Belgienii lui Allah

Araba e a patra limbă vorbită la Bruxelles, după franceză, engleză şi olandeză. La prima vedere, ai zice că e normal, ştiind că numărul marocanilor din oraş e destul de mare. Totuşi, a crescut foarte mult şi cererea pentru cursurile de arabă, semn că mulţi sînt începători şi doresc să aprofundeze limba. Adevărul este că sînt o mulţime de belgieni pur-sînge care se convertesc la islam şi care învaţă araba, ca să poată citi Coranul. Mereu văd în metrou cîte un tip care buchiseşte cărticele cu versete din Coran, iar el e cît de poate de alb şi de blond şi de tipic belgian... Inclusiv unul dintre colegii mei de serviciu a devenit musulman, după ce s-a însurat cu o arăboaică, iar acum toţi se feresc să facă glume în faţa lui.

Că se convertesc n-ar fi o problemă, în fond toată lumea e liberă să facă ce vrea. Dar unii o iau razna după aceea... Un funcţionar de la primăria oraşului Bruxelles s-a convertit la Islam, după care a refuzat să mai dea mîna cu colegele lui, motivînd că religia îi interzice să mai atingă femeile. Patru poliţişti musulmani din Bruxelles au refuzat să mai salute femeile, tot din motive de proaspătă religie. Doi deputaţi musulmani au promis introducerea legii islamice (Sharia) după ce au cîştigat alegerile municipale anul trecut, declarînd senini că Belgia trebuie să devină un stat musulman şi că, pînă în 2030, musulmanii vor deveni majoritari. Oricum, din 2008 încoace, cel mai popular nume de băiat pentru nou-născuţii din Belgia este Mohamed.

Între timp, tinerii belgieni deveniţi musulmani pleacă pe capete în Siria, să lupte pentru cauză. Şi mor tot pe capete... Autorităţile sînt neputincioase şi nu ştiu cum să stăvilească fenomenul. Au propus să li se retragă cartea de identitate belgiană celor care pleacă la război sau să fie pur şi simplu şterşi din registrul populaţiei. Dar nici una dintre măsuri nu a fost aprobată, aşa că tinerii pleacă în continuare, cu zecile. Şi printre ei sînt şi fete de 16 ani, care sînt gata să moară pentru fraţii lor musulmani. Părinţii disperaţi nu ştiu ce să mai facă, unii dintre ei au plecat la rîndul lor în Siria, să-şi caute copiii. Nu au reuşit să-i găsească, în cel mai bun caz copiii le-au transmis un mesaj, că nu vor să mai ia legătura cu familia pînă cînd şi părinţii şi fraţii şi surorile lor nu-i vor cere iertare lui Allah pentru că au fost necredincioşi şi nu se vor converti şi ei. 

În toată debandada asta, politicienii locali se disting prin tîmpenie crasă. Le e frică să nu jignească musulmanii, că deh, la anul sînt alegeri, şi au nevoie de voturi. În Belgia sînt cam 6% musulmani, dar în Bruxelles procentul ajunge la 22-25%, iar în Antwerpen la 45%. Aşa că închid ochii şi subvenţionează construcţia de moschei sau întreţinerea celor deja construite (sînt moschei chiar şi în închisori !), fac campanii şi strîng semnături împotriva interzicerii vălurilor, universităţile îşi înfiinţează secţii de teologie islamică... În plus, închid ochii şi la maltratarea animalelor - oile sînt în mod normal sedate înainte de sacrificare, dar musulmanii nu acceptă sedarea, căci vor să fie un adevărat sacrificiu, să simtă oaia cînd i se taie gîtul şi să curgă sîngele în valuri, pentru Sărbătoarea Sacrificiului. Multinaţionalele au început să părăsească Bruxelles-ul, căci s-au săturat de violenţele din cartierele „multietnice” şi de gradul scăzut de siguranţă. Numărul violurilor a crescut cu 20%, media naţională a ajuns la 10-11 violuri pe zi.

