Spre Franța, prin apă și prin nisip

După cum v-am mai povestit, anul ăsta vara a fost cam friguroasă. Nu chiar ca în Scoția, unde există doar două anotimpuri, iunie și iarnă, dar pe aproape. Însă în septembrie a început așa-numita vară indiană, care ne-a adus soarele și căldura mult visate. Așa că am profitat de ultimele zile frumoase, ca să merg la mare. Litoralul belgian nu e foarte întins, cam 67 de km, iar stațiunile sînt urîte, pline de clădiri de beton și de blocuri foarte înalte, să aibă unde să se mute pensionarii. Fiindcă aici lumea bună și cu bani se mută la mare după ce iese la pensie, ceea ce face ca media de vîrstă a locuitorilor de pe litoral să fie undeva în jurul a 70 de ani.

 

Am ales ca destinație De Panne, ultima stațiune înainte de granița cu Franța, și care are reputația de a fi una dintre cele mai drăguțe (mai puține betoane și mai multe case). În plus, e înconjurată de rezervații naturale de dune de nisip, cu multe trasee pentru amatorii de plimbare, și are și cea mai întinsă plajă. Mi-am sacrificat somnul de duminică, fiindcă trenul pleca pe la 08.50 și am purces la drum. Aveam de ales între a schimba trenul în Gent sau a lua un tren direct. În stil pur belgian, trenul direct ajungea cu 20 de minute mai tîrziu, așa că am renunțat la el. Oricum, drumul durează mult prea mult  (ajungeam mai repede la Londra…), dar deja m-am obișnuit cu lentoarea căilor ferate. Gara e în afara orașului, practic e în alt oraș cu totul, dar există tramvai care merge în centru. După o escală la biroul de informare turistică, de unde ne-am cumpărat hărți cu traseele din zonă, am plecat la drum.

 

Orașul e într-adevăr drăguț, cu multe case cochete și cu un aspect de vacanță.

 

 

 

Sînt și aici destule blocuri, mai ales la malul mării. Dar plaja este într-adevăr foarte frumoasă, lată și cu nisip extrem de fin. Evident, tentația cea mare a fost să mă plimb cu picioarele prin apă. Fiind vorba de Marea Nordului, temperatura e doar pentru localnici, căliți de mici. Dar după primul sfert de oră, picioarele mele erau deja suficient de înghețate și de amorțite ca să nu mai simt nimic… După cîțiva kilometri de bălăceală, am văzut steagul Franței fluturînd din vîrful unui catarg înfipt în dunele de nisip, semn că acolo era granița cu Franța. Și așa am traversat frontiera prin apă.

 

  

 

 

Prima localitate franceză de pe coastă se numește Bray Dunes și e mititică, dar plină de farmec. Nici vorbă de betoanele din Belgia, doar căsuțe și cîrciumi cu terase. Evident, e plin de belgieni, care vin să mănînce la prețuri mici și să bea vin franțuzesc. Proprietarul terasei unde am mîncat mi-a urat să mai trec pe acolo, iar cînd i-am răspuns că va fi mai greu, fiindcă stau în Belgia, mi-a zis că și el ajunge prin Belgia o dată la doi ani. Eu m-am mirat și i-am spus că nu e chiar atît de departe, mai ales că eu am venit pe jos pînă acolo. Săracul om era să cadă de pe scaun. „Cum adică, pe jos ?” „Păi, pe plajă, mai precis prin apă.”  L-am lăsat șocat și am plecat mai departe.

 

 

 

 

Drumul de întoarcere l-am făcut prin dunele de nisip. N-am ajuns și la zona unde sînt turmele de măgari, dar poate data viitoare… Am mers descălțată și pe poteca dintre dune, fiindcă nisipul e la fel de fin ca cel de pe plajă și oricum îmi intra în pantofi la fiecare pas. Fără hartă e destul de complicat, fiindcă traseele nu sînt marcate, ci au numere din loc în loc și trebuie să știi ce număr să alegi la fiecare intersecție. Fiind aproape de Dunkerque, e plin de cazemate și buncăre din timpul războiului, unele căzute în ruină, altele pictate și transformate în atracții turistice.

 

 

 

 

 

 

 

Cînd am ieșit din zona dunelor și am ajuns din nou la plajă, am avut surpriza să constatăm că, între timp, venise refluxul și marea se retrăsese. Am uitat cît de puternică e mareea aici, fiind obișnuită cu Marea Neagră. Plaja era acum uriașă, de sute de metri. Însă fundul mării e foarte dur și e mult mai greu de mers pe nisipul întărit și denivelat. Apăruseră și pescari, care umblau cu minciogurile prin mare, dar nu știu ce anume prindeau, probabil creveți.

