Iarna la Cancun

După un zbor chinuitor de 11 ore, am pus piciorul pe un nou continent: America de Nord. Nu am luat nici o pietricică proverbială în gură, dar ar fi fost, oricum, greu de înghiţit. La Cancun erau 30 de grade şi o umiditate teribilă, de era dificil să şi respir. Nu vreau să mă gîndesc cum o fi acolo vara, cînd am înţeles că umiditatea ajunge la cote maxime. Probabil că doar localnicii pot suporta - europenii vin doar iarna, cînd au nevoie de puţin soare să le mai dezmorţească oasele. Americanii nu prea ajung aici, au alte staţiuni, mult mai apropiate de graniţă. În schimb, Canada are aici un consulat general, ceea ce înseamnă că au destui concetăţeni.

La prima vedere, staţiunea seamănă cumva cu Mamaia noastră: e tot o fîşie lungă de nisip, situată între două ape şi împînzită de hoteluri. Însă asta e singura asemănare. În primul rînd, Cancun este de fapt o insulă, legată prin trei poduri de continent, iar în loc de lacul Siutghiol este o lagună cu mangrove, unde trăiesc crocodili. Şi dacă Mamaia noastră are oficial doar şapte locuitori permanenţi (conform ultimului recensămînt), Cancunul are aproape 700 000. Cît despre hoteluri şi calitatea lor, nu cred că e cazul să mai vorbim. În mod surprinzător (sau poate nu), un hotel de cinci stele, all inclusive, din Cancun costă mai puţin de jumătate faţă de unul echivalent din Mamaia.

Dincolo de suita de hoteluri luxoase şi de peisajele superbe, Cancun reprezintă o poveste de succes. În anii 70, aici era doar o plantaţie de cocotieri, la marginea junglei tropicale. Guvernul mexican, care văzuse beneficiile aduse de turism în Acapulco, unica lor staţiune la vremea aceea, s-a hotărît să dezvolte mai multe staţiuni similare. Cancun a fost unul dintre locurile alese de un comitet de bancheri, care estimase că insula are potenţial turistic. Cu toate acestea, proiectul nu a reuşit să atragă nici măcar un singur investitor. Pînă la urmă, primele nouă hoteluri au fost finanţate chiar de guvern, deşi mulţi s-au îndoit că este un proiect viabil. Astăzi, există aproape 200 de hoteluri în zona hotelieră, iar oraşul e modern, cu patru universităţi de stat şi vreo zece private. Ca orice localitate aflată în plină dezvoltare, se confruntă cu diverse probleme legate de mediu (poluarea lagunei, distrugerea ecosistemelor şi a recifului de corali). Deşi nu au probleme atît de mari cu cartelurile de droguri (ca în Acapulco, care a şi decăzut din cauza asta), au o rată foarte mare de sinucideri, a doua pe ţară. Se pare că de vină ar fi stresul generat de diferenţa uriaşă între luxul din hotelurile şi magazinele unde lucrează localnicii şi sărăcia extremă în care trăiesc în realitate.

Dar turistul obişnuit nu observă toate aceste lucruri. El e cucerit de nisipul alb şi fin şi de apele turcoaz ale Caraibelor. Aşa că vă invit să fiţi turişti pentru cîteva clipe şi să vă bucuraţi de imagini.

 

Cum să slăbeşti în stil belgian

Belgia e ţara ciocolatei, a berii şi a cartofilor prăjiţi. Nu chiar cele mai sănătoase opţiuni alimentare, deşi ciocolata are antioxidanţi şi combate depresia. Deci, după părerea mea, ar trebui mîncată zilnic. În general, toată lumea care se mută aici pune cîteva kilograme în primii ani, apoi se tot chinuie să le dea jos – lucru greu de făcut, cîtă vreme tentaţiile sînt la orice pas. Cred că tocmai de aceea statul belgian s-a gîndit să asigure condiţii celor care vor să slăbească. 

