Sub asediu

La Bruxelles, dacă nu-i grevă sînt summituri sau mitinguri sau bătăi cu poliția. Oricum ar fi, balamucul e asigurat. Vinerea trecută, cînd să plec la serviciu, citesc un mesaj de la societatea de transport care anunța că majoritatea liniilor de autobuze nu circulă în ziua respectivă, „due to a lightning strike”. Cum eram încă pe jumătate adormită, am bombănit nițel, dar am plecat voinicește pe jos. Pe drum, am stat însă să mă gîndesc ce fel de fulger i-o fi lovit și de ce nu merg atîtea linii de autobuz. Că nu plouase cu o noapte înainte… și chiar dacă ar fi lovit vreun fulger depoul de autobuze, n-ar fi avut cum să scoată din uz toate autobuzele. Și de ce mergeau anumite linii, iar altele nu ? Adîncită în gînduri, trec pe lîngă o stație goală, unde același mesaj se derula pe un ecran și în franceză. Și citesc în treacăt "grève spontanée", moment în care-mi pică fisa: nu era nici un fulger, doar că francofonii au vrut să traducă greva spontană prin grevă fulger și le-a ieșit cu totul altceva în engleză… 

 

Azi dimineață, primesc un mesaj de la serviciu, că s-a închis stația de metrou aflată în apropiere. Mă gîndesc că nu-i bai, eu merg cu autobuzul de obicei. Înainte să plec din casă, intru pe net să văd la ce oră vine autobuzul. Timp teoretic: 30 de minute. Mă întreb preț de cîteva secunde ce naiba s-a întîmplat și astăzi, că greva s-a terminat între timp, dar îmi aduc aminte că sînt la Bruxelles și plec pe jos. Pe drum, autobuze deviate de la traseu și mașini în coloană. Ce naiba, că nu e zi de summit ? După două stații de mers pe jos, reușesc să prind un autobuz, care ne debarcă la prima și ne anunță că nu merge mai departe, fiindcă zona Schuman e închisă din cauza tractoarelor. Îmi aduc aminte că ne-au anunțat de săptămîna trecută că luni e manifestația fermierilor și că vin cu mii de tractoare la Bruxelles, să ocupe centrul și să protesteze împotriva prețurilor prea scăzute pentru produsele agricole. Uitasem de asta, dar acum n-am ce face și plec mai departe pe jos. În apropiere de Schuman sînt baricade de sîrmă ghimpată și blocaje ale poliției. Nimeni nu trece mai departe, cu excepția funcționarilor europeni care lucrează în zonă. Arăt și eu legitimația și sînt lăsată să trec. Reușesc pînă la urmă să ajung la birou, cu ceva întîrziere. În zonă, e un vacarm general: se aud claxoane, tălăngi de vaci, biciuri și petarde, iar poliția e în număr mare, cu mașini blindate și trupe dotate cu scuturi.

 

Pe la 11.30, începe balamucul. În rondul de la Schuman sînt 1 500 de tractoare și cam tot atîția oameni. Se țin discursuri, susținute de hărmălaia claxoanelor. După care lucrurile se încing, la propriu: fermierii dau foc la cauciucuri și încep să arunce cu petarde. De la geamul meu se văd flăcările și un fum gros, care acoperă zona. Cîteva tractoare încearcă să spargă barajul. Poliția pune tunurile cu apă pe fermieri. Manifestanții ripostează, aruncînd cu ouă în polițiști, apoi cu baloți de fîn cărora le dau foc. Probabil urmează pietrele de caldarîm, că așa se practică aici. E de folos și că zona e în șantier, deci au destule obiecte contondente la îndemînă, să-și spargă capetele. Deja sînt răniți în rîndul poliției și au primit ajutor din partea vecinilor - 140 de polițiști olandezi au sosit să sprijine forțele de ordine. Înțeleg din presă că următoarea etapă e inundarea cu lapte a străzilor…

  

 

E ora 15.30 și nu se întrevăd semne de încetare a ostilităților. Ca de obicei, sîntem blocați în clădirile din zonă și așteptăm să se termine balamucul. Eu am programare la kinetoterapie astăzi și mă întreb dacă și cum ajung. Ar trebui să merg cu metroul, dar stațiile din apropierea biroului sînt închise și se pare că vor rămîne așa pînă seara. Autobuzele nu circulă pe aici, că toată zona e izolată de poliție. Noroc că nu e prima dată cînd sîntem sub asediu - am devenit cu toții creativi și dezbatem trasee de evadare, de parcă am fi membri ai mișcării de rezistență din timpul războiului.

