Aventuri la miezul nopții

Într-o seară, în timp ce mă jucam cu iepurașul pe terasă, am văzut o pisică pe unul dintre acoperișuri, care căsca gura la niște ciori. Am admirat cît de netulburate păreau ciorile de prezența pisicii și cum nu și-au luat zborul decît după ce pisica se apropiase la cîțiva centimetri. După vreo oră, pisica era tot pe acoperiș și încerca să găsească o cale să se dea jos de acolo. Mergea de la un capăt la altul, încerca să coboare pînă la ferestrele de la mansardă, dar care erau închise, căuta să vadă dacă putea sări pe acoperișul vecin… Vremea se stricase și se anunța o furtună, așa că am intrat în casă. Dar, cum iepurașul nu voia să plece la el acasă și se juca tot pe terasa mea, am tot ieșit să-l văd, aruncînd o privire și către acoperișul cu mîța. Biata pisică începuse să miaune a jale și era din ce în ce mai disperată. Între timp, începusem să-mi fac griji că vine furtuna și pisica tot sinistrată era. Cum aici nu există maidaneze, era clar că aparține cuiva, probabil vreun localnic tîmpit care nu-și dăduse seama că-i dispăruse animalul. 

Într-un final, n-am mai răbdat și am hotărît să trec la acțiune. Vecinii mei veniseră să-și recupereze iepurele (era trecut de 23.30 și Ludwig tot nu voia să se ducă la culcare, în ciuda faptului că afară ploua) și i-am rugat să vină cu mine. Ne-am îmbrăcat și am coborît în stradă, apoi am plecat în recunoaștere prin cartier, încercînd să găsim casa cu pricina. Am identificat casa și ne-am apucat să sunăm la soneriile de la etajele superioare. Cum era aproape de miezul nopții, evident că nu ne-a răspuns nimeni. După nume, erau belgieni și ăștia nu deschid nici dacă arde casa. Ne-am apucat să citim numele tuturor locatarilor și am găsit o familie de portughezi la primul etaj. Hai să-i sunăm pe ăștia, am zis eu, că sînt latini și latinii se culcă tîrziu. Poate avem noroc și nu dorm la ora asta. Sunăm și, într-un tîrziu, ne răspunde o voce somnoroasă, la care noi: Bună seara, ne scuzați că vă deranjăm, dar știți, aveți o pisică pe acoperiș… Săracul om o fi crezut că sîntem niște nebuni care se țin de glume. Cred că dormea, pentru că i-a luat ceva timp să se îmbrace și să coboare la intrare și părea cam buimac. I-am explicat toată tărășenia, dar săracul se mutase de o lună acolo și nu-și cunoștea vecinii și, cu atît mai puțin, animalele acestora. Proprietarul casei locuia în străinătate, iar portughezul nu avea acces la acoperiș. Vecina mea zice: hai să sunăm la pompieri, că în Statele Unite pompierii vin și salvează toate pisicile. Eu nu păream convinsă că vreun pompier belgian și-ar mișca fundul la ora aia… dar hai să facem tot posibilul. Așa că am sunat la 112, la miezul nopții, ca să raportăm că e o pisică blocată pe acoperiș. Polițistul de serviciu era plictisit de viață, probabil că-i stricasem noaptea liniștită, și ne-a zis din start că la ora aia e imposibil să facem ceva, că mai bine așteptăm pînă a doua zi dimineață și, dacă pisica e tot pe acoperiș, să căutăm noi pe Google organizațiile de protecție a animalelor. Nici măcar nu ne-a întrebat adresa.

În cele din urmă, portughezul și-a adus aminte că, la ultimul etaj, e o fereastră pe casa scării care dă spre acoperiș și s-a dus să o deschidă. Vecina mea i-a sugerat să caute și o bucată de lemn, să blocheze fereastra, ca nu cumva să se închidă din cauza vîntului. Cred că bietul om a blestemat clipa cînd a răspuns la sonerie… Ne-am dat seama că nu mai aveam ce face și ne-am dus acasă. Măcar aveam conștiința împăcată că făcuserăm tot ce putusem. A doua zi dimineață, pisica nu mai era pe acoperiș, dar una dintre ferestrele de la mansardă era deschisă, deci a avut pe unde să intre înapoi în casă. 