Săptămîna trecută m-am întors din Mexic şi am aterizat la Amsterdam. De acolo m-am gîndit să iau un tren spre casă, fiindcă un bilet de avion doar dus era peste 250 de euro. Cum trenul direct, cel pe care îl aştept de doi ani, va începe să circule abia săptămîna asta, a trebuit să schimb iarăşi trei trenuri şi am parcurs cei 200 de km în patru ore. Nu mîncasem prea mult în avion, aşa că mi-era foame. Am ajuns la Bruxelles sîmbătă seara, după ora 20, cînd toate magazinele erau deja închise. În concluzie, m-am culcat cu burta goală. A doua zi a fost duminică, deci toate magazinele erau închise şi iar nu am avut de unde să-mi iau ceva de mîncare. Eram mult prea obosită ca să mai merg pînă la magazinele turcilor sau arabilor, unde mai ai şanse să găseşti ceva în weekend, aşa că iar m-am culcat cu burta goală. Luni dimineaţa m-am trezit cu chiu, cu vai, să merg la serviciu. Am zis să trec pe la supermarket mai întîi, să iau ceva de mîncare. Evident, era zi de grevă şi toate magazinele erau închise. Am ajuns la birou şi mi-am făcut o cană mare de ceai, cu gîndul că la ora 12, cînd se deschide cantina, sparg uşa şi dau năvală la mîncare. Greşit, şi cantina participa la grevă, deci nu am mîncat nici de prînz. Seara, mînată de foame, am ajuns la minimarketul unui turc, de unde mi-am luat două borcane de năut, o lămîie şi o sticlă cu apă.

Marţi dimineaţă aveam deja 1,5 kg mai puţin decît sîmbătă. Dar s-au redeschis magazinele şi am nimerit fix la raionul cu tarte de ciocolată... Nu vă mai povestesc urmarea, că mi-e ruşine. Miercuri m-a ajuns oboseala şi nu m-am dus la birou, am stat toată ziua în pat, cu minimum de mîncare, aşa că am compensat consumul de tarte. Joi am reuşit să cumpăr legume şi fructe şi am mîncat decent, dar vineri a fost grevă la supermarketuri şi nu am reuşit să cumpăr nimic de nicăieri. Sîmbătă am ajuns la magazin, am avut ce mînca. Duminică a fost iar închis peste tot, iar azi a fost din nou grevă (inclusiv la cantina noastră) şi mi-am adus de acasă un borcan de zacuscă de la mama. Cînd e grevă, nu numai că nu găseşti nimic de mîncare, dar nu circulă nici un mijloc de transport, aşadar fac kilometri buni pe jos. Am ajuns să cred sincer că statul belgian se gîndeşte la sănătatea noastră şi ne pune să facem sport, pe burta cît mai goală. Cum sindicatele tocmai au anunţat că şi în ianuarie vor fi nenumărate greve, deci nu va circula nimic şi voi merge pe jos zile întregi, iar supermarketurile au încheiat un armistiţiu pe perioada sărbătorilor, dar vor relua grevele după 6 ianuarie, presimt că voi fi din ce în ce mai suplă...

Lăsînd gluma la o parte, grevele au ajuns să paralizeze întreaga ţară. Sînt greve de 24 de ore, dar care încep la ora 22.00, cu o seară înainte, cînd se opresc toate trenurile, inclusiv cele internaţionale, se închide complet spaţiul aerian al ţării, şi nici vapoarele nu mai circulă pe rîuri sau canale. Nu funcţionează nici un serviciu public, se închid şcolile, că şi profesorii fac grevă, iar la spital se asigură doar urgenţele, dar şi alea la un minimum absolut. Oraşul e pustiu, fiindcă nu circulă nici un autobuz, tramvai sau metrou. Gările şi aeroportul sînt şi ele închise. Drumurile naţionale sînt blocate de pichete de grevişti, care nu lasă pe nimeni să treacă, ca nu cumva să ajungă vreunul la serviciu. După cum au declarat sindicatele: „nu ne lăsăm noi doborîţi de cei care vor să muncească”.

