent și nu bine, pentru că nu am reușit cu nici un chip s-o conving să-mi taie părul din ochi – a insistat că așa i se pare ei că-mi stă bine, chiar dacă i-am explicat că e mult prea lung – și în plus s-a chinuit să-mi întindă buclele pînă am arătat ca linsă de o vacă… Dar, în comparație cu șleahta de gay de dinainte, mi s-a părut de-a dreptul minunată. Luna viitoare mă duc tot la ea, să mă vopsesc. Sper să nu mai am surprize neplăcute, dar nu se știe niciodată…

Am rămas fără birou

După ce mi-am terminat concediul medical, m-am întors la muncă. Aș fi putut să-l prelungesc fără probleme, fiindcă încă mă mai durea piciorul și nu eram vindecată, dar aș fi dat de alte belele. Sînt încă în perioada de probă, și dacă stau mai mult de 30 de zile în concediu medical, perioada de probă se prelungește în consecință. Deja aștept de cîteva luni să ajung la noul loc de muncă, nu era cazul să mai întîrzii… Problema este că, în lipsa mea, șoricosul meu de șef n-a suportat să stea fără secretară și a angajat o interimară. Care e toată plină de atenții și-l întreabă din cinci în cinci minute: Șefu’, cum fac asta ? Șefu’, ce părere ai de asta ? Iar el se umflă în pene că i se dă atenție, așa că vrea s-o păstreze, deși e incompetentă și îi ia jumătate de oră să scrie un mail… Prin urmare, biroul meu s-a ocupat… iar eu mai am de stat doar două luni aici. Ca să nu-i încurc prea tare, s-au gîndit să mă mute la arhivă, să-mi petrec aici timpul care a mai rămas. Eu am fost de acord, fiindcă așa scăpam de ședințele interminabile și de mutrele acre ale unora. În plus, arhiva e la alt etaj, deci puteam să mai întîrzii dimineața fără să mă bage cineva în seamă.

Primele două săptămîni au fost ok. Am stat la biroul unei colege care era în concediu medical, am scanat documente și am înregistrat dosare. După ce s-a întors colega, m-am trezit brusc în aer. Adică fără birou, fără telefon și fără calculator. Evident, și fără nimic de făcut. După cîteva ore de admirat vopseaua de pe pereți, am făcut scandal. Cerusem de două săptămîni un laptop, dar mi s-a zis că nu se justifică. Pot să caut un calculator liber și să mă loghez la el. Telefon iarăși nu-mi trebuie, că pot să sun de pe la colegi. Așa că le-am spus să se hotărască: ori nu-mi dau birou și calculator + telefon, dar mă lasă în pace, iar eu îmi aduc o carte de acasă și stau într-un colț, să citesc, ori vor să-mi dea ceva de făcut, și atunci am nevoie de un birou normal să lucrez. Una dintre colege, mai binevoitoare, l-a sunat pe director, să se plîngă că nu așa te porți cu un funcționar etc. Răspunsul a fost că nu am motive să mă plîng, pentru că eu am creat situația aceasta neplăcută, întorcîndu-mă prea devreme din concediu medical. Ar fi trebuit să mai stau acasă cîteva săptămîni și să nu-i mai deranjez cu prezența…

Într-un final, am primit un birou, pe care mi l-am așezat oblic, în mijlocul camerei, și i-am spus șefei de la arhivă că aia e direcția mea favorabilă Feng Shui și așa intenționez să stau. După trei zile, a venit și telefonul… Calculator încă nu am, dar sper că primesc unul mîine. Între timp, mi-am adus de acasă o gramatică portugheză și repet conjugările verbelor. Oricum, după ce voi avea calculator, mă așteaptă o sarcină cretină: să fac liste de documente. Sînt dosare din anii ’90, care nu au fost scanate și nimeni nu știe ce conțin exact. Așa că mă voi uita prin ele și voi face liste cu documentele din fiecare dosar, pe care le voi lipi pe copertă, ca un fel de index. Deosebit de intelectual și de avansat tehnologic… Am întrebat de ce naiba nu le scanăm, că e mai simplu. Ah, pare simplu, dar nu e așa. Dacă le scanăm, trebuie să le punem undeva. Ceea ce înseamnă că trebui să numim un responsabil și să vedem cine se ocupă de administrarea datelor. E mult prea complicat… Așa că oftez adînc și-mi tot spun că mai am șase săptămîni de stat aici și că vor trece repede. 

Între timp, șeful meu trebuie să-mi facă raportul final de evaluare pentru perioada de probă. Conform regulamentului, raportul trebuia terminat ieri. Dar el nu a putut să lanseze procedura, pentru că dosarul meu de personal era blocat. Cum transferul de la Comisie la Consiliu a fost deja aprobat de ambele părți, sistemul nu permitea evaluarea unui funcționar care a fost deja transferat. După cîteva telefoane cu cei de la resurse umane, s-a rezolvat problema: mi-au suspendat transferul. Mi-au spus să nu mă sperii dacă intru cumva în sistem și văd că s-a anulat transferul. L-au suspendat doar pe perioada evaluării, iar după terminarea raportului și înregistrarea lui în sistem, se va reactiva. Sper să nu mai apară și alte probleme, că mi-au ajuns.

În rest, am reînceput kinetoterapia, trag tare să recuperez pagubele produse de perioada de imobilizare. A venit toamna, plouă cu clăbuci și e cam frig. Ăștia de aici sînt obișnuiți cu vremea și dorm în frig și acasă, să facă economie la gaz. Eu țin căldura non-stop, că altfel nu pot supraviețui. Cînd îmi aud colegii că au 18 grade acasă și că la 10 seara închid gazele, că noaptea oricum se învelesc, deci pot dormi perfect și la 14 grade, mă trec toți fiorii, la propriu. Prefer să fac economie la mîncare, dar nu la căldură.