În seara următoare, am plecat spre București. Din cauza furtunilor puternice, avionul nu a plecat la timp și am pierdut legătura. Așa că la miezul nopții m-am trezit blocată pe aeroportul din Praga, gata pentru o nouă aventură…

Presa belgiană (6)

Încă un poliţist belgian a fost arestat, de data asta pentru trafic de droguri. Culmea, a fost depistat chiar la serviciu, unde un cîine poliţist i-a mirosit biroul şi a dat alarma. De unde se vede că cel mai bun prieten al omului nu e neapărat şi cel mai bun prieten al poliţistului...

Agenţia de turism Neckermann a lansat o campanie de promovare a pachetelor turistice pentru sfîrşit de iunie. Cum şcoala încă nu s-a terminat, Neckermann s-a gîndit să ofere familiilor cu copii şi o scutire medicală falsă, la pachet cu serviciile turistice. Că poate ar fi vrut lumea să profite de promoţie, dar nu putea  pleca, că mai aveau copiii şcoală. Evident, s-a lăsat cu scandal, a intervenit Ministerul Învăţămîntului şi pînă la urmă au anulat campania. Oare pentru adulţi de ce nu dădeau scutiri medicale ? Le-ar fi crescut vînzările garantat !

Fiindcă puştimea de aici e cam obsedată de sex, belgienii s-au gîndit să înceapă educaţia sexuală de la grădiniţă. Se pare că s-au înmulţit cazurile de „comportament imoral” la copiii de 3-6 ani şi trebuie luate urgent măsuri. 

Între timp, unul dintre pedofilii celebri ai naţiei, aflat la zdup, va primi cinci zile de concediu. Se pare că va fi eliberat la anul, pentru bună purtare (deşi am înţeles că se droghează la greu în închisoare, probabil din lipsă de plozi disponibili) şi omul vrea să înveţe o meserie. Aşa că şi-a luat concediu şi iese din închisoare, să meargă la cursuri de tîmplărie.  Pe de altă parte, un prezentator TV, care a declarat că e pentru pedeapsa cu moartea pentru toţi ucigaşii şi violatorii de copii, a fost considerat extremist şi a fost dat afară din serviciu (ce-i drept, după ce s-a luat şi de arabii care-i vandalizaseră maşina). Normal, societatea belgiană nu are nevoie de asemenea rasişti, e prea ocupată să reintegreze pedofilii...

Alarmă la mănăstire

Săptămîna trecută, văzîndu-mă că umblu cu bastonul, unul dintre gardienii de la intrare m-a întrebat dacă nu vreau să mă treacă într-un registru special, ca să fiu evacuată cu prioritate în caz de alarmă. I-am mulţumit frumos şi l-am refuzat, fiindcă nu vreau să fiu inclusă în categoria „persoane cu mobilitate redusă”. Dar m-a distrat ideea şi mi s-a părut un exemplu de civilizaţie.

Azi dimineaţă, pe la 10, am coborît la cafenea cu prietena mea portugheză, care voia să bea o cafea. Eu mi-am luat cana de ceai cu mine, s-o beau împreună cu ea. Cum stăteam noi tolănite pe nişte fotolii de piele şi savuram pauza de cafea, începe să ţiuie alarma. Cum se mai întîmplase să sune şi altă dată (fiindcă testau sistemul), am aşteptat să se termine, să ne putem continua conversaţia. La un moment dat, lumea a început să părăsească sala şi un coleg ne-a spus că nu e exerciţiu, ci alarmă reală. Şi ne-am trezit în stradă, eu cu cana de ceai în mînă şi amîndouă fără legitimaţiile de acces. Cum coborîsem doar să bem ceva, nu ne mai luaserăm legitimaţiile cu noi, iar după începerea alarmei e strict interzis să mai încerci să urci în birouri. Mă gîndeam deja cum naiba o să intrăm din nou în clădire...