Cum pierderile economice sînt uriaşe (după ultimele estimări 600 de milioane de euro), firmele private nu ştiu ce să mai facă să convingă angajaţii să vină la muncă. Un patron le-a promis angajaţilor o sticlă de şampanie, dacă vin la serviciu în ziua grevei. Nu ştiu dacă a ajuns cineva, fiindcă greviştii au blocat accesul către toate zonele industriale şi au înconjurat toate fabricile. Unii mai inventivi au adus remorci cu bălegar, pe care l-au vărsat pe drumurile de acces către clădirile de birouri sau către fabrici. Cei care vor să ajungă la muncă n-au decît să se umple de rahat, la propriu. Iar pe pistele de biciclete au împrăştiat piuneze. Puţinii rătăciţi care au încercat să iasă la muncă au fost prompt opriţi de sindicate şi convinşi rapid, cu forţa, să renunţe. Nu au fost judecate nici procese, fiindcă judecătorii, grefierii şi restul personalului n-au lucrat, iar gardienii fiind şi ei în grevă, n-a avut cine să transporte deţinuţii la tribunal. Nici gunoierii n-au lucrat azi... Doar poliţia a fost peste tot, ba chiar i-a apucat zelul şi au făcut controale rutiere la greu.

Oricum, sindicaliştii au fost foarte fericiţi la sfîrşitul zilei şi au declarat că greva de azi a fost un mare succes şi că acum pot începe negocierile cu guvernul. Fiindcă belgienii nu procedează ca alte naţii, care ajung să facă grevă doar după ce oricare alte metode, inclusiv negocierile, au dat greş. Nu, belgienii fac mai întîi grevă, paralizează întreaga ţară, şi abia apoi consideră că e cazul să discute ceva cu guvernul. Nu ştiu la ce vor duce discuţiile şi negocierile, fiindcă deja au anunţat în avans grevele din ianuarie. Eu zic s-o ţină tot aşa, numai în greve, că mai am de dat jos nişte kilograme şi-mi uşurează sarcina. Stocuri de apă mai trebuie să-mi fac, că zacuscă am destulă...

Marea despachetare

Nu am mai avut timp să scriu în ultima vreme, fiindcă am fost prinsă cu mutatul şi cu diverse chestiuni administrative, care par să nu se mai sfîrşească. În plus, am evadat şi două săptămîni în vacanţă, aşa că-mi cer scuze de la cititorii fideli care aşteptau veşti. De cînd m-am mutat în casă nouă, n-am făcut altceva decît să despachetez. E un proces laborios, fiindcă trebuie să mă hotărăsc unde să așez fiecare obiect, iar asta cere timp. Iar timpul e exact ceea ce-mi lipseşte...

Casa e plină de cutii și, de fiecare dată cînd am nevoie de ceva, stau și mă întreb în care dintre zecile de cutii s-o afla. Prima zi în bucătăria cea nouă a fost o adevărată corvoadă. Am vrut să-mi fac o salată, să mănînc ceva proaspăt. Am reușit cu greu să găsesc un castron și să pun salata în el. După care am umblat 20 de minute prin cutii, să caut uleiul de măsline. După ce am găsit uleiul, m-am apucat să caut storcătorul de lămîi. Nu l-am găsit, aşa că am stors lămîia într-o ceșcuță, apoi am pescuit sîmburii cu lingurița. A urmat altă căutare îndelungată, după sare și piper. După alte 15-20 de minute de căutat ierburile și semințele pe care le pun de obicei în salate, am renunțat și am mîncat salata goală. Însă a fost mai bine decît anul trecut, la prima mutare, cînd a trebuit să mestec supa cu bețișoare chinezești, fiindcă nu știam în ce cutie am împachetat lingurile de lemn.

La o săptămînă după ce m-am mutat, am plecat în vacanță. În seara dinaintea plecării am stat să-mi caut costumul de baie. Am căutat prin sacii de haine, ore în șir. Se făcuse două noaptea, iar eu mai aveam puțin și plîngeam de nervi, fiindcă răscolisem totul de cel puțin trei ori și nu-l găsisem, iar a doua zi plecam foarte devreme şi trebuia să mă culc. Și nu voiam să plec în vacanță fără costum de baie. Evident, chiar cînd eram gata să abandonez și să mă duc la culcare, am dat de el într-o sacoșă pierdută într-un colț. Conform legii lui Murphy, nu am avut nevoie de el în vacanță, dar asta e altă poveste. Tot înainte de plecare, mi-am dat seama că-mi va trebui un adaptor pentru priză. Aveam chiar două, dar în ce cutie ? Pînă la urmă, am renunțat. Sper să le găsesc pînă la vacanța următoare.