Marea moschee din Bruxelles, situată în plin cartier european

Nimeni nu ştie cu exactitate cîţi musulmani sînt de fapt, căci tot politicienii au interzis recensămîntul pe criterii religioase sau etnice. Din cînd în cînd, mai apare cîte un politician cu bun simţ, care propune soluţii radicale, dar restul guvernului se arată scandalizat de aşa o lipsă de respect la adresa minorităţilor. De exemplu, fiindcă 45% dintre deţinuţii din închisorile belgiene sînt musulmani, liderul opoziţiei a spus recent că i se pare mai indicat ca Belgia să construiască o închisoare în Maroc, unde să trimită marocanii aflaţi la zdup, decît să cheltuiască sume imense pentru a-i ţine aici. Evident, propunerea este prea radicală pentru a i se da curs, dar arată că toleranţa faţă de anumite minorităţi a ajuns la limită.

Desigur că nu toţi musulmanii sînt fundamentalişti, la fel cum nu toţi ţiganii noştri sînt infractori. Dar imaginea de ansamblu contează. Pe unul dintre zidurile din Bruxelles tronează un graffiti: „Welcome to Belgistan !”

Madeira (2)

 

 

Madeira (1)

Am rămas datoare cu pozele din vacanţa din Madeira. Problema este că fac întotdeauna multe fotografii, uneori cîteva sute, şi e greu să selectez doar cîteva pentru blog.

Dar sper să vă faceţi totuşi o idee despre această insulă vulcanică, cu munţi deasupra norilor şi cu coaste abrupte, mărginită de apa albastră a Atlanticului. 

 

 

Am scăpat de injecţii !

De-abia ce mă obişnuisem cu injecţiile în burtă şi devenisem expertă în a le face fără să mă doară, că am scăpat de ele ! Ieri am fost la spital, la control. De data asta, aveam programare, aşa că n-am mai stat decît o oră şi jumătate. A trebuit întîi să merg la trei ghişee: la recepţia spitalului, ca să-mi spună la ce cabinet trebuie să merg, apoi la un ghişeu de unde mi-au dat un card de pacient, care trebuie prezentat peste tot, şi în final la recepţia de la ortopedie-traumatologie, unde mi-au spus să aştept pînă mă cheamă medicul.

Medicul, tot negru, şi tot maximum 30 de ani. Ai zice că spitalul ăsta nu angajează persoane mature şi cu experienţă, că le strică statisticile... I-am explicat că nu mai vreau să stau în ghips, fiindcă mi se atrofiază muşchii prea tare, şi că aş vrea să găsim o soluţie ca să nu-mi nenorocească piciorul definitiv. În plus, îl întreb cum naiba se poate pune singur la loc un os deplasat, dacă piciorul e imobilizat, că eu nu am priceput. Se uită la mine şi-mi spune că n-a fost atent, să-i repet întrebarea. Îi mai spun o dată... Ah, zice el, dar nu aveţi nici un os deplasat, e o fractură. Păi colega dumneavoastră de la urgenţă aşa mi-a spus. Nu ştiu, dar uitaţi radiografiile. Mă uit şi se vede într-adevăr osul fisurat. Revin cu întrebarea despre ghips... îmi spune că trebuie să se consulte cu o colegă, că singur nu ştie ce să facă. Pleacă... Revine şi-mi spune că e de acord să-mi scoată ghipsul, că fractura se poate vindeca şi fără, cu condiţia să nu fac efort.

Nu-mi vine să cred că scap de chin !!! Îmi scoate ghipsul şi mă pune să merg de probă prin cabinet. Doare, dar pot să pun piciorul jos. În schimb, îmi spune că trebuie să port un pantof ortopedic, dacă vreau să merg. Mi-l vinde el, la doar 45 de euro. Cîrjele costaseră 30 de euro, deci era mai ieftin cu ghipsul. Iau pantoful, că n-am încotro. Şi oricum nu aveam decît un pantof, în piciorul sănătos, deci era mai complicat să plec desculţă din spital. Îmi dă concediu medical pînă pe 31 septembrie (sigur că luna are doar 30 de zile, dar a fost el generos şi mi-a dat o zi în plus). 

