Am scăpat de injecţii !

De-abia ce mă obişnuisem cu injecţiile în burtă şi devenisem expertă în a le face fără să mă doară, că am scăpat de ele ! Ieri am fost la spital, la control. De data asta, aveam programare, aşa că n-am mai stat decît o oră şi jumătate. A trebuit întîi să merg la trei ghişee: la recepţia spitalului, ca să-mi spună la ce cabinet trebuie să merg, apoi la un ghişeu de unde mi-au dat un card de pacient, care trebuie prezentat peste tot, şi în final la recepţia de la ortopedie-traumatologie, unde mi-au spus să aştept pînă mă cheamă medicul.

Medicul, tot negru, şi tot maximum 30 de ani. Ai zice că spitalul ăsta nu angajează persoane mature şi cu experienţă, că le strică statisticile... I-am explicat că nu mai vreau să stau în ghips, fiindcă mi se atrofiază muşchii prea tare, şi că aş vrea să găsim o soluţie ca să nu-mi nenorocească piciorul definitiv. În plus, îl întreb cum naiba se poate pune singur la loc un os deplasat, dacă piciorul e imobilizat, că eu nu am priceput. Se uită la mine şi-mi spune că n-a fost atent, să-i repet întrebarea. Îi mai spun o dată... Ah, zice el, dar nu aveţi nici un os deplasat, e o fractură. Păi colega dumneavoastră de la urgenţă aşa mi-a spus. Nu ştiu, dar uitaţi radiografiile. Mă uit şi se vede într-adevăr osul fisurat. Revin cu întrebarea despre ghips... îmi spune că trebuie să se consulte cu o colegă, că singur nu ştie ce să facă. Pleacă... Revine şi-mi spune că e de acord să-mi scoată ghipsul, că fractura se poate vindeca şi fără, cu condiţia să nu fac efort.

Nu-mi vine să cred că scap de chin !!! Îmi scoate ghipsul şi mă pune să merg de probă prin cabinet. Doare, dar pot să pun piciorul jos. În schimb, îmi spune că trebuie să port un pantof ortopedic, dacă vreau să merg. Mi-l vinde el, la doar 45 de euro. Cîrjele costaseră 30 de euro, deci era mai ieftin cu ghipsul. Iau pantoful, că n-am încotro. Şi oricum nu aveam decît un pantof, în piciorul sănătos, deci era mai complicat să plec desculţă din spital. Îmi dă concediu medical pînă pe 31 septembrie (sigur că luna are doar 30 de zile, dar a fost el generos şi mi-a dat o zi în plus). 

Fiindcă cei de la serviciu mi-au cerut să le aduc rezultatele tuturor examenelor facute la spital, i-am cerut o copie după dosarul meu. A fost drăguţ şi mi-a dat tot ce aveam nevoie, mai puţin radiografiile, pe care trebuia să le cer eu personal, de la radiologie. Am plecat fericită de acolo şi m-am dus la radiologie, unde am cerut radiografiile. Negresa de la ghişeu mi-a spus să aştept, că mi le pune pe un CD şi mi le dă. M-am întors în sala de aşteptare, în ideea că durează cîteva minute. După o vreme, îmi pică ochii pe un afiş: Scrierea unui CD este un proces deosebit de complex şi durează circa o oră. Vă rugăm să aveţi răbdare etc.  Mi se face rău... Mă întreb dacă "procesul deosebit de complex" include şi fabricarea CD-ului în China, precum şi transportul lui cu vaporul în Europa, că altfel nu-mi explic de ce durează o oră să faci copy-paste cu nişte fişiere... Dar sîntem în Belgia şi nu mă mai miră nimic. După o vreme, negresa de la ghişeu începe să strige: cine vrea un CD ? Mă duc la ea şi-mi spune fericită: ce bine că aţi venit, că am uitat numele persoanelor cărora trebuie să le dau CD-uri. Păi v-am dat cardul de pacient, spun eu. Da, l-am folosit să dau comanda pentru scrierea CD-ului, dar am uitat să notez apoi şi acum nu mai ştiu ce CD-uri trebuie să cer de la colegul care le scrie. Mă rog, la unii e mai greu cu creionul pe hîrtie... Iau CD-ul şi plec.

Ajunsă acasă, a început să mă doară piciorul, de aproape că-mi părea rău că mi-am scos ghipsul. Degetele erau amorţite, piciorul rece ca gheaţa, şi nu mai puteam să-l pun jos de durere. Tendoanele au devenit rigide de la imobilizare şi nu lasă piciorul să se mişte. În plus, zona e încă umflată şi vineţie, semn că traumatismul nu s-a dus încă. Pînă seara, situaţia s-a înrăutăţit, de am umblat numai în cîrje prin casă, chiar şi cei cîţiva metri pînă la baie. Însă azi dimineaţă, după cîteva ore de odihnă şi multe exerciţii de încălzire şi întinderi, şi-a mai dat drumul. Nu mă mai doare atît de tare, pot pune piciorul în pămînt şi pot merge fără cîrje ! E departe de a-şi fi revenit la normal (ar fi fost şi greu, după o singură zi), dar sînt speranţe de mai bine.

Peste cîteva săptămîni, merg din nou la spital, să-mi mai facă o radiografie şi să vedem dacă s-a vindecat cum trebuie fractura. Pînă atunci, program de odihnă - mai am două săptămîni de stat acasă, afară plouă, e frig şi întunecat, aşa că stau în pat, beau ceaiuri şi citesc cărţi.