 

 

 

Cînd am ajuns înapoi în De Panne, era deja trecut de ora 19.00. Din cauza oboselii (făcusem în total cam 17 km pe jos), n-am mai gîndit rațional și am luat cîteva decizii proaste. Știam că există doar un tren pe oră spre Bruxelles, dar nu știam la ce oră și perspectiva de a aștepta timp îndelungat în gară ne cam speria. Așa că am hotărît că ar fi mai bine să mergem pînă la Oostende, 30 de km mai la nord, unde e o gară mai mare și de unde existau șanse să găsim mai repede un tren. Am luat tramvaiul, care a făcut o oră pînă acolo. Am ajuns la gara din Oostende pe la 20.45 și am constatat că și de aici era doar un tren pe oră spre Bruxelles, care abia plecase. În consecință, am luat un tren care mergea la Gent, în ideea că de acolo sînt două trenuri pe oră spre Bruxelles. Dar n-am căscat ochii bine la traseu - era un tren care ocolea îngrozitor și care făcea o buclă prin juma' de Belgie, înainte să ajungă în Gent. După mai bine de o oră de mers, trenul s-a oprit într-un orășel și n-a mai mișcat. Am așteptat aproape jumătate de oră, ca să ne anunțe că a avut loc un accident pe linie (era duminică, ziua cînd îi apucă pe toți sinucigașii pe aici) și că trenul nu poate merge mai departe. Și că o să ne pună la dispoziție un autobuz, dar care o să vină abia peste o oră și care nu va merge decît pînă la cea mai apropiată gară. De unde nu exista nici un tren care să meargă la Bruxelles și, oricum, am fi ajuns acolo spre miezul nopții. Am început să fac diverse scenarii apocaliptice - unde găsim un hotel, să dormim acolo și să luăm un tren a doua zi dimineață, cu riscul de a întîrzia la birou. Doar că eram undeva la mama dracului și nici măcar nu puteam situa pe hartă localitatea respectivă. Am intrat în vorbă cu ceilalți călători și am aflat că eram cam la o sută de kilometri de Bruxelles și că erau puține șanse să mai ajungem într-un oraș mai mare în seara/noaptea aia, ca să prindem un tren. Ni s-a sugerat să luăm un taxi pînă la Bruges, care era la doar 40 de km. Dar la cît costă taxiul aici, lăsam peste 100 de euro, deci era mai ieftin să dormim la un hotel. Într-un final, după ce începusem să ne consolăm cu ideea că vom dormi cine știe pe unde, am avut parte de un mic miracol. O tînără care fusese cu noi în tren și cu care vorbisem de cîteva ori, cerîndu-i diverse informații, a venit la noi și s-a oferit să ne ducă cu mașina pînă la cel mai apropiat oraș. Sunase un prieten să vină s-o ia din gară și s-a gîndit să facă o faptă bună și să ne salveze și pe noi, dacă tot era loc în mașină. Și așa, datorită unor flamanzi cu inima mare, am ajuns să dorm totuși în patul meu. Fiindcă din gara unde ne-au lăsat am găsit un tren spre Gent, iar din Gent am luat alt tren spre Bruxelles, probabil ultimul din ziua respectivă. Am ajuns aproape la 1 noaptea acasă, obosită moartă. Atît de obosită, încît nu am fost în stare nici să mă tîrăsc pînă la duș, și am umplut patul de nisipul de pe picioare…

 

Am tras concluzia că nu e cazul să mai merg vreodată cu trenul duminica prin Belgia, fiindcă e a doua sau a treia oară cînd rămîn blocată pe undeva din cauza anulării trenurilor. Și că trebuie să am cu mine și o hartă a țării, ca să pot urmări gările unde oprește trenul și să nu mai ocolesc sute de kilometri prin cîmpii. Dar la mare o să mă mai duc, fiindcă a fost într-adevăr frumos. Doar că, în țara asta de șapte ori mai mică decît România, mersul cu trenul e întotdeauna o aventură cu final neașteptat.

 

 

Mutatul dăunează grav sănătății

AMR 3… Peste trei zile părăsesc definitiv apartamentul în care stau de un an și jumătate. Și încă nu am terminat de împachetat și de transferat lucrurile în viitorul apartament. Am făcut zeci de drumuri între cele două apartamente, am umplut o cameră cu sacoșe, saci și valize, dar mai am încă destule.