 

Oricum, nu ne plictisim la serviciu - avem și acțiune palpitantă, și ambianță sonoră - zici că e fîșia Gaza, nu altceva…

 

Pentru doritori de distracție suplimentară, cîteva poze făcute de agențiile de presă.

http://www.standaard.be/cnt/dmf20150907_01853968

 

 

Cel mai poștaș iscusit

Nu știu dacă ați aflat, dar poșta belgiană negociază de ceva vreme să cumpere poșta română. E greu de spus dacă asta e o veste bună sau o veste proastă. Din amintirile mele despre cozile de la poștă, dinainte să plec din țară, aș zice că e o veste bună. Pe de altă parte, poșta română funcționează, chiar dacă cu viteza melcului obosit. Despre poșta belgiană e greu de spus dacă merge bine sau nu - să zicem doar că oferă experiențe interesante.

 

În spiritul nemuncii de aici, orarul de la poștă e 9.30-17. Perfect ca să nu poți ajunge vreodată acolo, decît dacă chiulești de la serviciu. Cum singura ocazie de a pleca de la birou să-ți rezolvi problemele personale ar fi pauza de masă, majoritatea oficiilor poștale se închid între 12.30-13.30. Ce-i drept, o mică parte sînt deschise sîmbăta, între 9.30 și 12.30 sau 13, dar depinde de cartier. Dacă ai totuși noroc să stai undeva cu poștă deschisă sîmbăta, trebuie să te pregătești psihologic pentru niște cozi infernale - toți cei care nu au avut cum să ajungă la poștă în cursul săptămînii se duc sîmbătă dimineață.  Oricum, pentru că chiar și acest program redus e mult prea obositor pentru angajați, majoritatea serviciilor poștale au fost externalizate către tutungeriile de cartier, iar oficiile poștale mari sînt închise și clădirile vîndute. Pentru mine e convenabil: înainte aparțineam de un oficiu poștal și trebuia mereu să plec pe șest în timpul programului ca să ajung să-mi iau un pachet. De cînd m-am mutat, aparțin de tutungeria unui turc, aflată la două străzi de mine, și care e deschisă pînă la șapte seara, inclusiv sîmbăta.

 

Modul de lucru e întortocheat și cu fracturi zdravene de logică. Pentru un pachețel care venea din Waterloo (aflat la 20 de km de Bruxelles) am avut de așteptat cîteva zile, fiindcă poșta nu l-a trimis la centrul de triaj din Bruxelles, cum mi s-ar fi părut mie logic, ci la cel din Charleroi, aflat 60 de km mai departe. E ca și cum un pachet care pleacă din Otopeni spre București trebuie să treacă mai întîi prin Ploiești… Centrul de triaj din Charleroi e faimos și pentru că triază după bunul chef. Unul dintre pachetele mele care venea din Germania a stat la Charleroi două săptămîni, după care poșta belgiană l-a trimis înapoi în Germania, pe motiv că destinatarul nu l-a ridicat. Destinatarul, adică eu, eram la Bruxelles, unde așteptam cu interes pachetul care n-a mai ajuns. Nemții mi-au returnat banii și m-au invitat să refac comanda, poate data viitoare nu se mai împotmolește în centrul de triaj și reușește să parcurgă și distanța Charleroi-Bruxelles. Nu am mai avut curajul… Pachetul trimis de mama, de ziua mea, s-a întors și el în România, după două săptămîni de stat prin triaj. Concluzia mea a fost că poșta belgiană are foarte mulți bani, de vreme ce preferă să plătească expedierea de colete internaționale în țările de origine, în loc să le transporte la destinație.

