O după-amiază la Londra

Sîmbătă a fost vreme urîtă la Bruxelles și a picat tocmai bine, fiindcă aveam un bilet spre Londra, unde se anunțase soare. Partea bună a cumpărării biletelor din timp este că te obligă să ieși din casă, vrînd-nevrînd. Dacă nu aș fi avut biletul, probabil că aș fi zăcut pe canapea, citind sau uitîndu-mă la televizor. Oricum, în week-end mă ajunge oboseala de peste săptămînă și nu am întotdeauna chef să mai fac ceva. Dar, ca să fiu sigură că nu mă transform în legumă, mi-am cumpărat bilete în avans, să merg undeva în fiecare lună. Am planurile făcute pînă în iulie inclusiv…

Dimineață, abia m-am extras din pat fiindcă mă culcasem tîrziu, ca de obicei. Mi-am făcut un calcul estimativ și a reieșit că ajung la gară cu 5 minute înaintea plecării trenului, ceea ce era suficient. Dar, cînd am ajuns la stația de metrou și am dat să cobor, intuiția mea de vrăjitoare mi-a spus că voi pierde trenul. Așa că am renunțat să intru la metrou și am luat un taxi, pentru prima oară de cînd sînt la Bruxelles. M-a costat 15 euro, dar am ajuns la gară în 10 minute și s-a dovedit că intuiția mea a fost corectă. Trenul de Londra pleacă de la un terminal special, se face check-in ca la aeroport, cu control de pașapoarte și de bagaje, iar porțile se închid cu 10 minute înainte de plecarea trenului. Controlul pașapoartelor e făcut de poliția britanică, special detașată la Bruxelles, pentru că Marea Britanie nu e în Schengen (dar nici nu vrea să fie). La întoarcere, în gara din Londra, controlul e făcut de poliția franceză. Oricum, dacă aș fi luat metroul, aș fi ajuns după închiderea porților și nu m-aș mai fi putut îmbarca.

Trenul în sine e destul de confortabil, doar că e extrem de lung (are 400 de metri lungime !) și mergi de-ți vine rău, pînă ajungi la vagonul potrivit. Are două opriri în Franța, la Lille și la Calais, după care intră în tunelul subacvatic și iese pe cealaltă parte în Anglia. În afara unei ușoare presiuni în urechi, nu simți nimic deosebit și nu realizezi că ai traversat Canalul Mînecii. Ca o observație amuzantă, gara St. Pancras din Londra e probabil singurul loc din Marea Britanie cu inscripții bilingve, în engleză și franceză.

 

 

Londra a fost o minune, ca de obicei. Am evitat zona comercială, fiindcă era sîmbătă și orașul era invadat de francezi veniți la cumpărături. Hoardele de francezi năvăliseră în toate magazinele de pe Oxford Street, iar coada la cabinele de probă era uriașă. Așa că am renunțat la shopping și am plecat la plimbare. După trei-patru ore de mers pe jos, m-am refugiat în parcul de lîngă Palatul Buckingham,să-mi trag sufletul și să-mi odihnesc picioarele. În parc, atracția principală erau veverițele, care țopăiau printre porumbeii și rațele de pe pajiști, și care stăteau la pozat ca niște artiste.

A fost o zi minunată și a meritat pe deplin oboseala. Pentru cîteva ore, am fost într-o lume mai civilizată, mai elegantă, mai sofisticată. Mi-am clătit ochii prin librăriile pe trei etaje, am admirat ceainăriile cu vitrine pline de prăjiturele și de gustări pentru ora 17 și am fost geloasă pe transportul lor în comun. Cînd vezi cum autobuzele lor roșii vin aproape din minut în minut și știi că te vei întoarce la Bruxelles, unde sînt 3-4 autobuze pe oră, îți vine să-ți tai venele… Înainte să plec din Londra, am umplut două sacoșe cu bunătăți, ca să prelungesc bucuria un timp mai îndelungat. Ajunsă la Bruxelles, cu sacoșele grele după mine, am înghețat 20 de minute în stație, așteptînd autobuzul. Ce bine e să te întorci acasă… (tăiat venele pe lung, să meargă mai repede).

Pe malul apei

În weekend, am profitat de vremea frumoasă de început de primăvară şi am dat o fugă la Namur şi Dinant. Nu mai fusesem pe acolo şi am plecat mai degrabă în misiune de recunoaştere, să văd dacă merită o a doua vizită, cînd o da verdeaţa.

Din păcate, prima impresie nu a fost prea grozavă. Namur mi s-a părut cenuşiu, murdar şi cam neinteresant. Citadela e principalul punct de atracţie al oraşului, dar nu e deloc spectaculoasă. Ce-i drept, am stat foarte puţin în oraş, dar nu m-a incitat să revin prea curînd. Am mers mai departe, pe lîngă rîul Meuse (Maas în olandeză), spre Dinant. Peisajul e monoton, cu stînci care mărginesc malul rîului, dar plăcut. Din păcate, e o zonă extrem de circulată, iar duminică a fost o aglomeraţie de zile mari. Întoarcerea a fost bară la bară, ca în vremurile bune din Valea Prahovei (asta ca să nu-mi fie dor de casă).