 

De cîteva nopți, nu mai dorm bine din cauza stresului. Adaug mereu lucruri pe listele cu lucruri de făcut, stau pe mailuri și telefoane cu diverși furnizori, caut electricieni și zugravi etc. La serviciu am anunțat deja că zilele astea am un program-șvaițer. Adică în principiu sînt la muncă, dar cu găuri mari în orele de program, în care fug să mă întîlnesc cu vreun tehnician, să aștept o livrare sau să rezolv vreo problemă administrativă. Mi-am comandat televizor și mașină de spălat (și am depășit zdravăn bugetul estimat inițial). Cum aici aproape nimic nu e pe stoc, trebuie să fii foarte atent la termenele de livrare, care pot depăși o lună. Deci alegerile se fac mai puțin în funcție de model sau de preț și mai mult în funcție de cît de repede ai nevoie de obiectul respectiv. După care trebuie să stai pe telefon, fiindcă ți se spune că vei fi anunțat cînd vor primi obiectul, dar evident că uită să te sune. Cu puțin noroc și ceva nervi pierduți cu funcționari tîmpiți, am reușit să obțin termene de livrare decente, de 10-14 zile. Televizorul a sosit ieri, chiar mai devreme de ora prevăzută (ceea ce m-a costat un taxi, ca să ajung rapid și să nu-i las pe băieți să mă aștepte prea mult). Arată bine, dar e prea modern pentru evul mediu tehnologic în care se află Belgia. Dar, cu puțin noroc, poate în cîțiva ani ajunge progresul și la noi…

 

Azi a trebuit să stau toată dimineața în noul apartament, fiindcă trebuia să vină tehnicianul de la Belgacom, să-mi conecteze cablul și internetul. Tot azi venea și mașina de spălat. Belgacom-ul se pare că a intrat în anul morții, fiindcă s-a schimbat mult în bine. După toate poveștile horror auzite de la colegi și prieteni și după toate problemele avute cu ei anul trecut, mă așteptam la ceva nervi. Dar li s-a schimbat conducerea, iar schimbarea e vizibilă. Nu numai că m-au sunat la fix două minute după ce le-am trimis un e-mail, dar mi-au confirmat programarea și în scris, după care mi-au mai dat SMS-uri cu două zile înainte, să mă întrebe dacă nu cumva m-am răzgîndit și aș vrea altă dată. Am schimbat programarea inițială, fiindcă nu aveam încă televizor, și mi-au reconfirmat pe loc noua dată. După care, cu o zi înainte, mi-au mai dat vreo două mesaje, să-mi reamintească. Singura bubă: tehnicianul urma să vină între 8 și 12.30. Deci a trebuit să mă scol pe la 7, ca să ajung la apartament la 8, să nu cumva să-l ratez pe Dorel. Care a venit după ora 11, cînd deja citisem 300 de pagini din cartea pe care, prevăzătoare, mi-o luasem la mine. Omul a fost destul de ok, doar că a trebuit să mai plătesc 80 de euro, fiindcă priza era pe hol și n-am vrut să mai trag cabluri prin casă. Așa că a trebui să mai cumpăr niște adaptoare, ca să pot conecta televizorul wireless la rețea.

 

Cu ocazia asta, am mai învățat și un cuvînt nou. La un moment dat, m-a întrebat: „Dar un domino aveți ?” Eu m-am uitat la el, neînțelegînd ce vrea să spună. „Dacă nu aveți, n-am cum să vă conectez.” Într-un final, ne-am lămurit că domino însemna prelungitor sau triplu ștecăr. M-am uitat în dicționarul olandez după aceea, unde scria că e un regionalism belgian. Cum eu vorbesc olandeza standard, de Olanda, e normal că nu l-am mai auzit pînă acum. Tot la cuvinte noi, dar în franceză, am mai învățat recent „diable”, adică diavol, care înseamnă cărucior de cumpărături sau de marfă, din acela pe care-l tîrăsc toate mămăițele prin supermarketuri.

 

Cînd a venit mașina de spălat, am avut surpriza să constat că nu funcționează robinetul de apă la care am conectat-o. Și nu am nici cea mai mică idee care e motivul… Deci mai am încă o problemă de rezolvat, de care mă puteam lipsi. Și nu știu cu cine aș putea s-o rezolv. Blocul are un administrator extern, o firmă care se ocupă mai mult de facturile de utilități și de întreținerea spațiilor verzi. Le-am scris acum o lună de zile, să-i anunț că mă mut și să-i rog să comande plăcuțe cu numele meu pentru sonerie și cutia poștală. Evident, o lună e mult prea puțin pentru așa ceva - încă nu am plăcuțe la sonerie. Și nu ne-am lămurit cum o să scrie pe ele, fiindcă ei vor doar numele de familie, iar eu vreau și inițiala, dar cică trebuie să respectăm regulamentul intern al blocului.