Şi colegii din clădirea alăturată fuseseră evacuaţi, iar acum mărşăluiam cu toţii spre punctul de întîlnire. Toată lumea se uita la noi, probabil credeau că e vorba de vreo manifestaţie. Am ajuns pe strada cu pricina (fiecare clădire are un plan de evacuare în caz de urgenţă şi un punct stabilit de întîlnire a personalului) şi am blocat ambele trotuare, de mulţi ce eram. Ieşiseră toate babele la balcon să caşte gura la noi... Pînă la urmă, ne-am lămurit că nu era o alarmă reală, ci o simulare, un exerciţiu inopinat, să testeze cît de frumos evacuăm noi clădirile în caz de ceva. Am stat cu toţii vreo 20 de minute pe stradă, apoi ne-au dat voie să ne întoarcem la birouri. La intrare se controla accesul pe bază de legitimaţie. Am spus că n-am, că n-am luat-o cu mine cînd m-au evacuat. Gardianul mi-a spus să nu uit s-o iau data viitoare.

Din toată povestea asta, am tras cîteva învăţăminte: 1) orice terorist care se respectă n-are decît să simuleze o alarmă, apoi să se ducă la punctul de întîlnire. O bombă pe strada respectivă omoară fără probleme cîteva sute de funcţionari europeni  2) Dacă vrea să intre în clădire, n-are decît să se alăture mulţimii şi să spună, ca mine, că şi-a uitat legitimaţia de acces  3) evacuarea prioritară e imposibilă – chiar dacă au lista cu persoane cu mobilitate redusă, de unde ştiu gardienii unde se află persoanele respective în caz de alarmă ? Că pe mine nu m-ar fi găsit la birou şi mă îndoiesc că aveau timp să caute pe la toate etajele şi prin toate sălile  4) să-mi iau legitimaţia oriunde mă duc, ca să nu am probleme să intru pe undeva. N-ar fi rău să iau şi mobilul, mai ales că săptămîna trecută au rămas două persoane blocate în toaletă. Tipul s-a descurcat şi a reuşit să smulgă uşa din ţîţîni (deh, avea muşchi), dar tipa a trebuit să ţipe cît o ţineau plămînii, fiindcă era trecut de ora 18 şi birourile se goliseră, ceea ce însemna că risca să stea acolo pînă a doua zi dimineaţa. Din fericire, a auzit-o cineva de la etajul de deasupra şi a anunţat gardienii. 

Oricum, toată distracţia cu alarma ne-a oferit o pauză nesperată, că oricum era luni şi nimeni nu avea chef de muncă. Totuşi, după-amiaza cînd am mai luat o pauză de ceai şi am coborît la cafenea, nu ne-am luat legitimaţiile cu noi. Asta pe principiul statisticianului care lua cu el o bombă la fiecare călătorie cu avionul, fiindcă probabilitatea să existe două bombe în acelaşi avion este practic nulă....

Belgacom nu mă lasă să dorm

Dacă ați crezut că aventurile mele cu Belgacomul s-au terminat, v-ați înșelat. Deși nu am mai avut plăcerea să mă întrețin cu băieții de la relații cu clienții, am parte aproape zilnic de mici drăgălășenii.

În primul rînd, aparatura păcăne noaptea și nu mă lasă să dorm. Am două cutii, una albă, care e un fel de modem și una neagră, care e decodorul pentru televizor. În instrucțiunile de folosire se specifică în mod insistent că ambele trebuie lăsate permanent în funcțiune, pentru că noaptea se fac sincronizări cu serverele și se updatează date. Nu știu care dintre cutii păcăne și bipăie (poate ambele ?), dar nu o fac decît în momentul cînd m-am băgat în pat și încerc să adorm, niciodată mai devreme. Am încercat să mai stau în living după ce am stins televizorul și să pîndesc deschiderea ostilităților, dar în zadar. Tăcere totală… Urc scara, mă bag în pat… Liniște. În momentul în care încep efectiv să mi se închidă ochii, de jos se aud primele păcănituri. Și atunci trimit cu drag celor de la Belgacom o porție de urări calde, de-a dreptul fierbinți, arză-i-ar focul ! 