 

Comand cărți cu regularitate din Anglia, care e practic o țară vecină. O carte ajunge în 10-14 zile… Dacă te grăbești foarte tare, e mai bine să te duci personal s-o ridici - trenul face doar două ore de la Bruxelles la Londra.

 

Cît despre poștași, sînt o specie aparte. De obicei, își fac turul pe la 11-12, cînd nu e nimeni acasă la majoritatea adreselor. Ar trebui să lase un aviz pentru pachete, dar ei consideră asta ca ceva opțional. Dacă ai noroc și era bine dispus poștașul, afli că ai de ridicat un pachet. Dacă nu, o să zacă la oficiu două săptămîni, după care va fi trimis înapoi.

 

La adresa mea cea nouă m-am pricopsit cu doi poștași, care lucrează cu schimbul. Unul e nesimțit, altul e foarte inventiv. Poștașul nesimțit nu are niciodată răbdare să mă aștepte să cobor la parter ca să-mi iau pachetele. Sună la ușă, după care îmi aruncă pachetele în scara blocului, la îndemîna oricărui trecător, și dispare. Luna trecută, mi-am comandat un smartphone, să intru și eu în rîndul lumii. Evident, poștașul a trecut cînd eu eram la serviciu, dar, în loc să-mi lase un aviz, mi-a lăsat un bilet cum că va trece a doua zi din nou. M-am gîndit că, fiind vorba de un obiect de valoare mare, nu vrea să-l lase la tutungeria din colț și trebuie să mi-l predea personal. A doua zi, n-am mai plecat la serviciu dimineața, am rămas acasă să aștept poștașul. Pe la 10.30, sună soneria. Omul negru, care mă anunță că are un pachet pentru mine. Îi spun că vin imediat și cobor repede, să-mi ridic pachetul cel prețios. Ajung jos - nici urmă de poștaș, pachetul cu telefonul meu era lăsat în scară. Deci nici cînd e vorba de ceva valoros nu are răbdare să-l predea personal…

 

În schimb, celălalt poștaș e foarte inventiv. Dacă un pachet e prea mare și nu încape în cutia poștală (care e destul de generoasă ca volum), atunci meseriașul nu ezită să-mi desfacă pachetul și să introducă conținutul, obiect cu obiect, în cutia poștală. Îmi pune și factura din pachet, nu omite nimic. Cred că e foarte mîndru de cît de deștept e el și cum găsește soluții la probleme atît de complicate ! Am venit acasă într-o seară și mirosea foarte frumos în scara blocului. Eu, foarte încîntată de miros, m-am gîndit că a făcut cineva curat și a dat cu ceva parfumat pe jos. Greșit - mirosul venea din cutia mea poștală. Comandasem niște bețișoare parfumate și se nimerise poștașul cel iscusit pe tură, care desfăcuse pachetul și-mi vărsase conținutul în cutia poștală. Altă dată mi-a desfăcut pachete cu cărți și mi le-a pus în cutie, cu tot cu semnele de carte primite. Deși, în principiu, e vorba de violarea corespondenței și ar trebui să-l reclam, nu pot să fac asta, fiindcă risc să se transforme din poștașul iscusit în poștașul nesimțit. Și am auzit destule povești cu pachete lăsate direct în stradă, pe trotuarul din fața casei, mai ales cînd plouă torențial. Așa că tac și îl las să-mi umble prin pachete, atîta vreme cît le primesc, întregi sau pe bucăți.

 

Liniștea orașului

Bruxelles-ul e un oraș liniștit prin definiție. E aproximativ pe jumătate cît Bucureștiul, și ca suprafață, și ca populație. Doar că ritmul vieții e cu totul altfel aici. Venind din București, care e veșnic aglomerat și nu doarme niciodată, Bruxelles-ul pare provincial. Mic, cochet, fără probleme majore de trafic și foarte, foarte liniștit. Liniștea vine mai ales din faptul că totul se închide gradat după șase seara. După opt, nu mai e practic nimic deschis, cu excepția magazinelor de cartier ținute de imigranți. Străzile sînt pustii, se aud păsările ciripind și ai senzația că ești undeva la țară, nicidecum într-o capitală europeană. Nici restaurantele nu țin deschis pînă tîrziu, majoritatea se închid la ora 23. Iar duminica totul e mort de-a dreptul.

