Noul loc de muncă

Am rămas datoare cu prezentarea noului loc de muncă. Ca de obicei, e cu avantaje şi dezavantaje. Cum tot Bruxelles-ul e un veşnic şantier, şi aici traversez vreo două-trei zone de lucrări în drum spre birou. Partea proastă e că seara, cînd ies de la birou şi e deja întuneric afară, zona nu e luminată şi merg pe bîjbîite, rugîndu-mă să nu mă împiedic de ceva. Lîngă clădirea în care lucrez se construieşte un centru de conferinţe, supranumit "oul". Cică va fi gata prin 2015, cam tot atunci cînd se estimează să se termine lucrările la metrou. La care mai trebuie să adăugăm o marjă de un an-doi, că sîntem la Bruxelles şi aici nimeni nu respectă termenele. Deci sînt speranţe ca peste trei ani să scap de praf şi de mizerie. Dar atunci probabil că va începe un alt şantier, de partea cealaltă a clădirii...

Partea bună e că am un birou numai al meu, destul de mare şi luminos. Clădirea noastră e faţă în faţă cu una dintre clădirile Comisiei. Dar, spre deosebire de alţi colegi, am biroul plasat în aşa fel încît văd şi o parte de oraş. În zilele însorite, văd cum străluceşte Atomium-ul în depărtare.

În poze nu se vede, dar mai am un dulap mare şi un cuier în birou. Dulapul e foarte practic, adăposteşte colecţia de ceaiuri şi tot felul de provizii, pentru zilele în care nu am chef să mănînc la cantină. Şi îmi place foarte mult să lucrez cu două ecrane la computer, e foarte practic. E dotarea standard pentru traducători, pentru că au constatat că se lucrează mult mai eficient aşa. În schimb, la imprimanta laser nu ni se dau cartuşe de toner, aşa că toată lumea îşi cumpără din banii proprii.

Va mai dura ceva pînă voi termina de amenajat biroul. Mîine ar trebui să vină tabloul comandat în Germania, iar peste o lună cînd ajung acasă o să comand şi nişte postere, să mai înveselesc pereţii gri. Avînd în vedere cîte ore pe zi le petrec aici, trebuie să fie ca o a doua casă...

Cum am declanșat alarma de incendiu

Nu vă speriați, nu am dat foc la clădire (încă).  Doar am explorat nițel…

 

De la 1 ianuarie 2014, s-au schimbat o grămadă de lucruri în statutul funcționarilor europeni și în normele interne ale fiecărei instituții. S-a mărit programul de lucru, a scăzut numărul de zile de concediu, a scăzut puțin și salariul, fiindcă au crescut taxele și tot așa, numai schimbări în rău. Printre altele, pauza de masă s-a redus de la 30 de minute la 15. Evident, poți cere o pauză mai mare, dar atunci va trebui să stai peste program, ca să recuperezi, și nimeni nu vrea asta. Problema este că ești obligat să iei pauză, adică să ieși din birou și să mergi măcar pînă la parter sau la cantină, unde să pontezi cu legitimația că ai intrat în pauză. Dacă uiți să faci asta și rămîi în birou să mănînci un sandviș, ești penalizat cu două ore din timpul de lucru. Cum nu prea am avut chef să merg la cantină, a trebuit să găsesc soluții pentru petrecerea celor 15 minute în afara biroului. Ultima dată m-am plimbat cu liftul, încercînd să-mi aduc aminte la ce etaj e terasa panoramică unde mă dusese o dată o colegă. După mai multe explorări pe la diverse etaje, am ajuns la etajul 13, unde am descoperit că terasa era un etaj mai jos… Ca să mai pierd nițel timpul, m-am hotărît să cobor pe scări, că și așa voiam să văd unde anume iese scara la parter, ca altădată să urc pe scări și să mai fac sport. Deci am luat-o la vale cu elan, de la etajul 13. Pe la etajul cinci deja mă luase amețeala, de atîtea răsuciri… După etajul doi, scara a început să se îngusteze, ca și cînd ar fi dus într-o pivniță.  Din ce în ce mai curioasă, am coborît în adîncuri și m-am trezit în final în fața unei uși gri. Culoarea m-a deconcertat, fiindcă ușile aici sînt de două feluri: roșii și verzi. Cele verzi indică cel mai scurt parcurs spre ieșire în caz de evacuare, cele roșii sînt uși care dau spre coridoare și birouri. Dar cum ușa gri era singura ieșire posibilă și eram oarecum într-o fundătură, am pus mîna pe clanță și am deschis-o. Moment în care s-a declanșat alarma…  Am apucat să văd că ușa dădea direct în stradă, în spatele clădirii, apoi am închis-o rapid și am tulit-o înapoi pe scări, spre etajul doi și spre lifturi. M-am uitat pe sus, dar nu păreau să fie camere de luat vederi și pînă acum nu m-a căutat nimeni să mă întrebe ce făceam pe acolo. 