Fiindcă cei de la serviciu mi-au cerut să le aduc rezultatele tuturor examenelor facute la spital, i-am cerut o copie după dosarul meu. A fost drăguţ şi mi-a dat tot ce aveam nevoie, mai puţin radiografiile, pe care trebuia să le cer eu personal, de la radiologie. Am plecat fericită de acolo şi m-am dus la radiologie, unde am cerut radiografiile. Negresa de la ghişeu mi-a spus să aştept, că mi le pune pe un CD şi mi le dă. M-am întors în sala de aşteptare, în ideea că durează cîteva minute. După o vreme, îmi pică ochii pe un afiş: Scrierea unui CD este un proces deosebit de complex şi durează circa o oră. Vă rugăm să aveţi răbdare etc.  Mi se face rău... Mă întreb dacă "procesul deosebit de complex" include şi fabricarea CD-ului în China, precum şi transportul lui cu vaporul în Europa, că altfel nu-mi explic de ce durează o oră să faci copy-paste cu nişte fişiere... Dar sîntem în Belgia şi nu mă mai miră nimic. După o vreme, negresa de la ghişeu începe să strige: cine vrea un CD ? Mă duc la ea şi-mi spune fericită: ce bine că aţi venit, că am uitat numele persoanelor cărora trebuie să le dau CD-uri. Păi v-am dat cardul de pacient, spun eu. Da, l-am folosit să dau comanda pentru scrierea CD-ului, dar am uitat să notez apoi şi acum nu mai ştiu ce CD-uri trebuie să cer de la colegul care le scrie. Mă rog, la unii e mai greu cu creionul pe hîrtie... Iau CD-ul şi plec.

Ajunsă acasă, a început să mă doară piciorul, de aproape că-mi părea rău că mi-am scos ghipsul. Degetele erau amorţite, piciorul rece ca gheaţa, şi nu mai puteam să-l pun jos de durere. Tendoanele au devenit rigide de la imobilizare şi nu lasă piciorul să se mişte. În plus, zona e încă umflată şi vineţie, semn că traumatismul nu s-a dus încă. Pînă seara, situaţia s-a înrăutăţit, de am umblat numai în cîrje prin casă, chiar şi cei cîţiva metri pînă la baie. Însă azi dimineaţă, după cîteva ore de odihnă şi multe exerciţii de încălzire şi întinderi, şi-a mai dat drumul. Nu mă mai doare atît de tare, pot pune piciorul în pămînt şi pot merge fără cîrje ! E departe de a-şi fi revenit la normal (ar fi fost şi greu, după o singură zi), dar sînt speranţe de mai bine.

Peste cîteva săptămîni, merg din nou la spital, să-mi mai facă o radiografie şi să vedem dacă s-a vindecat cum trebuie fractura. Pînă atunci, program de odihnă - mai am două săptămîni de stat acasă, afară plouă, e frig şi întunecat, aşa că stau în pat, beau ceaiuri şi citesc cărţi.

La urgenţă

Pe principiul nici o vară fără spital, săptămîna asta am ajuns la urgenţă. Dimineaţa, cînd să ies din clădire în drum spre serviciu, am reuşit să cad şi să-mi sucesc glezna. M-am gîndit că e doar o entorsă şi am sunat la birou, să anunţ că stau acasă, gîndindu-mă că o zi de repaos îmi va fi suficientă. Am pus gheaţă pe umflătură (chiar a ajutat !) şi am aşteptat să-mi treacă... Cum însă durerea nu cedase nici după jumătate de zi, m-am gîndit că ar fi bine totuşi să mă vadă un medic, poate îmi pune vreun bandaj elastic şi mă refac mai repede.

La 18.30 am ajuns la secţia de urgenţă a spitalului universitar, dusă de prietenele mele portugheze. După ce am dat toate datele la recepţie şi am explicat ce mă doare, m-am pus pe aşteptat. Lume destul de multă, de toate vîrstele, de la copii cu mîini rupte pe la antrenamentele sportive pînă la bătrîni cu dureri de burtă. După vreo 30-40 de minute, mi se strigă numele. Mă duc cu o tanti, care mă bagă într-un birou, mă întreabă ce am păţit, apoi îmi spune că ea e doar o asistentă, dar că peste vreo oră mă trimite la radiografie. Îmi dă o pungă cu gheaţă să-mi pun la gleznă, mă întreabă dacă vreau calmante şi mă retrimite în sala de aşteptare. Trece ora, dar nimic... Într-un final, mă cheamă. Dar doar ca să mă ducă mai aproape de sala de radiografii şi să mă lase să aştept acolo. De data asta, m-au pus să mă întind pe o targă şi mi-au luat punga cu gheaţă. La un moment dat, apare o blondă, care-mi examinează piciorul şi-mi spune să stau liniştită, că după ce fac radiografia îmi vor „repara” piciorul. Apoi pleacă... După vreo 20 de minute, apare o negresă care mă întreabă dacă s-a ocupat cineva de mine. Îi spun că da şi că aştept să merg la radiografie. Nu pare deloc convinsă şi mă întreabă cum o chema pe doctoriţa care m-a consultat. Mă chinui să-mi aduc aminte numele de pe halatul blondei. Katleen şi ceva franţuzesc după aceea. Negresa se uită pătrat la mine şi-mi spune că nu au nici o Katleen acolo. Eu insist că aşa o chema şi că am reţinut numele tocmai fiindcă avea un prenume flamand şi un nume de familie francez. Negresa insistă că persoana nu lucrează acolo. Nu cumva o chema Caroline ? Nu, spun eu, sînt sigură că o chema Katleen. Negresa pleacă să dezlege misterul. Se mai întoarce o dată, să mă întrebe dacă sigur n-o chema Caroline pe doctoriţă. Eu îi explic ca la copii că sînt foarte sigură că pe blondă o chema Katleen. Negresa îmi spune din nou că nu cunoaşte pe nimeni cu numele ăla, dar că se va ocupa ea de mine. Revine după o vreme şi-mi spune că s-a lămurit: Katleen e stagiara cu care lucrează chiar ea, colega ei de tură ! O luăm de la capăt cu examinarea piciorului, după care mă lasă să aştept radiografiile. 