 

Dacă în timpul anului lucrurile sînt ceva mai animate, peste vară orașul doarme adînc. E anotimpul vacanțelor, cel puțin jumătate din locuitori pleacă în căutarea soarelui. Autobuzele își schimbă orarul și vin mult mai rar, magazinele mici de cartier și restaurantele se închid cîte o lună, iar atmosfera generală e de oraș abandonat. Iar mie îmi place grozav ! Încerc să nu-mi iau concediu vara, tocmai ca să nu ratez cele două luni de pace absolută. E perioada în care ador să mă plimb pe străzi și să admir casele. Singurul aspect negativ e că e greu de mîncat undeva la prînz - peste vară se închid și majoritatea cantinelor.

 

Oricum, de fiecare dată cînd ies în oraș vara, nu mă pot abține să nu fac comparații cu Bucureștiul… Uitați-vă la pozele de mai jos și spuneți-mi cînd ați văzut ultima oară străzi pustii, fără zeci de mașini care să circule aproape non-stop. Dacă v-ați săturat de zgomot, veniți la Bruxelles vara !

  

 

 

Dacă apă nu e, nimic nu e

De cînd m-am mutat în casă nouă, mă lupt cu diverse probleme legate de instalații. Apartamentul e frumos, dar finisajele sînt catastrofale (a se citi belgiene). Nu are rost să caut altceva, că aici toate casele sînt la fel. Șansa de a găsi una fără probleme e cam la fel de mare cu cea de a cîștiga la loterie. 

 

Chiuveta de la bucătărie se înfundă cu regularitate, deși n-am înțeles încă de ce. Am cheltuit zeci de euro pe soluții de desfundat, geluri, prafuri, sodă caustică, clor… Am două pompe și un șarpe. Degeaba. Ultima oară, ambele chiuvete s-au umplut cu apă și, din cauza greutății, au cedat țevile (care sînt din PVC). Toată apa s-a scurs pe parchetul meu și am stat în genunchi, cu cîrpele, să curăț mizeria. Pisica tropăia prin baltă, foarte interesată de fenomen, eu țipam la ea să plece de acolo, că apa e murdară de grăsime și detergent, iar toate astea se petreceau la două noaptea, spre bucuria vecinilor.

 

De cîteva săptămîni, spăl vasele la baie și le mut apoi la bucătărie, după ce s-au uscat. Evident, am reușit să înfund și chiuveta de la baie o dată, dar, din fericire, am reușit s-o desfund singură. Proprietarul, care mi-a promis că-mi trimite instalator dacă va fi cazul, e plecat în Spania, să joace golf, ca orice belgian bogat. Așa că nu mi-a rămas decît o singură soluție: instalatorul român. Pe care-l aștept cu interes, să vedem dacă va reuși să mă salveze.

 

Între timp, la serviciu e exact la fel. Deși clădirea nu are nici 10 ani, și ar trebui să fie ultimul răcnet, e făcută tot de belgieni. Penele de electricitate sînt atît de dese, că au devenit banale. Aerul condiționat se strică cu regularitate, iar peste tot sînt panouri demontate și fire care atîrnă din tavan. Jumătate din toalete nu funcționează de luni de zile. Mai nou, ne-au închis și apa de la chicinete și de la dușuri, fiindcă s-a constatat că avem legioneloză în clădire și bacteria respectivă trăiește în apă caldă. Prin urmare, peste tot oamenii umblă bezmetici în căutarea unei surse de apă sau a unei toalete funcționale. 

 

Azi, am citit în ziar că și la Parlamentul flamand s-a tăiat apa în toată clădirea, fiindcă au niște scurgeri pe care nu le pot rezolva. Și nici cu electricitatea nu stau prea bine, că se întrerupe în mod frecvent. Ca să nu vorbim că le cade și serverul și au probleme cu e-mailurile. În cazul ăsta, mai pot eu să mă plîng de niște banale chiuvete ?