 

La serviciu ritmul a devenit mai alert, așa că nu prea mai am timp de altceva, adică de scris pe blog.  Fac în continuare planuri de decorațiuni, să mai înveselesc spațiul. Mi-am comandat în Germania un tablou mare, care ar trebui să vină săptămîna viitoare. Mai am  și niște idei de postere, dar trebuie să ajung în România pentru ele. Între timp, am pus pe ușă un afiș care spune cam așa: "Toată lumea aduce bucurie în acest birou. Unii cînd intră, alții cînd pleacă…" Se pare că am făcut senzație, căci m-au întrebat colegii de la etajul de dedesubt despre el. Nu îl văzuseră încă, dar auziseră de la alții despre afiș. Măcar acum îmi găsesc biroul mai repede, că recunosc ușa de la distanță.

 

În rest, caut în continuare casă, fără succes deocamdată. Și mă tot gîndesc dacă e momentul să plec în vacanță. Poate nu e cea mai bună idee, avînd în vedere că nu am prea mult timp la dispoziție și pînă acum nu am găsit nimic să-mi placă. Și nici bani nu prea am acum. Dar, pe de altă parte, nu vreau să stau la Bruxelles de ziua mea… Mă mai gîndesc.

 

Cum (n-)am petrecut sfîrşitul anului

Cu toate intenţiile mele bune de a ieşi în oraş şi de a profita de sărbători, nu s-a putut. De Crăciun a fost ditamai furtuna, aşa că am ratat să-l văd pe Manneken Pis îmbrăcat în Moş Crăciun. Am stat în casă şi m-am uitat cum plouă... Iar de Revelion îmi făcusem planuri să ies în centru, să văd artificiile. Dar a plouat toată noaptea, aşa că iar am stat în casă. Ca să nu ratez complet atmosfera de sărbătoare, mi-am cumpărat nişte cadouri. Respectiv cizme, ghetuţe şi pantofi, cu ocazia unui weekend în Luxemburg. Iar pe 31 decembrie, chiar înainte să expire oferta, mi-am cumpărat două vouchere de la Brussels Airlines, pe care le pot schimba mai încolo pe bilete de avion, la alegere din 15 destinaţii. Mă cam tentează Suedia, căci pe listă erau şi Stockholm şi Göteborg. Cum mi-am cumpărat şi un bilet de tren pînă la Londra (tot la ofertă), a trebuit să-mi iau un planner şi să trec toate ieşirile deja programate şi biletele de tren+avion deja cumpărate, ca să nu mă încurc.

Vacanţa de ziua mea a rămas însă în aer. O dată fiindcă nu am bani să plătesc acum vreo rezervare şi, pe de altă parte, pentru că trebuie să-mi caut casă. Am tot discutat cu proprietarii, să vedem în ce condiţii putem prelungi contractul de închiriere, dar nu am găsit o cale de mijloc pînă acum. Aşa că am reluat coşmarul de anul trecut, cu căutarea unei locuinţe. Culmea e că toate casele pe care le-am văzut anul trecut (a se citi toate ororile) sînt din nou scoase la închiriat, pentru că le expiră contractul în aceeaşi perioadă. Aşa că piaţa nu e prea grozavă deocamdată. Iar între timp, mi-au mai crescut şi mie pretenţiile: aş vrea un apartament la parter, de preferinţă şi cu o bucată de grădină. Şi să fie spaţios, modern, să aibă duş şi nu cadă, să aibă aragaz adevărat şi nu placă vitroceramică, cu grădina sau terasa orientate spre sud (pentru antena de satelit), să fie aproape de serviciu, să fie aproape de metrou, să fie aproape de un supermarket şi, evident, să nu coste prea mult. Ah, am uitat: şi să fie în acelaşi cartier, dacă se poate. Deci foarte simplu de găsit, v-aţi dat seama.

Între timp, am reînceput serviciul, dar nu cu prea mult entuziasm după atîtea zile de vacanţă. Tot îmi fac liste cu lucrurile pe care trebuie să le rezolv, dar încă n-am reuşit să mă apuc propriu-zis de treabă. Precum am mai zis, chestiile astea administrative mă obosesc, îmi provoacă silă de-a dreptul. Aşa că trebuie să trag de mine, ca să mă urnesc şi să le rezolv. Dar deja căutarea casei mă panichează destul, nu ştiu dacă am puterea să le fac pe toate celelalte. Vreau în vacanţă, departe de Bruxelles !!!

Şi, ca să nu mă deprim complet la început de an, mi-am mai găsit o ocupaţie intelectuală: m-am apucat să învăţ coreeană. Buchisesc la litere de vreo două săptămîni şi fac mici progrese. Dar e cumplit de greu. Părerea mea e că ar trebui să se interzică limbile astea atît de dificile ! Dacă nu se poate învăţa în şase luni, să se desfiinţeze, domnule ! Mă rog, eu perseverez. Măcar ştiu că n-o să fac vreodată Alzheimer, că-mi ţin creierul ocupat în permanenţă. Deja recunosc destule simboluri, pot silabisi binişor. Cu pronunţia e mai greu, dar nu mă grăbeşte nimeni, am destul timp să exersez. Şi cum mă uit la serialele lor istorice, vocabularul meu actual e plin de cuvinte extrem de utile pentru viaţa de zi cu zi: maiestate, rege, regină, prinţ, prinţesă, castel, fortăreaţă. Mă rog, mai ştiu să spun bună ziua, mulţumesc, îmi pare rău şi te iubesc. Deci suficient cît să mă descurc, dacă ajung vreodată în Coreea. Şi, evident, ştiu să spun vrăjitoare !