După alte 30-40 de minute de aşteptare, ajung şi la radiografie, unde un alt asistent îmi face vreo şase radiografii, să fie sigur. Apoi îmi reiau postul de pe hol, întinsă pe targă. Portughezele apar la capul meu, îngrijorate că am păţit ceva, fiindcă plecasem de o oră jumate la radiografii şi nu mă întorsesem... Mie mi-era jenă că le ţin cu mine, nemîncate, atîtea ore.  Oricum, stăm de vorbă şi mai trece timpul. La urgenţă, toţi medicii par să aibă sub 30 de ani şi se mişcă toţi ca ochii mortului. Stau cîte 5-6  adunaţi în faţa unui calculator şi se holbează, discutînd între ei. Nimeni nu se agită că sînt pacienţi care aşteaptă. Ritmul e cel belgian: încet, încetişor, mai pe loc.

Apare din nou negresa, să-mi spună că a văzut radiografiile, dar că i se pare că am un os deplasat şi ar vrea şi opinia radiologului. Care radiolog e la el acasă şi urmează să fie contactat şi să i se trimită prin mail radiografiile. Eu nu-mi revin din şoc, aflînd că la urgenţe, unde e plin de mîini şi picioare rupte, nu au un radiolog... Din cînd în cînd, mai trece pe la mine, spunîndu-mi că încearcă să-l contacteze pe radiolog, să am răbdare. Deja ne apropiem de miezul nopţii şi mă ia somnul... Într-un final, l-au găsit pe radiolog, care a confirmat osul deplasat, deci trebuie să-mi pună piciorul în ghips cîteva săptămîni. Mă ia groaza, cînd mă gîndesc cum va fi să ţopăi într-un singur picior. Urmează alte veşti bune: trebuie să fac zilnic o injecţie în burtă, cu anticolagulante, să elimin riscul de tromboză. Pot să chem o asistentă care să vină în fiecare zi să-mi facă injecţia sau pot să mi-o fac eu singură. Mă gîndesc la muntele de hîrtii pe care va trebui să-l completez ca asigurările să-mi trimită asistenta şi mă hotărăsc să mi le fac singură.  Mă întreabă dacă vreau să cumpăr cîrjele de la spital sau mi le iau eu mai tîrziu de la o farmacie. Le cumpăr, evident, că altfel n-am cum să ajung acasă.

Pe la 00.30, reuşim să plecăm de la spital, după doar şase ore petrecute acolo. Mă gîndesc cu drag la spitalul de urgenţă de la Floreasca, unde am stat două ore anul trecut (şi mi s-a părut mult). Ajunsă acasă, altă dandana: cum urc scările pînă la etajul trei ? Sînt vreo 70 de trepte şi e absolut imposibil să le sar într-un picior, cu sau fără cîrje. Singura soluţie e să le urc în fund, ajutîndu-mă de mîini.  Zis şi făcut – am şters cu fundul toate treptele, nu mai e nevoie să vină femeia de serviciu !

Rezultatul e că sînt blocată în casă pînă miercurea viitoare, cînd merg la control. O să-mi facă radiografii săptămînale, să vadă cum se vindecă piciorul. Evident, intrarea şi ieşirea din casă se va face tot cu fundul pe scări... Distracţie garantată !