 

 

A venit vara, dar n-a stat mult

După două luni de iarnă (mai și iunie), în care am umblat cu bluze cu mînecă lungă și jachete de polar, fiindcă temperatura a fost în jur de 13-15 grade, a venit și vara. Aia adevărată, cu căldură de peste 30 de grade. Belgienii nu sînt obișnuiți cu „tropicale” din astea, așa că a fost jale pe toate planurile: lumea s-a încuiat în case, la adăpost de soare, și s-a văicărit că o să moară de cald, vînzările la ventilatoare au explodat (aer condiționat nu există aici) și, în general, a fost o dramă națională. La meteo au anunțat că n-a mai fost atît de cald de la 1833, respectiv de când au început măsurătorile meteorologice.

 

Dacă la școală am învățat că materia se dilată de la căldură, asta nu e valabil și pentru materia cenușie a unora, care se reduce… Căile ferate belgiene au anunțat zilele trecute că s-a întrerupt circulația pe un tronson din cauza unor cămile. Nimeni n-a tresărit la auzul acestei vești - nu de alta, dar anul trecut circulația din Bruxelles a fost întreruptă ore în șir din cauza unor zebre scăpate de la zoo și care s-au plimbat în voie prin tot orașul. Și apoi, era vorba de căile ferate belgiene, de la care te poți aștepta la absolut orice. A doua zi, au revenit cu un comunicat prin care și-au cerut scuze: nu a fost vorba de cămile, ci de o pisică moartă. Oamenii au dat vina pe căldură, cică de aceea dispecerul nu a înțeles prea bine ce i-a comunicat mecanicul de tren, care nu a spus „chameaux” (cămile), ci „chat mort”. Mă rog, se pare că mecanicul era valon, iar dispecerul flamand - n-ar fi prima oară cînd se creează o confuzie majoră din motive lingvistice.

 

Cu această ocazie, căile ferate au anunțat că, pe îngă greva de săptămîna trecută, se gîndesc să mai facă una peste două săptămîni. În plus, le-a venit o idee minunată, potrivită sezonului de vacanță: grevă în fiecare sîmbătă, în iulie și august. Vara, trenurile spre mare sînt arhipline în weekenduri, cu circa 50 000 de călători/zi. Deci e tocmai bine să le taie elanul plimbăreților - sîmbăta nu se va mai circula, iar duminica va fi atît de aglomerat, că lumea va prefera să stea acasă. 

 

Oricum, vara a durat cinci zile. Acum, am revenit la temperaturile obișnuite de 20 de grade. Practic, în Belgia sînt doar două anotimpuri: anotimpul răcoros și anotimpul friguros. Orice altceva reprezintă o excepție și e întotdeauna de scurtă durată. Așa că, pînă vara viitoare, scot din nou hainele groase și pun centrala termică în funcțiune. 

 

 

 

 

A venit primăvara, reîncep grevele

Spre sfîrșitul lui martie am ieșit oficial din iarnă, așa că s-au trezit din hibernare și sindicatele. Pe 31 martie și 1 aprilie au fost deja primele greve. Mîine e anunțată altă grevă mare, a serviciilor publice. Aici, grevele încep cu o seară înainte de ziua respectivă, de la orele 22.00. Ca să dea transportul peste cap și în ziua anterioară și să-și ia cît mai multe înjurături de la călători.

 

Fiecare serviciu are stilul lui de a face grevă. Poliția, de exemplu, nu va da amenzi toată săptămîna. Vă dați seama cît de tare vor fi afectați cetățenii ! Iar vineri va ieși la miting prin centrul Bruxelles-ului. Sper să nu iasă ca data trecută, cînd s-au bătut cu pompierii, iar cei din urmă au scos stingătoarele și i-au umplut de spumă (la propriu) pe polițiști, de arătau toți ca omuleții Michelin. Pompierii sînt și ei în grevă. Aici recunosc că nu înțeleg ce vor face. Dacă apar incendii, nu se duc să le stingă ? Și dacă se duc, se mai cheamă că fac grevă ?