Apoi mă lupt cu meniul decodorului, care se blochează în mod frecvent. Cînd ți-e lumea mai dragă, constați că nu mai poți schimba canalul. Telecomanda funcționează, dar s-a blocat decodorul. Așa că-l închid, îi scot cablurile din fund și-l repornesc după cîteva minute. După care aștept să-și reîncarce softul, că și asta durează vreo cinci minute. Timp în care filmul pe care voiam să-l văd a început deja de mult…

Dacă vrei să înregistrezi ceva, merge relativ bine. Mai puțin în cazul în care se blochează și înregistrarea (am avut una care ajunsese la 1300 de minute și nu voia să se mai oprească…). Atunci o iei de la capăt cu resetarea aparaturii. Sau pui la înregistrat un serial și constați după aceea că nu ai primul episod, pentru că aparatul s-a hotărît, cu de la sine putere, să înceapă să înregistreze doar de la episodul doi în sus.

Bucuriile sînt inepuizabile… 

Țara grevelor

Pe vremea cînd Uniunea Europeană avea doar 15 țări, circula o carte poștală cu Europeanul perfect, care ar trebui să aibă trăsăturile cele mai reprezentative pentru fiecare țară.

 

La belgieni reușiseră să surprindă exact esența nației, adică faptul că mai niciodată nu lucrează, ba e sărbătoare, ba sînt în concediu, ba sînt în grevă. Sărbători legale nu știu dacă au mai multe decît alte țări (deși, fiind stat federal, fiecare regiune are propriile sărbători pe lîngă cele naționale), dar greva e la ordinea zilei. De cînd am ajuns la Bruxelles și am început să-mi caut casă, toată lumea m-a avertizat să am grijă în ce cartier caut, căci transporturile în comun sînt frecvent în grevă, așa că, dacă stau prea departe de serviciu, risc să merg pe jos distanțe considerabile.

Trenurile sînt și ele frecvent în grevă, deci e riscant să stai în afara orașului, dacă nu ai mașină. Și pe aeroport riști să ai surprize – de exemplu, luna trecută au fost bagajiștii în grevă, așa că timp de 10 zile aeroportul a fost paralizat de peste 30.000 de valize abandonate. Am avut norocul să călătoresc chiar în perioada respectivă, dar eu oricum nu pot duce decît bagajul de mînă, așa că nu am fost prea afectată. Săptămîna asta, sînt controlorii de trafic în grevă, deci iar vor fi întîrzieri mari.

Aproape în fiecare săptămînă, primim anunțuri despre mitingurile și marșurile de protest organizate de sindicate. Mai toți vin să manifesteze și în fața instituțiilor europene, ceea ce dă tot traficul peste cap.

Conform statisticilor oficiale, în fiecare zi a anului, sînt în grevă în medie 1300 de persoane. Nu am văzut încă statisticile cu privire la productivitatea în muncă…

Cum să ne culturalizăm la WC

Pe lîngă celebrul indicator cu handicapaţi şi +40, al cărui înţeles încă nu l-am descifrat (handicapaţi peste 40 de ani, peste 40 de kile ?), toaletele de la noul loc de muncă reprezintă o sursă continuă de amuzament. În primul rînd, e plin de afişe mobilizatoare, gen „o chiuvetă care picură = 5500 de litri de apă irosiţi pe an”. Mi se pare cam mult şi, oricum, nu înţeleg de ce nu cheamă instalatorul, dacă le picură chiuvetele atîta. Mă rog, pînă acum n-am văzut nici una defectă, dar intenţia contează, nu-i aşa ?