 

Mai trebuie să-i scriu proprietarului, ca să-i cer acordul să zugrăvesc un perete (care e gri șobolan, culoarea națională belgiană) și să mut niște etajere (în care am dat cu capul de cîteva ori și am deja un cucui). Și mai am de făcut contractele de utilități, fiindcă trebuie să le reziliez pe cele vechi mai întîi, iar citirea contoarelor se va face abia în ultima zi, cînd facem procesul verbal de predare-primire.

 

Problema cea mai mare este însă antena de satelit. Blocul este înconjurat de copaci, ceea ce înseamnă că risc să nu am semnal. Fiindcă a dracului tehnologie modernă, unda trece prin plastic, dar nu și prin frunza de copac… Deja rumeg scenarii apocaliptice, în care sînt nevoită să mă mut înainte să fi locuit cu adevărat în apartament. Iar rezilierea contractului nu e o glumă aici, penalitățile sînt uriașe. În plus, mi-a luat șase luni să găsesc apartamentul ăsta, nu știu cîte luni îmi va lua să găsesc altul. Mobilele din România stau să plece cu containerul și nu știu dacă să le mai aduc aici sau nu… În acest moment, oricum nu mai gîndesc logic. Aștept să treacă zilele una cîte una, să rezolv ce pot rezolva, iar restul… Sper să supraviețuiesc.

 

Presa belgiană (11)

Fiindcă e o mică aniversare la mijloc (postarea cu numărul 100), m-am gîndit să vă mai delectez cu vești din țara asta minunată…

 

În Bruges e plin de lebede, după cum ați văzut prin poze și la fața locului. Lebede albe, ca niște lebede flamande respectabile. De curînd, a apărut o lebădă neagră pe lac. De aici, a început scandalul. Cine este lebăda neagră, de unde vine și ce vrea ea ? Primarul orașului s-a lansat în declarații care mai de care mai înverșunate, cum că lebăda respectivă trebuie prinsă și eliminată, fiindcă nu se știe ce-i cu ea și ce origine are. Dacă o fi cumva bolnavă și o să le molipsească pe lebedele albe, ce ne facem atunci ? Mai bine să-i dăm la cap, să evităm pericolul. Evident, s-au format tabere pro și contra. Pe Facebook s-au strîns nu știu cîte semnături pentru salvarea lebedei. Între timp, primarul a dat ordin ca lebăda să fie prinsă. Și s-au apucat angajații primăriei să vîneze biata lebădă… Care nu era proastă deloc (o fi imigrantă ?) și care nu s-a lăsat prinsă de nici un fel. Au venit și pompierii, cu o barcă cu motor. Au alergat după lebădă, pînă le-a cedat motorul și au trebuit să renunțe. În fiecare zi, mai apărea un articolaș în presă, de genul: "nici astăzi, lebăda neagră nu a putut fi prinsă". La televizor, la știri, s-au dat reportaje cu vînătoarea lebedei, plus interviuri cu consilierii municipali, care subliniau că populația nu trebuie să protesteze și că banii cheltuiți cu alergatul după lebădă sînt perfect justificați. Că și dacă ar fi apărut un pelican pe lac, tot ar fi fost vînat, fiindcă regulamentele nu permit stabilirea unor specii "exotice" în oraș. Ei bine, după ce s-au chinuit vreo săptămînă să prindă lebăda, cu urmăriri ca-n filmele de acțiune, au cedat nervos cu toții. Și s-au hotărît să lase lebăda în pace… Iar lebăda, fiind deșteaptă, precum am spus, s-a prins imediat că nu mai e cazul să fie precaută, și acum umblă peste tot relaxată, iese din apă și se plimbă pe trotuar, ba chiar stă și la pozat. Se înțelege perfect cu suratele ei albe și e o plăcere să o privești. Totuși, primăria a dat o declarație că armistițiul e temporar și că încă nu au luat o hotărîre definitivă cu privire la situația lebedei.

 

Dacă lebăda neagră a făcut să curgă destulă cerneală, nu la fel se poate spune și despre țiganii care dormeau în parcul din Bruges. Cum toată administrația publică era ocupată cu problema arzătoare a lebedei, nimeni nu a observat că în parcul orașului un cuplu de romi dormeau într-un cort de aproape un an de zile… Doar cînd a reclamat o băbuță că femeia era cu burta la gură și mai avea puțin pînă năștea sub cerul liber, abia atunci s-a sesizat și poliția și s-a dus să-i evacueze.