Visez în continuare la palmierii sub care voi sta cînd voi ieși la pensie…

Presa belgiană (8)

Alte vești bune de la poliția belgiană: trei polițiști de la poliția locală din Bruxelles sînt bănuiți de corupție și trafic de droguri. Polițiștii erau plătiți de una dintre bandele locale, ca să dea informații despre raziile și controalele programate, ca și despre identitatea agenților de poliție infiltrați în cartier (care erau apoi amenințați de banda respectivă). Plata se făcea atît cash, cît și în droguri.

Alți trei polițiști, de data asta mai sus-puși, de la Poliția Federală,  sînt acuzați de corupție, fals în acte și încălcarea legii achizițiilor publice: în cadrul unei licitații organizate de poliție pentru achiziționarea de pistoale au schimbat caietul de sarcini și au aranjat să cîștige cine trebuie. De unde se vede că și prin occident se mînăresc dosare, doar că ai lor au mai puțină experiență și se lasă prinși mai ușor…

Stați liniștiți, și de la căile ferate sînt vești bune: tocmai s-au mai ciocnit două trenuri de marfă și cîteva vagoane au căzut 20 de metri într-o rîpă. Vagoanele erau de fapt platforme cu autoturisme Fiat, care s-au făcut armonică și care au mai poluat și rîul în care au căzut. Iar o să dureze șase luni pînă curăță calea ferată…

Între timp, continuă discuțiile pe marginea (lipsei) trenurilor spre Amsterdam. Recunosc că nu reușesc să înțeleg de ce pînă anul trecut erau 12 trenuri pe zi, iar acum nu mai e nici unul. De ce e atît de greu să faci să circule din nou un tren care a circulat zeci de ani pe aceeași linie? Chestia asta mă enervează foarte tare, căci am acceptat slujba de la Bruxelles mai mult datorită apropierii de Olanda. Cum Belgia nu mi-a plăcut niciodată prea mult, m-am consolat cu gîndul că-mi voi petrece weekendurile în Olanda și că voi fi aproape de o țară pe care o iubesc. Dar din februarie pînă acum am ajuns doar de două ori în Olanda, pentru că a schimba patru-cinci trenuri și a face cei 200 de km în cinci ore e cumplit de obositor. Însă belgienii muncesc la rezolvarea situației, ce-i drept în ritmul lor, adică rapid ca ochii mortului: din ianuarie 2015 vor fi puse în circulație trenuri directe. Deci mai am doar un an și ceva de așteptat. Urați-mi să am răbdare…

Să moară proștii !

Un cetățean belgian de sex incert a murit recent, prin eutanasie. Dînsul se născuse de sex feminin, dar maică-sa nu era interesată decît de cei trei băieți pe care-i avea deja și a bătut-o pe biata fată la cap că e nasol să fii femeie. Fiindcă mă-sa n-o băga deloc în seamă, fata și-a dat brusc seama că ea voia de fapt să fie băiat. Așa că s-a făcut lesbiană. La 42 de ani, și-a dat seamă că ea chiar vrea să fie bărbat în toată regula și s-a apucat să-și schimbe sexul. Timp de doi ani s-a chinuit cu terapie hormonală, amputarea sînilor, operație de construire a unui organ sexual masculin etc. Doar că, după ce s-a terminat circul și s-a transformat în bărbat, și-a dat seama că nu-i place corpul cel nou și că rezultatul operațiilor n-a fost la înălțimea așteptărilor sale. Prin urmare, a cerut să fie eutanasiat(ă), pentru că viața e insuportabilă cînd nu ești mulțumit(ă) cu corpul pe care l-ai căpătat. Toată Belgia a compătimit… Sigur că da, e groaznic să nu-ți reușească operațiile estetice și să fii obligat să trăiești cu un corp care nu-ți place. Deci s-o omorîm, că nu merită să trăiești dacă nu ai un corp perfect ! Și au sinucis-o la 44 de ani. Mă-sa a declarat că nu o interesează prea tare că a murit fiică-sa, fiindcă oricum fusese un copil cam urît încă de la naștere, dar se bucură că i-a lăsat ceva bani prin testament…

Între timp, prietenul/prietena ei cea mai bună, vrea și ea să fie eutanasiată. Doar că ea s-a născut băiat, dar a vrut să fie fată… Și nici ei nu-i place ce corp a căpătat în urma multiplelor operații. Deja medicii i-au aprobat dosarul pentru eutanasie, va muri peste cîteva săptămîni.

În Belgia, eutanasia e legală din 2002. Și nu se practică numai în cazul bolilor grave, unde suferința e mare. Se poate face, la cerere, și dacă suferința e doar psihică. Cu alte cuvinte, dacă buba la cap e mare… Dacă îți dorești să arăți ca o vedetă de cinema, te chinui cu operațiile cîțiva ani și, la final, cînd te privești în oglindă, constați că n-ai avea șanse să capeți un rol principal la Hollywood, într-adevăr e dramatic și viața nu mai merită trăită !

Oficial, eutanasia se practică doar la adulți. Neoficial, se eutanasiază și copii, la cererea părinților. Acum vor să oficializeze situația și să schimbe legea, mai ales că ultimele sondaje de opinie arată că 75% din belgieni sînt pentru eutanasierea copiilor, în caz de boli grave sau defecte majore. Eu aș propune să se măsoare și nivelul de inteligență, să introducă și eutanasia pe bază de IQ în lege. Deși prostia nu doare și nu provoacă suferințe majore. Din păcate…