 

Grevă va fi și la poștă, în închisori, în școli, creșe și grădinițe. Ceea ce înseamnă că, în familiile cu copii, unul dintre părinți va fi silit să-și ia concediu și să stea cu plozii, fiindcă nu va avea unde să-i ducă. Acolo unde se poate, părinții îi iau cu ei la serviciu. Și la noi, la grevele trecute, au fost birourile pline de copilași. Cantinele sînt și ele în grevă, deci trebuie să venim cu mîncare la pachet. De fiecare dată cînd e grevă sîntem întrebați dacă putem ajunge la birou, fiindcă transportul e inexistent sau perturbat serios. Cei care stau departe și nu au mașină sînt nevoiți să-și ia o zi de concediu și să stea acasă. De aceea, la Bruxelles e foarte important să-ți iei casă la o distanță rezonabilă de serviciu, altfel vei avea probleme cu ajunsul la birou în zilele de grevă. Eu fac 12 minute cu autobuzul sau 20 de minute pe jos, așa că nu mă afectează prea tare lipsa transportului. Mai rău e cînd am și alte drumuri programate, la distanțe mai mari. 

 

Ca să profit de vremea frumoasă (și de transportul încă neintrat în grevă), în week-end am dat o fugă la un castel în apropiere de Bruxelles, unde era o expoziție florală (amenajată de olandezi, că localnicii nu se prea pricep). Deși am plecat la plezneală, în după-amiaza de sîmbătă, am reușit să ajung fără incidente și la timp. Castelul și parcul lui m-au cam dezamăgit, fiindcă erau mult prea modeste față de așteptările mele și nu meritau nicidecum cei 12 euro pentru biletul de intrare. Dar, pentru cîteva ore la iarbă verde, n-a fost rău. 

 

 

Cum la dus nu am avut incidente, lucru de mirare în Belgia, soarta s-a răzbunat la întoarcere. După ce am ieșit de la castel, nu am știu de unde să iau autobuzul înapoi spre Bruxelles. Nu aveam pe cine să întreb, fiindcă nu era nimeni pe stradă, iar magazinele erau închise. În general, în Belgia e o liniște mormîntală în week-end-uri, ai senzația că toți locuitorii fie stau încuiați în case, fie au plecat spre alte zări. După un pic de bîjbîială, am descoperit stația de autobuz, pe o stradă vecină. Vine autobuzul, mă sui, taxez biletul, după care șoferul ne anunță că el mai merge doar pînă la prima stație, după care se duce acasă, că i s-a terminat programul (era puțin peste ora 18.00). Lumea începe să se agite, dar șoferul ne spune că la stația următoare ne va aștepta alt autobuz, să ne preia, că are el o înțelegere cu colegul. Ok, ajungem la prima stație și coborîm. Nici urmă de alt autobuz. Stați calmi, zice șoferul, înainte să plece, în maximum 10 minute vine colegul. 

 

După vreo 20 de minute de așteptare, timp în care n-a apărut nici urmă de coleg, se fac pariuri cu privire la următorul autobuz. Lumea își dă cu părerea dacă vine peste o oră sau peste două. Cei cu experiență știu că vine peste o oră, fiindcă e sîmbătă. Doar duminica e un autobuz la două ore. Eu am cedat nervos și am plecat pe jos… N-am mers foarte mult, fiindcă după un kilometru și jumătate am dat de capătul unui tramvai care mergea spre Bruxelles. 

 

Ajunsă cu bine în oraș, am zis să mă tratez cu o înghețată, ca să închei ziua cu bine. Dar sîmbătă seara, la ora 19.00, e imposibil să mănînci așa ceva… Salonul de ceai și înghețată pe care-l știam în centru era închis de la 18.00, altul se desființase între timp. Al treilea e închis oricum mai tot timpul și e de mirare să-l nimerești deschis. Sîmbăta, de exemplu, are program de la 9.00 la 11.00. Atît. Dacă nu ai chef de înghețată la 9 dimineața e problema ta. Și în nici un caz patronul nu ține deschis mai mult de atît în week-end, doar nu e interesat să facă vînzare. Chestia asta mă disperă… Toate afacerile sînt făcute avînd în minte confortul patronilor și nicidecum al clienților. În primul rînd, în centru nu prea găsești ceva bun, fiindcă acolo vin turiștii, iar ăștia nu merită nimic bun. Dacă întrebi de o pizzerie bună, e la mama naibii, prin sud. Restaurantele de calitate sînt și ele cît mai departe de centru și, în general, greu accesibile cu transportul în comun. Mi se pare stupid să trebuiască să străbat tot orașul și să fac 7-8 km ca să pot mînca ceva bun. Dar așa e cu toate serviciile…Poșta e deschisă de la 9 la 17, exact cînd sînt toți la muncă. Muzeele se închid la 17. Am văzut coaforuri deschise de la 10 la 16 și brutării care se închid la ora 14.00 (fiindcă fac foarte puțină pîine și închid după ce au terminat de vîndut, că nu mai au marfă).