Apoi urmează instrucţiunile pentru retardaţi, cum să ne spălăm pe mîini corect, cu poze şi indicaţii preţioase. Udaţi-vă mîinile cu apă, puneţi 3-4 ml de săpun lichid într-o mînă, apoi frecaţi-vă mîinile timp de 30 de secunde, avînd grijă să daţi cu săpun pe toate degetele. Clătiţi-vă mîinile cu apă, ştergeţi-vă cu un prosop de hîrtie. Închideţi robinetul folosind un prosop de hîrtie, ca să nu vă recontaminaţi mîinile. (Dar nu specifică nimic despre pusul mîinii pe clanţă mai apoi,  probabil că pe clanţa de la toaletă nu trăiesc microbi, deci nu e vreun pericol de recontaminare...) Aici admit că am lipsuri: încă nu reuşesc să estimez corect cei 3 ml de săpun, aşa că probabil pun mai mult. Recunosc, sînt risipitoare cu resursele Comisiei şi nu salvez planeta ! 

Urmează apoi îndemnurile cetăţeneşti, mobilizatoare: „Peria de WC nu muşcă. Folosiţi-o cu încredere !”.  În caz că nu aţi înţeles îndemnul, există şi o poezie. Vă fac traducerea aproximativă:

În acest loc puţin confortabil,
Dar totuşi indispensabil,
Purtaţi-vă ca şi cum aţi fi la masă !

Faceţi în aşa fel încît colacul să fie

La fel de curat ca o farfurie,
Să nu rămînă nici o firimitură !

Căci aici ajung să piară,

Cu mirosuri şi aspecte triste
Toate bunătăţile din bucătărie.

Vecinul meu preferat

Cu vecinii am relaţii politicoase, dar practic inexistente. Vecina de la parter funcţionează pe bază de marijuana, astfel încît sînt întîmpinată în fiecare zi de arome puternice care-i ies pe sub uşă. Ne mai salutăm în faţa casei, cînd îşi parchează maşina. De fiecare dată este de o exuberanţă ieşită din comun, semn că drogul îşi face efectul. Cea de la etajul întîi are un căţel aschilambic, tip poşetă, pe care-l plimbă prin cartier. E aşa de pipernicit, că mereu mi-e teamă să nu-l calc, cînd ne întîlnim pe stradă. În schimb, latră de se aude pînă la mine. Vecina de la doi e invizibilă, deci nu am reuşit să ne întîlnim încă.

Cum terasa mea e pe acoperiş, am vecini în stînga şi dreapta, cu terasele lipite de a mea. Cel din stînga e un tip ponderat, care se dă la băutură şi marijuana doar în weekenduri. Începînd cu vineri seara, îl apucă stările euforice, scoate o trompetă înfundată şi începe s-o chinuie, căci şi pe el îl chinuie talentul din greu. Din fericire, pînă sîmbătă seara îşi epuizează resursele, aşa că duminica e de obicei linişte - doar dacă nu e cumva vreme frumoasă, căci atunci are musafiri = băutură, marijuana şi trompetă.

Vecinii din dreapta sînt în schimb chiar foarte drăguţi, dar m-am împrietenit mai mult cu odrasla lor. Îl cheamă Ludwig, are şapte luni (merge pe opt) şi e deosebit de năzdrăvan. 

Se pare că îi place foarte mult terasa mea, aşa că vine zilnic în vizită. Îl servesc cu diverse bunătăţi, dar asta nu-l împiedică să-mi ronţăie toate plantele. 

Dar, avînd în vedere cît e de drăgălaş, deocamdată îi tolerez năzbîtiile. Ba chiar a căpătat şi cîte o căpşună la desert în ultima vreme. Însă ghivecele mele cu busuioc, pătrunjel şi leuştean, crescute cu greu, au ajuns aşa după o săptămînă de vizite intensive:

 Mai nou, a trecut la ronţăit iederă şi azi a atacat glicina. Chiar şi cablul de la antena satelit prezintă nişte urme suspecte de dinţi...