Despachetatul decurge haotic, în funcţie de cheful meu şi de ce caut la un moment dat în casă. Am umplut cîteva rafturi cu cărţi, dar mai am cel puţin 10-12 cutii de desfăcut. Am aranjat bucătăria, dar mai am cîteva cutii cu aparate electrocasnice, cu ceaiuri şi cu condimente. Am pus o parte din haine în dulap, dar m-am oprit din lipsă de umerașe. N-am avut timp să merg la cumpărături, așa că stau cu sacii de haine înșirați pe jos, pînă oi reuşi să ajung la un magazin mai mare şi să cumpăr umeraşe. Nu am găsit încă savoniera, nu știu unde sînt forfecuțele de unghii și caut de zor o față de pernă. Abia aștept vacanța de iarnă, să am timp suficient și să despachetez totul. Pînă atunci, am sentimentul că sînt în tranzit, că nu m-am așezat încă la casa mea. În plus, fac liste cu lucrurile care mai sînt de cumpărat, dar încă nu am bani pentru ele. Mai îmi trebuie o canapea (pentru uitat la televizor), un scaun pentru birou, un corp de bibliotecă (tot pentru birou), nişte etajere, ştechere ultraplate pentru prizele care sînt în spatele mobilelor, un suport de prosoape pentru baie şamd. Ca să nu mai spun că ar trebui să-mi iau un laptop nou, căci ăsta a început să tuşească şi dă semne că n-o s-o mai ducă mult, şi o imprimantă. Covoarele şi perdelele sînt pe o listă opţională, fiindcă nici în România n-am avut aşa ceva, deci nu mă grăbesc să-mi cumpăr nici aici.

Una peste alta, încerc să mă adaptez în noua casă şi să o transform în cămin. Dar, cum spuneam, nu prea am timp pentru asta, aşa că o să mai dureze niţel pînă cînd o să fie gata şi o să pun poze pe blog. La serviciu a început cea mai aglomerată perioadă a anului, cu zile atît de încărcate, că nu am timp nici să mănînc. Nu am timp de rezolvat probleme personale, deşi am o listă lungă-lungă. Nu am lămurit situaţia cu fostul proprietar, care vrea să mă jupoaie de bani, şi va trebui să mai fac un drum la Ministerul de Finanţe şi să consult un avocat. Mai am o dispută cu o societate de asigurări, fiindcă mi s-au stricat nişte rafturi în timpul transportului din România în Belgia şi le-am cerut despăgubiri, iar ei nu se grăbesc să plătească. N-am reuşit să-mi schimb cartea de identitate, dar sper s-o fac pînă la sfîrşitul anului şi să intru în legalitate. Şi mai am de recuperat banii pentru transportul internaţional de mobilă, dar nici acolo nu e atît de simplu, fiindcă trebuie să scriu o notă explicativă, în care să justific de ce am cerut mutatul la o adresă şi l-am făcut la alta. Şi de ce am plătit 300 de euro în plus pentru liftul exterior (primul apartament era la parter, deci n-aş fi avut nevoie, însă acum m-am mutat la etajul 3 şi am băgat toată mobila pe geam).

Peste toate astea, mai am kinetoterapia, osteopatul, dentistul la care n-am mai apucat să ajung, o programare la dermatolog pentru nişte aluniţe, plus coafeza la care trebuie să ajung înainte de Crăciun, că pleacă în vacanţă. Şi, ca să fie totul şi mai complicat, n-am mai reuşit să mă readaptez la fusul orar după întoarcerea din vacanţă şi sufăr de insomnii crunte.

Sper sincer ca anul care vine să fie mai bun, fiindcă ăsta m-a stors de puteri...