 

În concluzie, deși n-am păpat înghețată, am fost fericită că am reușit să ajung cu bine înapoi acasă, fără prea multe peripeții. Dar sper ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, să mă aventurez să parcurg cei 7-8 km care mă despart de un salon de înghețată bun. Măcar o dată pe an să-mi fac și eu o poftă… Dar, mai întîi, trebuie să aștept să se termine sezonul grevelor.

 

Aventurile cu mobilă continuă...

După ce am ajuns pe faimoasa listă de așteptare pentru dulap, a început să mi se strîngă inima de grijă, fiindcă n-aveam nici o garanție că dulapurile vor veni la timp și nu voiam să ratez șansa. Eram foarte fericită că găsisem un dulap cu culoarea potrivită, asortat cu comoda din camera respectivă, fiindcă am oroare de mobilă „desperecheată”.  Drept urmare, în fiecare zi urmăream site-ul magazinului, să văd dacă dulapul meu a sosit sau nu. Cu fiecare zi în care pagina menționa tot „stoc indisponibil”, îmi scădea moralul. În fine, cu trei zile înainte de data prevăzută pentru livrare, apare pe site „stoc limitat”. Fiindcă e limpede că, dacă ești comerciant belgian și vezi că nu mai ai ceva pe stoc, dar clienții se bat pe lista de așteptare, în nici un caz nu comanzi un număr suficient de exemplare. În Belgia, stoc limitat înseamnă de obicei 1-2 bucăți. Dacă au patru bucăți, e deja un stoc suficient și nu-și mai bat capul cu comenzi suplimentare. Fericită, sun la magazin, să mă asigur că mi-au trecut dulapul pe comandă. Între timp, mai adăugasem și un suport de DVD-uri, dacă tot venea camionul la Bruxelles. După ce obțin confirmarea că am dulap și că livrarea a rămas la data stabilită, întreb și dacă au primit banii și e totul în regulă cu plata. Ah, nu, apare că n-ați plătit tot. Să-mi stea inima-n loc, nu alta ! În final, ne lămurim că cei 1 000 de euro ajunseseră în contul lor, dar îmi mai rămîneau de plată dulapul, suportul de DVD-uri și montajul. Întreb, timid, dacă au idee la ce oră ajung la mine, fiindcă nu pot să-mi iau concediu toată ziua. Nu se știe de pe acum, vă anunțăm noi cu două zile înainte să venim. Adică mîine, spun eu. Da, așa e, astăzi nu știm, dar vom afla mîine la cît venim și vă anunțăm. A doua zi, am așteptat cu interes să văd dacă mă anunță cînd vin, cu gîndul că, dacă nu, îi sun eu în ziua următoare. Am primit un sms abia seara tîrziu… dar tot e bine că l-am primit.

 