 

În alte orașe din Flandra, administrația este ocupată cu număratul plantelor și al tufelor. În Genk, o femeie a primit o scrisoare recomandată din partea primăriei, prin care era înștiințată că are în grădină un ciuline de 25 de cm și că, dacă nu-l taie pînă la o anumită dată, va primi amendă. Casa era încă în construcție, așa că mai erau pe ici, pe colo ceva buruieni în grădină, dar nimeni nu observase ciulinul buclucaș. Doar primăria, vigilentă, nu numai că-l observase, dar îl și măsurase exact… În alt orășel, 80 de familii au fost somate să-și refacă grădinile din fața caselor, fiindcă nu îndeplineau procentul de 60 % verdeață, conform legii. Oamenii își făcuseră alei din pietriș, mărginite de tufe de lavandă și de gard viu, dar fuseseră reclamați de vecini, care au observat, și ei foarte vigilenți, că nu erau destule plante…

 

Și, ca să închei într-o notă veselă, să vă spun ce se mai fură prin Belgia. Pe lîngă dinamitatul bancomatelor, care se lasă cu bancnote zburînd prin aer, spre bucuria vecinilor, se fură la greu alte chestii. Se fură cîini (în special chihuahua, Jack Russell și collie), se fură cai, steaguri (să aibă oamenii, în caz de meci al echipei naționale), legume din grădini și, mai nou, ulei de friteuză în cantități mari, din restaurante și fast-food-uri. De aici se vede diferența dintre hoții noștri și hoții lor. Ai lor sînt patrioți (cînd ați auzit să se fure în România drapelul național ?) și au conștiință civică, circulă cu mașini ecologice pe bază de ulei de rapiță reciclat…

 

 

Cum să numărăm ca belgienii

Ca în orice oraș nou, am mereu de căutat adrese. Magazine interesante, restaurante, patiserii, birouri administrative, doctori etc. Plus o mulțime de case vizitate în speranța găsirii locuinței perfecte.

De fiecare dată cînd plec la drum, mă aștept la lucruri logice: străzile să înceapă de la numărul 1 pe un trotuar, respectiv de la 2 pe celălalt, și numerele să continue într-o ordine logică. Doar că logica și belgienii sînt două noțiuni total incompatibile. Străzile pot începe de la orice număr, e normal ca numărul 25 pe un trotuar să fie față în față cu numărul 86 pe celălalt, cît despre ordinea în care se succed numerele… Să vă dau cîteva exemple. Clădirea în care lucrez are numărul 145. Următoarea clădire are numărul 155, urmat de 175.  Fix vizavi de clădirea mea este numărul 170, urmat de numărul 200. În sens opus, înainte de numărul 145 vine 109, iar înainte de 170 vine 130.

Strada pe care locuiesc în prezent începe de la numărul 6. Cea pe care mă voi muta în curînd are și ea o numerotare aiurea, fiindcă după numărul 16 vine direct 24. Numărul 16 fiind vizavi de numărul 31… Iar pe partea opusă, numărul 5 e urmat direct de 25.

În fiecare dimineață, merg pe jos pînă la birou și, printre altele, parcurg o stradă de la un capăt la altul. Strada are 400 de metri, deci nu e foarte lungă, dar numerotarea amețește orice om normal. Într-o zi, am notat toate numerele, fiindcă mi s-a părut un exemplu relevant al numerotării (i)logice belgiene. Pe o parte, strada începe promițător, cu numărul 1. Însă care e urmat imediat de numărul 13, apoi de 25. După care vin în ordine: 29, 55, 61, 65, 71, 75, 77, 79, 83, 85, 89, 93, 107, 115, 125. Pe trotuarul opus, e la fel de mișto. Începe direct cu numărul 4, continuat cu 10, 12, 16, 30, 36, 52, 60, 66, 80, 130, 132, 150, 152, 168, 170, 172. 

Evident, cu un asemenea sistem de numerotare, nu ești niciodată sigur cam pe unde se află numărul pe care îl cauți. Și nu poți face niște calcule de bun-simț, fiindcă riști să te înșeli amarnic. Nimic nu se succede logic și nu poți lua numerele ca punct de reper pentru distanță. Sînt totuși curioasă cum se descurcă poștașii și șoferii de taxi, fiindcă bănuiesc că ei sînt cei mai afectați. Pe belgienii de rînd nu i-am auzit să se plîngă, probabil că lor li se pare perfect normal. Eu încă mă mai minunez, dar s-ar putea să-mi treacă în cîțiva ani. Nu de alta, dar prostia n-are limite. Și, de fiecare dată cînd cred că mai rău de atît nu se poate, belgienii se străduiesc să-mi demonstreze că mă înșel...