În Dinant era atît de multă lume, că era imposibil să găseşti un loc de parcare. Am urcat la citadela de acolo, cu gîndul să vedem măcar ceva. Dar era 8 euro intrarea, cu obligaţia de a cumpăra un bilet de teleferic dus-întors, chiar dacă nu voiai să foloseşti telefericul. N-a fost chip să-l convingem pe belgianul de la casa de bilete că vrem să vedem doar citadela, mai ales că era deja tîrziu şi nu am mai fi avut timp să ne dăm cu telefericul oricum, că se închidea. Am bombănit încă o dată stupiditatea belgiană şi am renunţat...

În concluzie, tot la flamanzi e mai frumos. Pe viitor, voi lăsa socialiştii valoni să lîncezească în mizeria lor şi mă voi duce în zone mai civilizate, unde nu se vorbeşte franceza... 

  

 

Adio, dar rămân cu tine

După două luni de căutări (infructuoase), am abandonat ideea cu mutatul. Pînă la urmă, găsisem vreo două apartamente decente, dar care erau mai departe de centru. Și nu mă prea îndemn să plec din cartier, m-am obișnuit prea tare cu plimbarea matinală spre serviciu (20 de minute), cu apropierea de mijloacele de transport, de supermarket și de kinetoterapeut. În plus, deși am locuit toată viața la bloc, acum m-am boierit și vreau un petic de iarbă, o curte, o grădină cît de mică. 

 

În concluzie, rămîn în casa actuală. Săptămîna asta voi semna prelungirea contractului de închiriere, iar la vară o iau de la capăt cu căutatul casei. Există și avantaje: voi sta mai mult timp aici, aproape de toate cele, și economisesc niște bani. Căci în mod cert viitoarea casă va fi mult mai scumpă. Pe de altă parte, risc să mă aglomerez rău la toamnă, cînd plec și în vacanță, mă mut în casă nouă și organizez și aducerea mobilei din România, toate aproximativ în același timp. Iar proiectul cu noua pisică trebuie și el amînat pînă atunci… Oricum, ezitam dacă să iau o pisică de la un azil de aici. Fiind belgiancă, dacă e la fel de retardată ca restul nației ? Ce mă fac ? Mai bine aduc una din România, măcar știu la ce să mă aștept. 

 

Între timp, am carduri ! După etapa de mesaje secrete și coduri trimise prin SMS, am primit cardurile prin poștă. Am vrut să inaugurez cardul de credit, cumpărînd niște bilete de autobuz online. Dar n-am putut, căci mi-au cerut un cod emis de digipass, iar digipassul era acasă. Am uitat că eram în Belgia și că aici nimic nu e simplu… Azi am luat digipassul la birou, fiindcă voiam să comand ceva din Germania, de la Amazon. Evident, nemții nu mi-au cerut nici un cod, că de-aia sunt nemți, deci normali la cap. 

 

Pe de altă parte, am reluat lupta cu societatea de asigurări, pentru rambursarea cheltuielilor medicale. Nu mai am nervi și nici răbdare să le explic de fiecare dată același lucru și să alerg după tot felul de hîrtii inutile. Chestiile astea mă obosesc foarte tare și-mi vine să plătesc eu din buzunar totul, doar ca să nu fiu nevoită să trec prin caznele astea. Doar că e vorba de sume foarte mari, de mii de euro, și nu prea îmi permite buzunarul… Ca veste bună, mi-am găsit un dentist destul de bun și mi-am reparat deja cele două-trei carii (de la prea multă ciocolată, oare ?). Nu știu dacă e scump sau nu, fiindcă încă nu i-am plătit. Mai am de (re)făcut cîte ceva și profit de ocazie să mă pun la punct. Sper să-mi recuperez ceva bani de la asigurări, fiindcă suma totală o să fie cam mare. (Am înțeles că o plombă e cam 70-90 euro).

 

Nu prea am avut timp pentru studiu, încă mă chinui cu alfabetul coreean. Dar mi-am propus să studiez măcar 15 minute pe zi. Mi-am tipărit zeci de pagini din manuale, tabele cu semnele și silabele cele mai des întîlnite, dar nu prea reușesc să fixez informațiile. Semnele alea sunt mici și puchinoase, nici nu înțeleg întotdeauna despre ce e vorba. Poate după ce mă mai liniștesc cu treburile administrative… 

 

Aștept primăvara, după o iarnă complet inexistentă. Ceea ce n-a fost deloc rău… Doar că cele două perechi de cizme cumpărate în decembrie stau și acum în cutie, a fost prea cald pentru ele. Sper să mai stea în cutie și iarna viitoare, nu-mi mai doresc frig și zăpadă pentru multă vreme de acum încolo. O primăvară frumoasă tuturor !