În ziua fatidică, mi-am luat liber jumătate de zi și am stat acasă, să aștept băieții cu mobila. Apare un tip tatuat, perforat pe peste tot, cu inele în urechi și cu blugii căzuți în vine (ultimul răcnet al modei de cartier), care-mi zice că o să apară și colegul, de îndată ce găsește unde să parcheze camioneta. Apare și colegul, care arăta ca un paznic de discotecă, plin de mușchi și ras în cap. În fine, cară amîndoi o grămadă de cutii în casă, apoi se apucă de montat, unul într-o cameră, unul în cealaltă. Tatuatul monta suportul de DVD-uri și canapeaua, celălalt scaunul de birou și dulapul. Iar eu pendulam dintr-o cameră într-alta, să urmăresc progresul lucrărilor. La un moment dat, constat uluită că dulapul la care lucra nenea cu mușchi era de complet altă culoare decît ce comandasem eu. Îi arăt poza de pe site, unde dulapul era de culoare deschisă, aproape gălbuie, și uni. Dulapul la care muncea tipul era bej închis, spre gri și cu striații. Tipul cade de acord cu mine că nu e nicidecum aceeași culoare și sună la firmă, să comunice că clientul e nemulțumit de culoarea dulapului. Tanti de la firmă ne spune că nu e nici o greșeală, codul de produs e corect și, oricum, ei nu au decît două culori, gri șobolan (culoarea națională) și bej-gri deschis. Păi și imaginea de pe site ? Ah, aia nu e făcută de noi, e poza pe care am primit-o de la producător. Da, e altă culoare, dar nu ne-a interesat acest aspect. Mai vreți sau nu dulapul ? Ce să mai zic ? Era fix culoarea pe care o văzusem în showroom-ul lor și care nu-mi plăcuse deloc, dar nici să rămîn fără dulap n-aș fi vrut… așa că am cedat și am zis că-l păstrez. 

 

Deprimată că n-am reușit să am dulapul pe care mi-l doream, mă mut în cealaltă cameră, la tînărul tatuat. Cînd a terminat de montat suportul de DVD-uri, constat că are o zgîrietură destul de urîtă pe peretele de sticlă. I-o arăt, e de acord cu mine că e vizibilă și nu arată prea bine, așa că mă întreabă ce prefer: să-mi facă o reducere de preț sau să-mi înlocuiască panoul respectiv. Cum nu am sînge belgian, nu mă interesează banii, ci calitatea, așa că refuz reducerea de preț oferită și optez pentru înlocuire. Sunăm din nou la firmă, tanti zice că o să-l înlocuiască de îndată ce vor primi marfă. Păi apare că-l aveți pe stoc, zic eu. Ce-i drept, pe site era trecut celebrul „stoc limitat”, deci mai aveau unul sau două. Da, dar ce scrie pe site nu corespunde cu realitatea, că poate am vîndut deja marfa între timp. Și nu aveți un calculator, să vedeți stocurile în timp real, întreb eu, în naivitatea mea. Evident, actualizarea stocurilor e o treabă mult prea complicată, ce necesită specialiști. Uitasem cu cine aveam de-a face… Rămîne că mă vor suna ei în curînd, ca să-mi înlocuiască piesa. Cînd vor mai primi marfă, adică. La plecare, tatuatul îmi șoptește conspirativ că pot să sun și eu la firmă, dacă văd că trece timpul și nu mă contactează nimeni. Înainte să plece, a trebuit să plătesc ce comandasem suplimentar plus montajul, aproape 400 de euro. Cu toate telefoanele la firmă și discuțiile aferente, au reușit să piardă 1h20 cu montajul, echivalent cu 100 de euro. Scoate tipul un POS, să facem plata cu cardul (mă avertizaseră de la magazin că, de data asta, nu vor accepta cash). Încearcă de cîteva ori, dar aparatul nu mai avea baterie, deci nu se putea folosi. M-am scociorît prin geantă de bani și am reușit să încropesc suma, din bancnote de 5, 10 și 20 de euro. Bacșiș nu le-am mai dat, că nu mai aveam de unde.

 

Evident, nu m-a mai sunat nimeni pentru înlocuirea piesei cu defect. Pe site, apare în continuare „stoc limitat”. Momentan, n-am nervi să-i sun și să-i iau la întrebări, fiindcă sînt ocupată cu căutatul unei măsuțe, iar toate magazinele care au modele cît de cît decente au termen de livrare 3-4 luni. De căutat covoare încă n-am curaj să mă apuc… Poate mai încolo, cînd îmi revin cu nervii. Deocamdată, mă gîndesc serios să-mi comand o măsuță de pe Amazon. S-ar putea să nu corespundă poza de pe site cu ceea ce voi primi, dar sînt deja obișnuită...