La urgenţă

Pe principiul nici o vară fără spital, săptămîna asta am ajuns la urgenţă. Dimineaţa, cînd să ies din clădire în drum spre serviciu, am reuşit să cad şi să-mi sucesc glezna. M-am gîndit că e doar o entorsă şi am sunat la birou, să anunţ că stau acasă, gîndindu-mă că o zi de repaos îmi va fi suficientă. Am pus gheaţă pe umflătură (chiar a ajutat !) şi am aşteptat să-mi treacă... Cum însă durerea nu cedase nici după jumătate de zi, m-am gîndit că ar fi bine totuşi să mă vadă un medic, poate îmi pune vreun bandaj elastic şi mă refac mai repede.

La 18.30 am ajuns la secţia de urgenţă a spitalului universitar, dusă de prietenele mele portugheze. După ce am dat toate datele la recepţie şi am explicat ce mă doare, m-am pus pe aşteptat. Lume destul de multă, de toate vîrstele, de la copii cu mîini rupte pe la antrenamentele sportive pînă la bătrîni cu dureri de burtă. După vreo 30-40 de minute, mi se strigă numele. Mă duc cu o tanti, care mă bagă într-un birou, mă întreabă ce am păţit, apoi îmi spune că ea e doar o asistentă, dar că peste vreo oră mă trimite la radiografie. Îmi dă o pungă cu gheaţă să-mi pun la gleznă, mă întreabă dacă vreau calmante şi mă retrimite în sala de aşteptare. Trece ora, dar nimic... Într-un final, mă cheamă. Dar doar ca să mă ducă mai aproape de sala de radiografii şi să mă lase să aştept acolo. De data asta, m-au pus să mă întind pe o targă şi mi-au luat punga cu gheaţă. La un moment dat, apare o blondă, care-mi examinează piciorul şi-mi spune să stau liniştită, că după ce fac radiografia îmi vor „repara” piciorul. Apoi pleacă... După vreo 20 de minute, apare o negresă care mă întreabă dacă s-a ocupat cineva de mine. Îi spun că da şi că aştept să merg la radiografie. Nu pare deloc convinsă şi mă întreabă cum o chema pe doctoriţa care m-a consultat. Mă chinui să-mi aduc aminte numele de pe halatul blondei. Katleen şi ceva franţuzesc după aceea. Negresa se uită pătrat la mine şi-mi spune că nu au nici o Katleen acolo. Eu insist că aşa o chema şi că am reţinut numele tocmai fiindcă avea un prenume flamand şi un nume de familie francez. Negresa insistă că persoana nu lucrează acolo. Nu cumva o chema Caroline ? Nu, spun eu, sînt sigură că o chema Katleen. Negresa pleacă să dezlege misterul. Se mai întoarce o dată, să mă întrebe dacă sigur n-o chema Caroline pe doctoriţă. Eu îi explic ca la copii că sînt foarte sigură că pe blondă o chema Katleen. Negresa îmi spune din nou că nu cunoaşte pe nimeni cu numele ăla, dar că se va ocupa ea de mine. Revine după o vreme şi-mi spune că s-a lămurit: Katleen e stagiara cu care lucrează chiar ea, colega ei de tură ! O luăm de la capăt cu examinarea piciorului, după care mă lasă să aştept radiografiile. 

După alte 30-40 de minute de aşteptare, ajung şi la radiografie, unde un alt asistent îmi face vreo şase radiografii, să fie sigur. Apoi îmi reiau postul de pe hol, întinsă pe targă. Portughezele apar la capul meu, îngrijorate că am păţit ceva, fiindcă plecasem de o oră jumate la radiografii şi nu mă întorsesem... Mie mi-era jenă că le ţin cu mine, nemîncate, atîtea ore.  Oricum, stăm de vorbă şi mai trece timpul. La urgenţă, toţi medicii par să aibă sub 30 de ani şi se mişcă toţi ca ochii mortului. Stau cîte 5-6  adunaţi în faţa unui calculator şi se holbează, discutînd între ei. Nimeni nu se agită că sînt pacienţi care aşteaptă. Ritmul e cel belgian: încet, încetişor, mai pe loc.

Apare din nou negresa, să-mi spună că a văzut radiografiile, dar că i se pare că am un os deplasat şi ar vrea şi opinia radiologului. Care radiolog e la el acasă şi urmează să fie contactat şi să i se trimită prin mail radiografiile. Eu nu-mi revin din şoc, aflînd că la urgenţe, unde e plin de mîini şi picioare rupte, nu au un radiolog... Din cînd în cînd, mai trece pe la mine, spunîndu-mi că încearcă să-l contacteze pe radiolog, să am răbdare. Deja ne apropiem de miezul nopţii şi mă ia somnul... Într-un final, l-au găsit pe radiolog, care a confirmat osul deplasat, deci trebuie să-mi pună piciorul în ghips cîteva săptămîni. Mă ia groaza, cînd mă gîndesc cum va fi să ţopăi într-un singur picior. Urmează alte veşti bune: trebuie să fac zilnic o injecţie în burtă, cu anticolagulante, să elimin riscul de tromboză. Pot să chem o asistentă care să vină în fiecare zi să-mi facă injecţia sau pot să mi-o fac eu singură. Mă gîndesc la muntele de hîrtii pe care va trebui să-l completez ca asigurările să-mi trimită asistenta şi mă hotărăsc să mi le fac singură.  Mă întreabă dacă vreau să cumpăr cîrjele de la spital sau mi le iau eu mai tîrziu de la o farmacie. Le cumpăr, evident, că altfel n-am cum să ajung acasă.

Pe la 00.30, reuşim să plecăm de la spital, după doar şase ore petrecute acolo. Mă gîndesc cu drag la spitalul de urgenţă de la Floreasca, unde am stat două ore anul trecut (şi mi s-a părut mult). Ajunsă acasă, altă dandana: cum urc scările pînă la etajul trei ? Sînt vreo 70 de trepte şi e absolut imposibil să le sar într-un picior, cu sau fără cîrje. Singura soluţie e să le urc în fund, ajutîndu-mă de mîini.  Zis şi făcut – am şters cu fundul toate treptele, nu mai e nevoie să vină femeia de serviciu !

Rezultatul e că sînt blocată în casă pînă miercurea viitoare, cînd merg la control. O să-mi facă radiografii săptămînale, să vadă cum se vindecă piciorul. Evident, intrarea şi ieşirea din casă se va face tot cu fundul pe scări... Distracţie garantată !